XXVI

Afară viscolea. Zăpada se așezase în staturi fine, care erau spulberate de vântul nerușinat ce-i ridica poalele-n cap bătrânei ierni, jenată de îndrăzneala lui. Ea îi arunca zăpadă în ochi folosind crengile copacilor drept scut în joaca lor zvăpăiată. Nu obosiseră încă. De când a ieșit Ema din casă a fost întâmpinată de cei doi, care o luaseră pe ea drept țintă. Tocurile înalte de la cizme se afundau în zăpadă și prin fragilitatea lor o făceau să-și piardă echilibrul. Zăpada care se așezase pe crengile copacilor acum cădea în rafale pe trecătorii care se grăbeau spre serviciu.
Înotând prin zăpadă a ajuns până la serviciu. De când se angajase niciodată nu întârziase. Îi plăcea să sosească cu o jumătate de oră înaintea celorlalți colegi și în liniște să se pregătească pentru o nouă zi de muncă. Își lua halatul, își așeza sculele și planșa, iar când veneau și ceilalți ea deja începea să lucreze. Acum, în pauză, după ce-și mâncase sanvișul, se uita plină de îngrijorare pe fereastră, la iarna grea care era afară, și se întreba cum va ajunge ea acasă în noul cartier pe o vreme ca asta. Singură nu a fost. Decebal o însoțea de fiecare dată. Ce păcat că nu-l rugase să vină s-o ia de la serviciu. Casa era aranjată. Nimic nu-i lipsea. Le luase pe toate în rate. Gospodină cum era, simțea că se va descurca.
- Doamne, Dumnezeule, am trăit și asemenea clipe! gândea cuprinzând-o fiori de bucuroe și mulțumire. Eu, care de mică m-am chinuit în cocioabele capitalei și în mansarda aia nenorocită de la coana Nina, să fiu proprietăreasa unui apartament format din patru camere! Azi era a doua oară în viața ei când simțea că este fericită. Prima dată a fost când a născut-o pe Sideroza. Copila aceasta, care face parte din ființa ei, nu va ști niciodată cum e să dormi cu alți trei frați în același pat. Va munci pentru ea, s-o facă om, așa cum Meri și George au învățat-o. Casa aceasta o va păstra pentru fiica ei. Furată de gânduri și de priveliștea de-afară nici n-a simțit când a trecut timpul. Toți își luaseră liniștiți locul la mese și lucrau de zor.
- Ema, tu ți-ai terminat lucrarea? Sau nu te înduri să-ți iei ochii de la iarna asta atât de frumoasă?
- Mai am puțin, tovarășe căpitan! Mă gândesc cu groază cum să ajung eu până în noul cartier, până acum am fost însoțită!
- Vino la mine în birou să-ți explic! Cunoasc foarte bine cartierul. Și-a făcut un văr de-al meu apartament, o stație mai departe de tine!
Ema se duce în biroul șefului. O invită să stea pe scaunul din fața lui. Ia o hârtie și cu pixul de pe masă îi face o schemă și-i înșiră toate mijloacele de transport cu care putea ajunge la ea acasă. Ema i-a mulțumit și a dat să plece.
- Nu pleca! Mai stai puțin! Îmi place să vorbesc cu tine! Ești o femeie care porți în tine calități suficiente să faci pe oricine să se simtă bine în preajma ta! Misterul acesta de care ești înconjurată îți dă un farmec deosebit. Ce se întâmplă cu tine? Mereu ești tristă și îngândurată. Ar trebui să fii veselă și fericită, azi vei locui într-un apartament nou. Mulți te invidiază! Ce-ți lipsește?
- Tovarășe căpitan, vă stimez și vă apreciez, dar sunt lucruri pe care le discut numai cu mine! Eu am fost foarte săracă! După război, mămica ne aducea cu sufertașele mâncare de la cantina săracilor. Eram mică, dar înțelegeam umilința prin care treceau părinții să ne crească. Când am crescut, am luptat din greu să scap de sărăcie. Am reușit, așa cum spuneți dumneavoastră, dar toate acestea m-au sensibilizat și m-au marcat pentru tot restul vieții.
- Dar pari și o femeie neîmplinită! Nu discuți niciodată de soțul tău. Tot timpul vorbești despre fetiță. Parcă ai făcut-o de una singură, el n-a participat cu nimic!
- AveÈ›i dreptate. SoÈ›ul meu a greÈ™it foarte mult față de mine. Din această cauză evit să-l pomenesc în discuÈ›iile mele, altfel aÈ™ greÈ™i È™i ar afla lumea setoasă de bârfe anumite lucruri. Și aÈ™a, aÈ›i văzut È™i dumneavoastră ce mă urăște tovarășa Mara, fără să-i fac nimic. Eu n-am nicio vină că dânsa a suferit când era mică de poliomelită È™i a rămas cu defect. O urăște până È™i pe sora ei, care este mare sportivă. Din această cauză îmi ascund cu grijă sentimentele È™i secretele mele de familie. Eu am o lume numai a mea! Până acum nu am lăsat pe nimeni să intre în ea. E un teritoriu care‑mi aparÈ›ine!
- Și nu vrei să mă introduci și pe mine? M-aș simți foarte onorat! Până acum nu am cunoscut o astfel de lume!
