agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1444 .



Chemarea destinului
prose [ ]
Capitolul III - Noaptea frământărilor (4)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [TAUNUL ]

2010-09-16  | [This text should be read in romana]    | 



Imediat după liceu, Gabriel a mers împreună cu părinții la muncă, în CAP. Lucra cu multă pricepere și cu drag, cel puțin aparent. În realitate totul era altfel decât se forța să facă impresie. Era cu gândul la Dana, la promisiunile de viitor și încă nu reușise să-și croiască planul după care să poată convinge părinții să susțină examenul de admitere în anul următor, împreună cu prietena sa. „Nu mă vor înțelege și nu am argumente convingătoare, încă”, era gândul care-l obseda tot mai mult pe măsură ce treceau zilele. „Mama vrea să rămân acasă, la munca câmpului. S-ar bucura să mă angajez undeva aici, pe tractor.
Tata vrea să-mi fac un rost la oraș, ca intelectual. Nu înțelege cât de greu este, chiar dacă vremurile s-au schimbat mult. De câțiva ani ei câștigă tot mai puțin, chiar dacă producția este bună la toate capitolele, ziua de muncă este mai slab retribuită. Pâinea e pe cartelă și carnea sau produsele de carne se vând pe sub mână peste tot. Dacă nu reușesc să intru cu bursă, e imposibil să mă țină ei la studii. Cazarea, masa, cărțile, îmbrăcămintea și cine știe ce taxe or fi, cine naiba le plătește? Nu, nu se poate decât cu bursă. Trebuie să mă apuc de acum de învățat și să văd dacă mă pot angaja. Aș aduna banii pentru mai târziu”.
– Nene, când se fac pălăriile astea mari și se coc semințele? i-a rupt șirul gândurilor Gavrilă, care se apropiase de el cu câteva pălării de floarea soarelui în mână. Uite, nu s-a copt niciuna, a ridicat el mâna ca să le arate fratelui mai de aproape.
– Nu e timpul lor acum. La toamnă, băi sculă, ți-am povestit de atâtea ori, ce naiba!
– Și dacă am uitat, ce ai tu cu mine? Te spun lu’ tata că nu vrei să-mi arăți nimic. Vezi tu pe urmă, na!
– Fă pași de aici că iei și vreo două, auzi? Lasă-mă-n pace, plictisitor și puturos ce ești. Nici de gâște nu ești în stare să ai grijă...
– Eeeee, bine! Þi-arată el, tata, nene! a amenințat puștiul, după care i-a întors fratelui spatele, și-a dus mâinile pâlnie la gură și a început să țipe:
– Tatăăăă! Tatăăăă! Nenea m-a loviiiit!
Departe, la 20-30 de pași, Vasile a lăsat sapa între rândurile de floarea soarelui, a scuipat cu năduf în mâini și s-a întors spre băieți îndreptându-și spatele voinic. S-a uitat lung la ei. Gabriel săpa cu spor înaintând vitejește cu prășitul pe două rânduri odată. Gavrilă se lăsase pe vine și se prefăcea că plânge, tânguindu-se fără cuvinte în timp ce privea furiș să vadă ce va face taică-său. Acesta i-a mai privit vreme de câteva secunde și a strigat la ei:
– Ia veniți amândoi la mine! Hai, fuga! Nu se aude? a strigat el și mai tare, observând că cei doi nu se grăbeau să-i dea ascultare. N-ați ajuns?
La aceste vorbe a lăsat și Gabriel sapa jos și a plecat în pași mărunți și înceți, cu privirea în pământ. Știa că la o asemenea atenționare nu trebuie să-l ignori pe Vasile. Era ca un ultim avertisment înainte de a-și ieși din fire și de a-l urechea pe cel vinovat. Și cum el era ultimul crezut, orice ar fi spus, a renunțat să facă pe prostu’ ca și când n-ar fi auzit chemarea. Gavrilă, în schimb, a uitat să se prefacă și a început să sară într-un picior, arătându-și astfel bucuria de învingător. Știa că i se va da dreptate, ca de obicei. Atâta doar că, cel puțin de data asta, bucuria lui a fost scurtă. I-a dispărut în momentul în care, ajuns lângă Vasile, s-a oprit din sărit, a ridicat ochii limpezi, poznași și plini de satisfacție ironică și a zis doar atât:
– Tată, neica m-a bătut și nu...
