agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1492 .



Poiana Narciselor-Capitolul VI
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [gmilescu ]

2011-01-20  | [This text should be read in romana]    | 



VI

Plecarea elevilor din Gara de Nord spre Predeal a încântat-o dar a și înfricoșat-o pe Ema. Nu plecase până acum de lângă familie. Copiii care au coborât din tren la Predeal erau mulți și gălăgioși. Câțiva profesori veniți cu ei aveau grijă să nu se piardă cineva. Aerul proaspăt de munte i-a luat respirația Emei. Aproape că amețise. Ningea. O ninsoare măruntă care ține mult. Parcă era cernută printr-o sită mare, nevăzută. Brazii erau acoperiți în întregime. Munții parcă erau din marmură albă. Totul părea încremenit, numai fulgii și copiii se mișcau. Zăpada era pufoasă și le ajungea până la genunchi. Abia ieșeau din ea.
- Doamne, cât e de frumos! Parcă este un basm! Și dealurile noastre de la Buzău erau frumoase când le acoperea zăpada, dar așa ceva nu am văzut!
- Ema, vorbești singură? o întreabă Lola, prietena și colega ei de clasă.
- Ce am vorbit? Mă minunam cum poate să existe atâta frumusețe! Parcă o mână nevăzută cu o pensulă mare pictează cu iscusință tot ce aveam în fața noastră!
- Ei! Tu toate le vezi altfel decât noi! Nu este chiar așa! A nins. Zăpadă pe munți și pe brazi și gata!
- Tu toate le treci prin sufletul tău și-ți imaginezi lucruri știute numai de tine! Eu te plac așa cum ești, dar unii colegi spun că-ți lipsește o doagă! Ești ciudățică!
- Așa spun?
- Da, nu te supăra pe mine! Un prieten trebuie să-ți spună adevărul. De mult vroiam să fac asta!
- Îți mulțumesc, Lola! Eu nu mă exteriorizez față de oricine! Nici acasă la mine! Sunt foarte apropiată de mămica și fratele meu mai mare! Ei mă înțeleg și nu consideră că mi‑ar lipsi o doagă!
- Haideți, fetelor! Lăsați vorba, că o să aveți timp destul de vorbit! Să nu ne rătăcim! Nici nu se mai vede de ninsoarea asta deasă.
Și fetele s-au grăbit să intre în grup. Ema încerca să găsească de acum încolo un comportament mai rezervat cu cei din jur. Suferea că a lăsat prin comportamentul ei o asemenea impresie. Și de la această discuție s-a închis în ea, și-a format o lume numai a ei în care cineva putea să intre doar dacă ea considera că merită...
În față le-a apărut o vilă mare, vopsită în verde, îmbrăcată într-un cojoc alb și gros. Zăpada care o acoperea părea o vată din sticlă. Au intrat cu toții în sala unde se făceau repartițiile pentru camere. Un val de căldură a acoperit tot grupul de copii. Unora li s-au aburit ochelarii, se uitau în jur și nu distingeau nimic. Râdeau nevinovați, încercând să și-i șteargă cu fularele care erau și ele ude.
Ema a nimerit într-un dormitor cu douăzeci de paturi. În grupul lor mai venise o fetiță brunetă cu ochii verzi, despre care toți șușoteau că era fata lui Dolores Ibaruri. Pe ea o chema Jan Dolores. Făcea pe domnișorica, cu toate că avea aceeași vârstă cu Ema.
- Copii, așezați-vă lucrurile, alegeți-vă patul, spălați-vă pe mâini și să mergem în sala de mese. Cred că sunteți morți de foame. Toți s-au grăbit să dea ascultare doamnei profesoare.
În sală mesele erau acoperite cu fețe de masă albe și curate. Bucate bune erau așezate în farfurii din care ieșeau aburi. Copiii s-au așezat gălăgioși la masă, dar de ce înfulecau mai de zor, nu se auzeau decât lingurile lovite de farfurii, în mod ritmic, de parcă toți sorbeau ciorba în același timp.
