La amvon a urcat un bărbat venerabil ca vârstă. Cu ograda bărbii ușor ninsă. Părul prins la spate într-o coamă ce-i bătea umărul. Îmbrăcat într-o sarică lungă până la pământ. Cu comănac pe cap. S-a așezat pe un tron din lemn având pe laturi sculptați doi vulturi. Tronul era învăluit cu o pocladă albă ca helgea. Nu știu de ce, dar m-am gândit imediat la un Deceneu coborât din munții străvechii noastre Dacii. Și nu m-am înșelat! Am auzit vocea gravă a aprodului spunând: „Kesarion Breb va judeca astăzi înalta trădare pe care acest muritor a adus-o cărților noastre!”. Am tresărit, căci mi-am amintit că doar cu câteva clipe înainte de a pătrunde în această Împărăție fantastică, voiam să-i vând lui Martin acea ediție veche a „Crengii de aur”. Am închis ochii, sperând ca atunci când îi voi redeschide să-l văd lângă mine pe Martin. Să aud freamătul pașilor trecătorilor de pe bulevard. Să pipăi cărțile ce zăceau întinse ca la un supliciu pe treptele acelea inerte și reci. Dar nu a fost așa. Kesarion Breb m-a privit cu ochii lui negri, adânci ca o noapte de cristal. Mi-a poruncit să îngenunchez și brațele de fier ale gardienilor m-au azvârlit cu fața la pământ.
„Are cuvântul acuzarea!”, a rostit el, privindu-mă cu mânie nedisimulată.
Din primul rând al mulțimii, ce asista la actul meu de condamnare, s-a desprins un bărbat abia trecut de 30 de ani. Părul pieptănat cu cărare pe mijloc. O fizionomie a unei Belle Époque, o lume pe care nu-mi aminteam unde o mai întâlnisem. S-a oprit în fața mea și s-a înclinat respectuos. I-am răspuns printr-o aplecare ușoară a capului.
„Sunt Mavrodin...Andrei Mavrodin” a rostit el accentuând fiecare literă a numelui său. Ca pentru a-mi da răgaz să-mi amintesc când se mai intersectaseră destinele noastre. L-am privit mai cu atenție. Un aer romantic, scrijelit pe o virilitate puternică, ce i se putea citi în priviri. Mâini fine, ca de pianist, semn că omul din fața mea era de viță boierească. Îmbrăcat într-un costum negru, cu dungulițe fine. Moda anilor '40.
„S-ar părea că nu mă mai cunoști, deși acum câteva clipe eram una din jertfele pe care voiai să le oferi lui Martin pentru câțiva bănuți doar”.
Am încremenit și am realizat că mă aflam în fața lui Andrei Mavrodin, personajul principal din „Nuntă în cer” a lui Eliade. De aici aerul ușor boem, ținuta unui om al amurgurilor bucureștene înlănțuite de muzica în surdină a unei grădini de vară. Sau de calma pace ce se lasă seara peste Cișmigiu.
„Domnul meu”, mi s-a adresat el cu o voce blândă. „Am trăit printre cărți o viață întreagă. Scrise de mine sau de alții. Am iubit la fel ca și dumneata. Ileana a însemnat pentru mine veriga prin care mă rupeam de profanul clipei, abandonându-mă unui sacru pe care l-am căutat toată viața. Dumneata ai avut, ca și mine, șansa să ai alături o femeie cultă. Visătoare până la romantism. Ruxandra. O ființă ce iubește mai presus decât orice cartea. Cuvântul. Litera. Dar, din păcate, atras de îndoielnice prietenii, ai găsit de cuviință să jertfești pe altarul negoțului ieftin cărți ce au însemnat hrana din care s-au adăpat generații întregi înaintea dumitale. Și știi de ce? Fiindcă sunteți o generație ce nu poate fi definită decât printr-un singur substantiv. Literele care-l compun sunt dureros de triste: clastomanie. Distrugeți totul! Începând cu voi! Cu ecosistemul din jurul vostru. Deci, cum ar putea scăpa furiei voastre o biată carte? Știu, îmi vei spune că trăiești într-un ev al modernității. Când trebuie să te aliniezi cutumelor, de altfel false, ale semenilor tăi. De multă vreme cartea nu mai reprezintă pentru voi panaceul sufletului, catharsa eliberatoare de grijile cotidiene. Fiindcă trăiți într-o lume pecetluită sub patina crizei de cultură. A crizei de lectură. A crizei de identitate. Cuvântul scris și-a pierdut de mult pentru voi valoarea lui maieutică. Lumea virtuală v-a acaparat nemilos!”.