– Și nu t-a bătut bine! Asta ai vrut să-mi spui, nu? l-a întrebat taică-său privindu-l încruntat. Ce-i cu pălăriile aste rupte? Am venit la muncă, ori la distrus recolta? Din semințele care le făceau astea rupte se putea produce aproape o jumătate de litru de ulei. Ori tu nu ai știut că uleiul s-a scumpit, că a sărit de la 9 la 11 lei. Nu știi că se puteau sădi și la vremea lor făceau de 100 de ori mai multe semințe decât sunt ele acum.
– Da, dar nenea nu a vrut să-mi spună când se coc toate semințele astea, ceeee! a început Gavrilă să se smiorcăie, sforțându-se în zadar să scoată și câteva lacrimi.
– Ba eu știu că ți-a spus. Și ieri ți-a spus să nu le rupi degeaba. Le iei pe astea, te duci acasă și le tai mărunt cu toporișca pe butuc. Le dai la păsări. Ãlea care au mai rămas, că o gâscă ai lăsat-o s-o lovească mașina aia. N-ai fost în stare să le păzești pe toate. Și spune lu’ mă-ta să facă și varză călită, că merge la ea carnea de gâscă. Da’ ce, îți arde de chelfăneală, de nu pleci? a schimbat Vasile tonul, privindu-l încruntat pe Gavrilă care se codea să plece, nemulțumit de judecata tatălui.
– Ba daaa, am plecaaat... săru’ mâââna! a venit răspunsul tânguitor al mezinului ce-l privea chiorâș pe Gabriel care asculta surprins și privea departe, spre capu’ locului, ca și când ar fi fost absent la întreaga discuție.
După ce s-a depărtat destul de mult și a văzut că Vasile și Gabriel stau de vorbă tolăniți pe iarba prășită de pe rânduri, a mai rupt hoțește câteva pălării și le-a aruncat cu răutate cât a putut el de departe, pe lotul de alături care era deja prășit. „Să creadă ei că o să toc eu toate pălăriile astea! Doar două, le ajunge păsărilor. Ce, nu le dă mama de mâncare? Și cu gâsca aia, ce vină am eu? Ea a fost o proastă că s-a lăsat lovită. Ãlelalte au trecut drumul la șanț fără să fie călcate. Când eram eu cu Petre și George la furat de prune. Mamă, ce prune bune am mâncat! Bou’ cela de șofer n-a vrut să frâneze, că n-o lovea dacă frâna. Îl știu eu, că lucrează la fermă. Îl cunosc și știu și mașina. Îl pândesc și-i sparg farurile. Trebuie să mă ascund după tufanu’ ăla mare, în tufăriș, că dacă mă vede... mă bate și el și tata. Nu-i spun mamii nimic. Dacă tata nu mi-a făcut dreptate, nici mama nu-mi face. Am văzut eu că ține mai mult la deșteptu’ de frati-meu. Dar îl pârăsc bunicii. Da! Ea ține la mine. Bunicu’ nu se bagă. E prea bătrân și tata nu-l ia în seamă aproape niciodată. Mai e și bolnav. Abia își târăște picioarele după bastonu’ ăla, săracu’ de el! Dar putea să stea și el cu gâștele că și așa nu mai face treabă”.
Vorbind cu sine în căutare de justificări și mijloace de răzbunare, Gavrilă mergea nemulțumit și nervos, lovind bolovanii ce-i ieșeau în cale și frunzele de porumb care-i atingeau brațele. Odată intrat în curte, s-a dus sub șopron să caute toporișca. Câteva păsări au venit de-ndată aproape de el, privind cu lăcomia lor nevinovată și curioasă verdeața din mâinile băiatului. Încă nervos, le-a alungat cu înjurături și cu surcelele din jurul butucului pe care se spărgeau lemnele, fără să-i pese că le poate lovi și răni.
– Da’ ce-ai, maică? Lasă-le naiba de păsări că le omori! Stai locului, n-auzi? Adună surcelele și du-le în bucătărie că am nevoie de ele! i-a poruncit Ioana care tocmai se întorcea de la fântână cu două găleți pline cu apă. Unde-i taică-tău și Gabriel, vin și ei acum? l-a mai întrebat ea încetinindu-și mersul.
– Ba nu vin! i-a răspuns Gavrilă fără să se uite la ea. M-au pus pe mine la treabă, să toc astea la păsări, că ei n-au timp.