Deodată ușa se deschide larg. Un bărbat înalt, brunet și cu mustață, ținând de mână un băiețel care semăna cu el, îi spune copilului:
- Uite, Răducu,a început o serie nouă de copii! Este o sală plină! Alege de aici fetița cu care vrei să te joci timp de două săptămâni!
- Alege-o tu!
- Seria trecută ți-am ales-o eu și nu ți-a plăcut!
În tot acest timp băiețelul se uita curios la fiecare copil în parte. Emei i se părea că seamănă cu Ninel. Același comportament de copil avut, cu multă siguranță și cu îndrăzneală.
- Tăticule, o vreau pe asta!
Ema a tresărit. Despre ea era vorba. Nu știa de ce, dar nu-i plăcea această alegere.
- Fetițo, băiatul meu nu are aici copii cu care să se joace! Din fiecare serie de la București el își alege câte un copil. După fiecare masă servită vii jos la vila noastră și te joci cu el!
Nici n-a întrebat-o dacă vrea sau nu. Timp de două săptămâni ceilalți copii făceau excursii prin împrejurimi iar ea trebuia să se lase terorizată de răsfățul puiului de administrator.
Se jucau în casă și afară pe lângă vilă până seara târziu. Se băteau cu bulgări, făceau oameni de zăpadă. Timpul trecea. Emei începuse să i se facă dor de Meri. “Oare ce-o face mămica mea acum? Dar Nelu? Dacă ar ști cât mă chinuiește copilașul ăsta ar veni și m-ar lua de aici!”
La plecare Răducu a început să plângă. Nu-i venea să se despartă de Ema. Trăgea de ea și se ruga de tată s-o mai țină o serie, dar ea trebuia să înceapă școala, nu mai avea timp de joacă. Fetița a prins milă de el.
- Lasă, Răducule, am să mai vin iarna viitoare! Până atunci să te faci băiat cuminte! Ai să crești cu încă un an. Te las cu bine!
Și-au făcut semne cu mâna de la fereastra trenului până ce Răducu se transformase într-un punct rămas la infinit.
Mama o aștepta cu cartofi prăjiți. Era mâncarea preferată a Emei. Rând pe rând au venit acasă toți din familie. Seara ea le-a povestit ce minunat a fost la Predeal și cum din toți copiii Răducu a ales-o să se joace cu el. Focul ardea pocnind în sobă. Din lipsă de lemne mama băgase între timp și patul copiilor în camera părinților. Dormeau doi câte doi la fiecare capăt de pat. Așa erau obișnuiți de mici, cu toate că acum crescuseră și aveau mai multe camere.
Meri se plângea de proprietăreasă. Acum regreta greșeala făcută, de a-i ceda o cameră. Avea motiv să treacă din când în când pe la ei prin casă și iscodea fără rușine. Dacă vedea ceva ce nu-i convenea rânjea cu răutate, ieșindu-i la iveală o placă rău făcută. O dantură pe care seara și-o punea într-un pahar cu apă. Din această cauză George nici n‑o putea privi. Lui, care avea așa o nevastă, i se părea că proprietăreasa arată ca o vrăjitoare. Iar celei bătrâne îi flencănea placa în gură când vorbea.
George nu știa că în timpul zilei Ema se duce la ele să le ajute la croitorie. Fetei îi plăcea, că trăgea cu ochiul la fata proprietăresei, care picta aproape toată ziua. Era înscrisă la Belearte. Venea mereu de la școală împreună cu o prietenă și se întreceau care dintre ele picta mai frumos. Văzând-o pe Ema că era cu un ochi la ac și cu unul la pensula lor, colega a întrebat-o:
- Ema, tu vrei să te faci croitoreasă când vei fi mare?
- Nu, domnișoară! Eu o ajut pe doamna Nina!