Ascultându-l, mi-am amintit de reacția violentă a lui Ruxi când un prieten ne-a sfătuit să abandonăm cartea scrisă și să apelăm la noua lume a ceea ce numim azi E-book. Audio-book-uri. Cartea ascultată, nu citită. În acea clipă, Mavrodin, ca și cum ar fi fost ascuns undeva, în spatele gândurilor mele, și-a continuat pledoaria.
„Ruxi are dreptate! Când asculți nararea unei cărți, vocea și personalitatea actorului nu-ți pot transmite același sentiment pe care sensibilitatea ta ți-l transferă în momentul când citești tu însuți acele rânduri. Actorul trăiește prin structura sa interioară mesajul cărții. Mesaj care este, întotdeauna, diferit de la cititor la cititor. Se pierde, astfel, inefabila calitate de a descoperi prin mijloacele personalității tale filonul de aur ascuns de autor între filele cărții. Și nu mă miră atunci nonșalanța cu care azi sunt trădate, abandonate, cărțile. Vândute la colț de stradă ca o marfă perisabilă! Sper ca acolo, în celula unde-ți vei ispăși pedeapsa, vei înțelege ce dar minunat am primit noi, oamenii, atunci când ni s-a dat știința scrisului. Celula ta se va afla în Biblioteca din Alexandria. Așa am numit noi locul unde alți scribi ca tine, la fel de vinovați, vor reinventa cartea scrisă și o vor aduce iar la lumină. Acesta va fi darul pe care noi, personajele acestei Împărății, vrem să îl oferim lumii viitoare. Căci știi foarte bine că această lume nu va fi veșnică. Va sosi la ceas sorocit autodistrugerea sa apocaliptică. Principiul „corsi et ricorsi” se aplică și lumii în care trăiești tu astăzi. Ca să-l parafrazăm pe cronicarul vrednic de amintire Miron Costin: „viața lumii este o roată”. Și ciclurile existenței se repetă matematic, în strânsă legătură cu mersul stelelor. Atunci va trebui să oferim lumii nou create hrana cuvintelor împerecheate în rimă și ritm".
Mavrodin s-a înclinat respectuos în fața lui Kesarion Breb. Acesta a privit peste valurile de litere și personaje din cărțile lumii aflate în sala de judecată. Apoi s-a întors acuzator către mine:
„ Un muritor, ca mulți alții înaintea lui” a răsunat apodictic vocea de bronz a bătrânului „a considerat că lumea ce-l înconjoară este un târg de tentații ieftine! Și că în acest târg, pe lângă calpa monedă, cu care își cumpără zi de zi porția de fericire, poate folosi ca pe un troc și cartea! Voi, literele, ce însuflețiți acest elizeu, tribunalul cărților trădate, știți mai bine decât oricine truda nesfârșită, la care se înhamă cel ce vă dă identitatea cuvântului împlinit. Voi sunteți nemuritoare, cum nemuritori devin prin voi și făurarii de slovă scrisă. Nu ca acest trup ce zace în fața noastră, ajuns pe marginea prăpastiei vieții, datorită superbiei nemărginite de a încerca toate tentațiile pe care semenii lui le-au născocit de-a lungul vremii. Și pentru o clipă de fericire iluzorie este gata să trădeze herbul înnobilat al cărții. Să o abandoneze pe treptele unei existențe derizorii. Cartea zăcând jalnic pe trotuarele bătute de pașii omului, amușinate de câinii maidanezi, acoperite de mizeria umană – coji de semințe, pungi, resturi de mâncare, bilete de autobuz! Pentru această vină capitală nu există decât o singură pedeapsă! Și voi, literele, o cunoașteți mai bine decât nimeni altcineva. Acest muritor va fi condamnat să vă slujească timp de șapte ani. Va fi înfierat cu stigmatul care-l va deosebi, aici, în împărăția cuvintelor, de toți ceilalți. Nefiind un om de condiție socială modestă, ci unul care a trecut prin amfiteatrele vieții, nu-l vom folosi la muncile de rând. Ci îi vom da să împlinească cea mai distinsă corvoadă din regat. Una pe măsura unui intelectual. Din păcate, ros de patimi. Și blazat. Dar, oricum, un intelectual!”.