Ioana s-a oprit și a lăsat gălețile pe pământ cu mare grijă să nu le verse. Și-a frecat palmele încet și i-a aruncat o privire din care nu se înțelegea nimic. „E supărat, se vede de la o poștă. L-a enervat el pe Vasile dacă l-a trimes acasă. Of, Doamne! Nici nu mai știu cum să-i vorbesc băiatului ăstuia. Mereu face câte o boacănă și tot el se supără. Cât de cuminte a fost cel mare, atâta este el de năbădios, la aceeași vârstă. Ce le-o lipsi de nu se înțeleg copiii, nu știu. Mereu trebuie să-i împac eu, până nu se supără Vasile și-i chelfănește puțin ca să-i astâmpere pe amândoi”.
– Hai, vino la mama, că le tai pe urmă! Ce fac ei la câmp acuma? l-a întrebat cu voce blândă, după ce el s-a apropiat încet, neîncrezător și o privit-o cu cea mai autentică nevinovăție în ochi.
– Ce să facă? Prășesc la floarea soarelui, că a crescut iarbă multă, a răspuns Gavrilă destul de liniștit, dar fără să poată anula complet ciuda ce i se simțea în voce.
– Da, da... Au fost ploile alea, apă multă, căldură... Crește și ea, că trebuie. În loc să rupi turtele de floarea soarelui, mai bine scoteai iarba mai mare, din aia prășită, maică. Aduceai acasă cât puteai să pui în sac. E bună la păsări, că ai văzut și tu ce repede se termină boabele.
– Da, ce? Tot eu să fac și asta? a întrerupt-o Gavrilă supărat ca din senin. În vacanță băieții se joacă și merg cu...
– Toți băieții fac câte ceva ca să-și ajute părinții, că e treabă multă, băiatul mamii. Și Gabriel era în vacanță și ai văzut că toată ziua muncea. Treabă destul de grea și pentru el. Da’ nu fuge de muncă niciodată, i-a răspuns Ioana împăciuitor. Dacă nu rupeai alea fără nici un rost...
– Da’ ce, ai văzut matale că le-am rupt eu? a exclamat Gabriel, mai mult nemulțumit decât surprins.
– Nu le rupea Gabriel și nici taică’tu, că ei știu bine ce rost au turtele astea verzi, abia crescute puțin. Să nu mă contrazici pe mine. Eu știu când minți și când spui adevărul. Să-mi spui dacă mai au mult de lucru, ca să știu când să fiu cu masa gata, a încheiat femeia discuția, forțându-se să rămână calmă.
– De unde să știu eu cât mai au? Că s-au așezat la taifas amândoi. Stăteau jos când m-am uitat, nu dădeau cu sapa...

*

... Sapele se odihneau de ceva vreme printre rânduri când cei doi, tată și fiu, ajunseseră cu discuția aproape de final. Vasile a tras lacom din țigara pe care o umezise cu limba de câteva ori până să-și aducă aminte să o aprindă. Fuma rar și mai ales când era supărat sau adâncit în gândurile care nu-i dădeau pace niciodată. Mai fuma după câteva păhărele, când discuțiile din cârciumă, la întoarcerea de la biserică, se încingeau. În acele momente părea că este mulțumit. Nu și-a mai aprins alta.
– Dacă tu zici că nu vrei, să știi că nici eu nu zic altfel. Știi că nu pot să-i înghit pe ăștia în uniformă. Era bine, că trăiesc foarte bine milițienii, nu-l vezi pe acesta care te-a îndemnat? Ce-i lipsește lu’ Marin? Bagă-n el cât poate, pe gratis. Și mâncare și băutură. Nu mi-ar place să te văd milițian, zău așa! și-a spus Vasile părerea, scuipând cu silă în țărână.
– Păi, nici nu-mi prea place. Dacă nu era așa, mă duceam la școala de ofițeri. Am auzit că acolo se face și facultatea de drept. Altfel ar fi, mai ales că nu se plătește nicio taxă. Vrei să dau la anul ce vine examen de admitere acolo?
– Ei, dacă ieși ofițer... parcă aș zice, da’ de ce nu dai acu? De ce să pierzi un an, băiete?
– Păi, trebuie să faci din timp cerere. A trecut vremea, e prea târziu acum. Te verifică, îți fac dosar cu toate alea și numai dacă ei consideră că îndeplinești niște condiții, se aprobă. Mi se pare că trebuie să fii membru de partid și eu...