- Dar ce vrei să te faci?
- Eu...eu...vreau să pictez ca domnișoara Olguța și ca dumneavoastră!
- Măi fir-ar să fie! De ce mamă, chinuiești poate un talent? Lasă Ema acul! Uite hârtie, pensule și culori ia de aici de la noi. Sunt destule și pentru tine. Să lucrezi cu grijă, să nu faci risipă!
- Vino aici lângă mine, uite, este destul loc!
- Nu vă băgați, că am mult de lucru! Ema, nu le băga în seamă, noi am făcut o înțelegere, cu pictura lor nu faci doi bani!
- Doamnă, vă rog să-mi dați tot ce am de cusut și dacă îmi rămâne timp încerc s-o ascult pe fiica dumneavoastră!
Și Ema a dat zor și a terminat. Când a început să picteze alături de cele două fete îi tremurau mâinile și picioarele. Emoția că se va face de râs o îmbujorase la față și simțea că are temperatură. Cu multă timiditate a amestecat culorile, mai mult din instinct căci n-o învățase nimeni să coloreze. Nelu îi arătase numai din creion. Fetele se făceau că-și văd de planșele lor. Și iată, Ema s-a oprit. A considerat că a terminat desenul. Celelalte două s-au privit pe sub sprâncene. Nu le venea să creadă, fetița asta a terminat înaintea lor, și nu era rău deloc.
- Uite, tu, ce frumos a desenat!
- Dă-mi să văd! Da! E destul de bine dar trebuie să exersezi! De câte ori ai timp liber poți să faci câte un desen. Ai talent! La noi în facultate mulți nu desenează ca tine!
- Pot să iau cu mine desenul? Vreau să-l arăt mamei și fratelui meu. El m-a învățat din creion, o să se bucure că dumneavoastră m-ați învățat să colorez. E mult mai expresiv așa! Vă mulțumesc mult!
- E desenul tău, faci ce vrei cu el, noi avem destule! Să-l păstrezi să-ți dai seama de progres!
De frică să nu se răzgândească Ema și-a luat desenul, care încă nu era uscat, și a suit dintr-o suflare câte trei-patru trepte pentru a ajunge acasă. Nelu citea o carte pe care n-o lăsa din mână decât atunci când dormea. El citea mâncând. Mergea citind. Ema îi pune desenul deasupra cărții. La primul impuls, Nelu, deranjat, a vrut să arunce desenul de pe carte. S-a uitat la Ema care aștepta reacția fratelui.
- Ce e cu peisajul ăsta? Cine ți l-a făcut?
- Eu l-am „pictat”!
- De unde ai avut culori?
- Mi-a dat pensulă și culori domnișoara Olguța!
- Și nu te-a ajutat deloc?
- Nu! Era cu prietena ei și desena același model. M‑a văzut uitându-mă insistent la ele, li s-a făcut milă și m‑au chemat și pe mine. Am lucrat toate trei, fiecare la hârtia ei!
- Nu știu cum le-a ieșit lor, dar desenul tău e reușit! Þi-am spus că ai talent! Dă-i înainte, poate iese din tine ceva! Nu mai face pe ucenica, că dacă află tăticul o să iasă rău! Desenează, nu coase; cu acul sunt destule pe lume care fac așa ceva!
Ema și-a pus desenul la uscat. Ce putere de convingere avea Nelu asupra ei! Așa va face!
Toți membrii casei i-au admirat desenul. Era fericită. După ce și-au terminat lecțiile s-au dus la culcare. Ea dormea cu Nelu la același capăt de pat. Nu lăsa cartea, citea, citea, citea. Ema scoate capul de sub pătură, vede că este ora două noaptea. Doamne, mâine au teză și nu s-a odihnit deloc!
- Nene, te rog stinge lampa!
- De când îmi zici tu nene? Termină cu prostiile astea că-ți trag una de nu te vezi!