I-am auzit atunci pe toți acei locuitori ai Împărăției strigând în cor un cuvânt pe care nu-l cunoșteam. Nu-l mai auzisem niciodată până atunci. Urlau cât îi țineau bojogii, arătând cu degetul punitiv către mine: „Crisograf! Crisograf!” Kesarion Breb a ridicat brațul drept în aer potolind mulțimile. Apoi a privit spre gardienii mei cu subînțeles.
„Aduceți un snop de lumină din vatra unde sălășluiește focul fără de moarte, de la începutul ciclurilor!” le-a poruncit Kesarion Breb. „Și puneți acestui muritor pe brațul drept grafia vinei ce o poartă. Pentru a-i acoperi craterele săpate în carnea-i tânără de drogul ucigător! Pentru a-l putea vedea și recunoaște fiecare locuitor al împărăției noastre!”.
L-am zărit pe unul dintre gardieni cum se apropie de o vatră unde lucea străfulgerarea unui foc viu. De unde a luat grăunte de foc pe un baston lucitor și, apropiindu-se, a făcut semn celuilalt gardian să mă țină bine. Presimțeam din strânsoarea ce îmi era aplicată ca un garou uman că va urma o durere pe care nu știam dacă o voi putea suporta. Când fierul a sfârâit pe carnea mea lascivă, am simțit cum urcă fuiorul arsurii din picioare până-n măduva spinării, ajungând ca un fulger de ape fierbinți în creier. Tot trupul îmi devenise parcă un ecorșeu tragic. Am privit uluit cum, în urma bastonului, pe brațul meu drept, peste urmele lăsate de acul ritual al dozei zilnice, se caligrafia într-un balet fantastic al literelor un cuvânt ce va rămâne impregnat acolo pentru veșnicie: biblioclast.
Am urlat de durere. Era durerea ființei ce simte cum fasciile i se macină una după alta. Ca și cum oasele mi s-ar fi calcinat latent, iar mușchii ar fi intrat într-o stare de diaplegie. Am strigat atunci din interiorul ființei mele damnate:
„ Nu este adevărat! Nu mă puteți acuza de așa ceva! Nu sunt și nu voi fi niciodată un biblioclast! Am vrut doar să vând niște biete cărți, făcute din hârtie, cerneală și miros de șpalt! Niciodată nu mi-a trecut prin cap să distrug cărțile! Ruxi poate fi martoră. Am iubit mereu cărțile. Am ales ca alături de ea să cheltuim pe ele o bună parte din banii câștigați, în detrimentul altor plăceri care sunt comune tuturor tinerilor din lumea aceasta. Am renunțat la multe pentru cărți!”.
„Atunci de ce le-ai tratat ca pe niște gunoaie ce zac pe marginea drumului. Acolo, pe niște trepte aride. Necuviincios loc de a păstra pe el cultura unei lumi întregi!” a răsunat acuzator vocea Deceneului.
„Dar, bine, nu eu sunt de vină pentru felul în care sunt ținute acele cărți! Martin este cel vinovat! Pe el ar trebui să-l pedepsiți!”
„Va simți și el cât de curând pedeapsa literelor abandonate! Cât de curând! Până atunci vei fi dus în Biblioteca din Alexandria. Acolo unde încercăm să redăm din nou lumii capodoperele arse acum câteva mii de ani. Precum și alte cărți pe care muritori ca tine le-au aruncat în negura uitării. Le-au vândut pe nimic! Le-au distrus! Au renunțat la ele ca și cum ai renunța la o pereche de șosete pe care îți este lene să le mai speli! Vei fi unul dintre crisografii ce trudesc în Bibliotecă. Vezi, am ținut cont că ești un om cu studii. Nu ultima lepră de pe stradă – chiar dacă apucăturile tale din ultima vreme și viața fără un țel ne-ar îndreptăți să te numim chiar haimana. Nu vei lucra în tipografia plină de plumb nociv. Vei fi unul dintre copiștii ce scriu manuscrise cu litere de aur. Timp de șapte ani vei fi robul ascultător al literelor și al cuvântului”.
„Și după șapte ani?”, am șoptit eu cu disperare.
„Vom vedea, muritorule! Vom vedea după șapte ani!”.