– Membru de partid? Hai, valea! a exclamat Vasile atât de hotărât încât Gabriel a înțeles că, oricum, nu ar fi avut acceptul tatălui său. Lasă, băiete! Facem așa cum am convenit mai adineauri. Dar să știi, prefer să mergi la SMT, nu să lucrezi la colectivă. Acolo, la gropile alea pentru furaje la animale, nu te las. Sapi de te ia dracu’ până la doi metri jumătate și arunci și pământu afară. E muncă grea. Îți termini șalele acolo...
– Da, dar acolo sunt pontat două zile și jumătate la o zi de muncă, tată, adică plata este...
– Nu am zis și gata! Nu-ți mai place să mergi pe tractor, sau care-i treaba?
– Îmi place, tată, cum să nu! a exclamat repede băiatul, parcă de teamă ca tatăl să nu se răzgândească. Nu știu dacă-mi rămâne timp liber să învăț. Poate nu ai auzit că și acolo se lucrează la zi lumină. Mai puțin iarna. Dar, dacă dau examen la anul ce vine, lucrurile se schimbă în favoarea mea. În plus, iau salariu întreg, nu ca la colectiv. Produse agricole luați voi de la CAP. Crezi că nu ne ajung pentru casă? Contribui și eu din salariu.
– Băi băiete, nu mă mai supăra! Ce vrei s-o luăm de la-nceput? Gata am zis și așa facem. Să nu-i spui mă-tii de fata aia, că precis nu-i convine să te însori cu una din altă comună, a intervenit Vasile împăciuitor, începând să râdă cu poftă.
– Da, nu-i spun. Dar crezi matale că va fi de acord să fac...
– Da’ ce, e voia la ea, băiete? Dacă noi am hotărât acu așa, așa facem. E clar? Mă-ta o să se bucure când i-om spune. Ea se temea că ai de gând să ne părăsești. O mai ducem cu vorba un an, dar ascultă la mine, băiete! Dacă nu intri la facultate și nu te faci inginer, la mine-n casă nu mai calci, auzi? Pe urmă, faci ce vrei la oraș. Te însori, îți faci familie, faci copii, da’ ești inginer. Nu stai la țară să pigulești iarba cât îi ziulica de lungă. „Și dacă vii la SMT, ești inginer! Se uită lumea la tine și te salută cu respect. Dai dispoziții, nu te urci pe tractor să te zdruncine toată ziulica pe brazdă și pe drumurile pline de praf ale câmpului. Și o să se bucure mă-ta, săraca. O să creadă că așa ai vrut tu și să vezi ce casă îți ridicăm aici, să-ți aduci aleasa...” își spuse omul mulțumit. Un an trece repede, băiete. Ai să te convingi și tu. Hai! Mai avem mult de lucru.
Avea dreptate Vasile. Lucrul la țară parcă nu avea niciodată sfârșit. S-a trecut la recoltatul porumbului, s-a recoltat sfecla de zahăr, floarea soarelui și munca nu se mai sfârșea. Au început arăturile de toamnă și, mai înainte, strânsul cocenilor și aprovizionarea saivanelor cu tot felul de furaje. Atâta doar ca Gabriel a avut norocul să nu mai participe la toate.
Într-una din zile, după asfințitul soarelui, familia Breazu a avut musafir pe șeful Postului de miliție, plutonierul Marin Viorel. Erau obosiți după o zi întreagă de muncă, dar l-au primit în casă, în camera „a bună”, cum spuneau ei, și i -u pus pe masă sticla cu țuică de prune și câteva bucăți de brânză de vacă. Foarte curând Ioana a mai adus o azimă făcută repede la țest, câteva cepe, ouă fierte și murături proaspete, scuzându-se că au fost cu toții la câmp și nu au tăiat nicio orătanie.
– Nu-i nimic, sunt destule pe masă și nu vreau să stau prea mult. Am de mers în multe controale în noaptea asta și mai fac și pândă. N-aveți idee cât de mult se fură. Se fură de pe câmp și ziua și noaptea. Mai mult noaptea. E multă recoltă care nu a ajuns la silozuri și depozite, le explica subofițerul, în timp ce-și scotea centura cu diagonală de care atârna o legătură bogată de chei și tocul de piele al pistolului în care se vedea metalul rece al unui încărcător. S-a așezat comod, plin de importanță, pe scaunul împins politicos de Gabriel. Am venit cu necazu’ băiatului ăsta ăl mare, a continuat el după o pauză menită a da cuvintelor un plus de greutate, în timp ce își plimba privirea pe fețele lor care încremeniseră la auzul celor spuse. Mă gândesc eu că n-o să vă bucurați, dar trebuie să-mi fac datoria. Așa e rânduiala când ajung copiii flăcăi, fraților.