- Nu ne-ai învățat tu la Buzău să-ți zicem „nenică de frică”; ne-ai și bătut, că noi nu vroiam. Acum nu-ți convine.
- Nu! O să râdă lumea de noi! Mergea acolo la țară, acum suntem la București. Să nu te mai aud! Vor începe și cei mici și o să râdă colegii și fetele de mine. Ne-am înțeles?
- Nu-ți zic dacă stingi lampa, mâine am teză, sunt obosită!
- Ai răbdare, termin capitolul și gata! Noapte bună!
Ema, furioasă, sare din pat și glonț în camera părinților. Săracii erau frânți de oboseală. Emei i s-a făcut rușine de răutatea ei. A dat să plece, dar George a simțit-o și a întrebat-o:
- Ema, de ce nu dormi? Iar îți curge sânge din nas?
- Nu, tăticule! Am venit să vă spun că mâine am teză, iar Nelu îmi ține lumina în ochi și nu pot să dorm!
- Cum? Sunt câteva ore și trebuie să plecați la școală! Nelu, f…. cernica mă-tii, lasă cartea aia blestemată! O poți citi și mâine!
- Tăticule, am împrumutat-o de la un coleg cu condiția să i-o înapoiez mâine dimineață, am puțin, un capitol de terminat! Proasta asta nu știe ce este să citești o carte! Altfel nu venea la matale!
- Nu mă interesează! El suflă în lampă și-i lăsă pe copii să doarmă. Viorica scâncea în somn. Constantin dormea pe burtă sforăind ușor, Ema, întoarsă cu spatele la Nelu se făcea că doarme.
- Ești o pârâcioasă și o rea! Spune-mi, pictorițo, de câte ori m-am dus eu la tăticu’ și mămica să vă pârăsc pe vreunul dintre voi? Lasă, ți-arăt eu ție! Proasto!
Fata iar suferea. O făcuse de oaie. El nu deranja pe nimeni. Avea o singură pasiune, cititul. A doua zi Nelu ținea supărarea. Nici n-a întrebat-o la ce are teză. S-a îmbrăcat în uniformă, și-a luat servieta și a plecat. Întors de la școală încă ținea supărarea. Iar la culcare Ema nu îndrăznea să-i spună nici “Noapte bună!”.
- Uite, sor-meo, ia cartea asta s-o citești! Pune lampa între noi doi să vedem mai bine!
Ema ia cartea. Prima ei carte în afara celor de la școală. “Aventură la Cairo”. Titlul nu-i spunea nimic, autorul nici atât. A început să citească. Cartea era interesantă, o introducea într-o lume de care n-avea habar. Orele treceau. Ea nu se sătura citind. Deodată, Nelu stinge lampa și se întoarce cu spatele la ea.
- Noapte bună!
- De ce ai stins lampa?
- Să vezi și tu ce înseamnă să citești o carte bună și cineva să te oprească din citit când este mai interesant.
- Te rog, iartă-mă! Am avut destule remușcări, am fost rea cu tine, ca atunci cu pixul! Promit că nu te mai supăr! O să fiu cuminte și înțelegătoare!
- Bine, am înțeles, dar acum culcă-te, mâine am eu teză! Poți să ții cartea o săptămână, nu suntem presați de timp, mi-a împrumutat-o colegul după ce i-am spus ce mi-ai făcut.
Ema nu i-a răspuns. A adormit și a visat multe pasaje descrise în carte. Era un început. Minunate sunt cărțile! Ea se mulțumea cu lectura de la școală. Acum își dădea seama că nu este suficient. Tot ce citea Nelu îi pasa și ei. Intrase într-o lume atât de minunată, n-o mai ajuta pe proprietăreasă la croitorie. Ziua picta, seara citea. Nelu nu avea probleme acum cu lumina. Ultimul întotdeauna stingea lampa. La școală fata începuse să uimească colegii și profesorii prin modul de exprimare. Cărțile date de Nelu își arătau roadele...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!