– Dar ce necaz, omule, spune odată! s-a oțărât Vasile spre el cu mâna pe sticla cu țuică pe care tocmai o destupase și începuse să toarne în păhărele. Nu ne mai perpeli atâta. Ce boacănă a făcut băiatu’ meu?
– Ai răbdare, omule! Ce, am zis eu c-a făcut boacăne? Nu face ăsta prostii. E flăcău cuminte, lasă că-l știu eu. Ca și ăl mic. Pe unde e prâslea, că nu l-am văzut prin curte, a lungit-o milițianul satisfăcut de încordarea ce se citea cu ușurință pe chipul îngrijorat al lui Vasile. Nu-i boacănă, dar a venit vremea să recruteze, că până în octombrie face 18 ani și armata îi bate la ușă, asta e.
– Hm! Și pentru asta trebuia să ne speri, f...i mama mă-si de treabă! Prost obicei ai bă, Viorele. Þi-am mai zis-o eu. Nu te astâmperi. Hai, ia paharu’ cela în mână și noroc, să trăiești! l-a întrerupt bietul om, răsuflând ușurat după ce a umplut paharele.
– Noroc și sănătate la toată lumea, a închinat musafirul paharul și a ciocnit doar cu Vasile. Da’ băiatu’, femeia, nu ciocnesc cu noi, nu...
– Eu nu beau și nici băiatul meu, a intervenit Ioana de pe pragul ușii în care rămăsese cu colțul baticului la gură de când auzise de armată. Beți voi și simțiți-vă bine. Uite, mâncați, că le-am adus proaspete toate și azima-i fierbinte.
Doar ei doi, bărbații, au răsturnat și al doilea rând de pahare într-o liniște adâncă de se auzeau înghițiturile în toată încăperea și, în aceeași liniște, paharele au fost umplute din nou. Femeia îi arunca priviri dușmănoase milițianului, în timp ce Gabriel rămăsese parcă blocat. Nu mai auzea și nu mai vedea nimic. Primul gând care i-a trecut prin minte a fost legat de năruirea planurilor lui de viitor. Socotea cu înfrigurare timpul cât va mai sta în serviciul militar. „Un an și patru luni înseamnă să ratez facultatea, după cum am stabilit cu Dana! Ea nu mă va aștepta, ar pierde un an. Și dacă nu mă așteaptă să termin armata? Dacă se mărită? Aoleu, Doamne, ce mă fac? Trebuie să găsesc o soluție până mă întâlnesc cu ea să-i spun. Dar, poate că... Să - întreb acum, poate că e mai bine...”
– Domnu’ Marin, mă iertați că vă deranjez, a îndrăznit el într-un târziu, fixând cu privirea nasturele metalic al buzunarului de la veston sub care se vedeau câteva pete de grăsime.
– Ei, deranj pe dracu’! Spune băiete, ce te roade? s-a arătat subofițerul amabil întinzând mâna după alt păhărel cu țuică.
– Mă gândeam, știu și eu..., mă gândeam că poate este posibil să nu mă ia anul acesta și la anul dacă sunt student...
– Oho! Bravo băiete! Bravo, bă, nea Vasile! a exclamat cu voioșie forțată Viorel. Dai băiatu' la facultate și taci. Mergi pe șest, hai? Ești bun de cinste, omule...
– Da’ când naiba n-am fost eu bun de cinste? Hai spune! Am rămas eu dator la vreo bucurie sau necaz? Spune acu cinstit, de față cu ai mei. Hai, zi-ne! S-a zdrobșit Vasile mai în glumă, mai în serios.
– Păi, n-am zis eu asta, stai locului! Ce-ți veni? Asta e, că ești bun de cinste, nu? Și acum la fel, dacă aranjez eu ceva. Dacă făceați cum v-am zis eu cândva scăpa băiatu’ de armată și în doi ani era subofițer, ajutor de post aproape de casă, că la Școala de Poliție doar atât făcea, nu mai mult...
– Las-o baltă cu asta. Nu-i place lui și gata! Da’ nici mie nu mi place. Îl vreau inginer, băi, nu ajutor de șef de post ca să...
– Ca să ce? Crezi că un inginer are mălai mai bun decât un milițian de la țară? S-o crezi mata, bă nea Vasile. Milițianu’ se descurcă, băi. Ia, mai pune un păhărel! Vă credeam mai copți la minte, da’ dacă așa i-o fi scris în frunte, s-o face și inginer, nu? Noroc și sănătate, că-i mai bună decât toate! a închinat el voios ridicând paharul în care privea cu plăcere evidentă culoarea gălbuie a lichidului.
– Ei, ce să zic și eu, poate că ai dreptate, „că știi tu câte ciubucuri faci și mănânci când ți-e foame pe de-a moaca și bei până te piși pe tine pe degeaba. Tu nu tai porc la Crăciun și nici miel la Sfintele Paști. Þie îți vin, că știi tu cum să faci oamenii datori. Te-ai specializat, dom’le Marin! Nu sunt copiii mei os din osu’ tău să facă așa hoții ca tine, bă, banditule! Asta nu ai cum s-o pricepi tu. Că a ferit Dumnezeu tot neamu’ meu și al neveste-mii de răul acesta. Că om avea noi alte păcate, dar nu hoția, Doamne ferește-ne și apără-ne!” Noroc, noroc da’ ia și mâncare că nu mai faci tu pândă-n noaptea asta cu țuica la cap! Ne-oi spune până mai încolo și ce se poate face la ce te-a întrebat băiatu’ meu. Nu-l vezi cât de necăjit e?
– Păi văd! Că n-a băgat nimic în gură. Stai blând, fiule, că se pot aranja lucrurile, l-a asigurat șeful Postului privindu-l cu neașteptată simpatie pe Gabriel. Aș putea aranja ploile să-l amâne un an, nea Vasile, dar să știi că...
– Ce să știu? Că mă costă, vrei să zici, nu? l-a întrerupt Vasile bănuitor și destul de ironic pentru cineva mai atent. „Problema e că niciodată n-am să știu cât e partea ta din tot ce ceri, ticălosule. Așa profiți de toți care au câte un necaz. Ho, că ți-o veni și ție rându’ când ți-o fi lumea mai dragă! Dumnezeu nu doarme. Vede și aude tot. Adună bune la bune și rele la rele. Iar tu ai taleru’ balanței jos de tot cu relele, banditule! Atârnă greu la judecata de apoi”. Hai, spune de acum ca să mă pregătesc, ce naiba! l-a îndemnat zâmbind ironic.
– Nu e vorba de asta. Noi suntem prieteni, nu? Le aranjăm noi. Să meargă băiatu’ că astea-s treburi de oameni mari. Nu le discutăm cu copiii, chiar dacă-s ei flăcăi.
– Bate-te peste gură, domnu’ Marin! Ce-ți veni? Că doar ai două fete acasă, n-ai băiat ca să vorbești așa, a sărit Ioana ca arsă din colțul în care a stat tot timpul tăcută, ascultând atentă, fără să-i privească pe cei doi bărbați. Se mai uita la băiatul ei, din când în când, cu multă dragoste și milă amestecate cu teamă.
– Da, asta așa-i. N-am avut parte și eu de un băiat. Ne-a dat Dumnezeu doar fete. Ia vezi, nea Vasile, poate ne încuscrim până la urmă. Chiar dacă a mare mai are ceva până la liceu. Ce zici?
– Ce să zic? Zic că mai e timp de asta. Ioană, ia mai adu tu o sticlă, și tu treci la culcare, băiete! Hai că e târziu și eu am de vorbit cu omu ăsta și vremea trece. Mâine avem treabă destulă de făcut.
Gabriel l-a salutat pe milițian și a plecat. După ce a adus sticla cu țuică și a mai strâns din resturile rămase pe masă, Ioana s-a retras tăcută și nevăzută ca o stafie, după ce i-a mai tras o privire furișă, plină de silă și ură, omului în uniformă. „Până nu bagă în el pe săturate, nu se mai ridică de la masă, piază rea plină de răutate și lăcomie ce este el. Cine știe ce o să ceară ca să pună o vorbă bună pentru băiat. Nu face nimic pentru prietenie cum se bate el cu pumnu-n piept, nenorocitu’ ăsta! Și nici nu e prieten cu omu’ meu... Nici nu ar putea fi, Doamne ferește!” s-a cutremurat femeia la gândul acesta și s-a închinat după ce a închis ușa după ea.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!