- Nu vă supăraÈ›i, dar nu pot! Pe cel care va intra în lumea mea trebuie să-l verific bine! Altfel m-ar putea trăda. Să spună la toÈ›i toate trăirile mele sufleteÈ™ti! AÈ™ fi pierdută! N-aÈ™ mai avea pentru ce trăi! Și aÈ™a mă simt ca o moartă printre cei vii! Tot ce am întâlnit până acum m-a dezamăgit, m-a făcut să sufăr, nu am încredere decât în părinÈ›ii mei È™i în mine! Oamenii sunt invidioÈ™i È™i răi. Te lovesc când nu te‑aÈ™tepÈ›i, până È™i cei care te iubesc nu sunt statornici È™i te trădează. Am pățit atâtea încât nu mai am încredere în nimeni! Fac pe vesela È™i par sociabilă cu toată lumea, dar sufletul meu plânge de singurătate! Nici în dumneavoastră nu am încredere!
- Poate că ai dreptate! Îmi place felul cum gândești! Pari un pic cam ciudată, dar tu ești ca un tablou, cu cât îl privești mai mult ajungi la concluzia că este aproape de perfecțiune. Ar fi bine să-ți păstrezi această puritate sufletească cât poți mai mult! Și acum du-te, dacă stăm prea mult de vorbă lumea începe să clevetească! Uite, vine Aurel, să nu te vadă, ăsta crede că tot ce zboară se mănâncă!
Cel de care vorbea era un muieratic. Nu concepea că, stând de vorbă o femeie cu un bărbat, aceștia discutau altceva decât despre sex.
- Ei, șefule, văd că asta ți-a pus gând rău, mereu o văd ieșind din biroul tău! Ai fi mare prost dacă nu i-o tragi și tu măcar o dată!
- Mă, boule, sunt și alte lucruri de făcut decât să te urci pe o femeie, așa cum obișnuiești tu! Ema în primul rând, înainte de a fi femeie, este un om minunat! Poți discuta orice cu ea. E o fată care a citit mult. Nu insinua bazaconii! Tu când o vezi cred că te gândești cum să-i ridici fusta mai repede! Eu nu sunt așa. Îmi place să discut cu ea și-atât. Ești un prost!
- Să fiu al dracului dacă nu-ți demonstrez că toate femeile sunt la fel și că asta nu este altfel decât celelalte! Îți jur!
- Mira-m-aș să se lase păcălită de tine! O femeie care gândește și simte ca ea nu se bagă cu unul ca tine!
- Bine, mai vedem noi!
Ema, întoarsă în birou, gândea despre cele discutate. Oare a făcut bine să-l lase pe omul acesta să afle de lumea ei? Părea un tip de calitate, sensibil ca și ea. Asemenea oameni nu trădează.
- Mai bine să mă gândesc cum ajung eu la frumoasa mea casă.
Privi din nou spre fereastră. Viscolul își continua jocul. Parcă se întețea din ce în ce. Se urcă zgribulită în autobuz. Când a ajuns în stația unde trebuia să schimbe, să ia troleibuzul, acesta era deja venit. Plină de speranțe l-a luat din fugă. Când căuta cu ochii stația unde trebuia să coboare îl întâlnește în priviri pe un coleg de-al ei, care locuia în același cartier. Se uită la ea zâmbind plin de simpatie.
- Ce cauți, Vasilică, pe traseul meu? Parcă mergeai cu optzeci și patru!
- Eu cred că tu ești pe traseul meu! Ãsta nu este nouăzeci și doi!
- Vai de mine, am încurcat troleibuzele! De aici nu știu să mă duc singură la noua mea locuință! Și cu viforul ăsta ce mă fac?
- E foarte simplu! Cobori la prima stație, unde se despart. Și de acolo o iei puțin înapoi și pe urmă mergi drept înainte până ajungi în stația ta!
- Bine! Mulțumesc, la revedere! Ne vedem mâine la serviciu, dacă om mai putea cu viscolul ăsta!
Și Ema a făcut cum a învățat-o Vasilică. După câteva ore de înotat prin zăpadă, înghețată până în măduva oaselor, a ajuns la Piața Națiunii. S-a speriat. Era deja noapte. S-a urcat din nou în mașină. A fost atentă când a luat troleibuzul. Ajunsă acasă, Decebal și părinții lui, care veniseră să vadă cum s-au aranjat, începuseră să fie îngrijorați de întârzierea ei. Ema s-a scuzat și a făcut o baie fierbinte. Le-a explicat cum s-a rătăcit din cauza lui Vasilică, care-i explicase cum să ajungă acasă. Au făcut mare haz de întâmplare. La fel s-a întâmplat și la birou.
- Te-ai descurcat? Cum ai ajuns aseară după explicațiile mele? Vorbea cu accent moldovenesc.
- Cum să ajung? Ar trebui să nu mai vorbesc cu tine! M-am rătăcit. Am ajuns la Piața Națiunii. După câteva ore am ajuns acasă!
- Bine, mă, pămpălăule, ai avut tu ocazia s-o conduci pe Ema acasă și ai pierdut ocazia? intervine Aurel. Eu m-aș fi dus până la capătul lumii! Prost mai ești!
Colegii au făcut multă vreme haz de întâmplare. Îl tachinau pe Vasilică ori de câte ori aveau ocazia. Acesta, în bunătatea lui, îi lăsa să se distreze. Dacă Ema nu se supăra, el de ce trebuia să țină supărare? Ba se uita cu ochi șăgalnici spre fată, ca și când regreta faptul că nu a fost inspirat s-o conducă în noaptea aceea. O făcea numai așa, pentru amuzamentul celorlalți, dealtfel era însurat cu o fată pe care o iubea și se înțelegeau foarte bine. Ema îl admira pentru curățenia lui sufletească. Era moldovean de origine. Încă nu pierduse accentul moldovenesc. Chiar se mândrea cu el. Băieții râdeau mereu, dar le era net superior sufletește. Ema îi lua apărarea. Îi și bătea. El râdea. Și-i lăsa să râdă pe socoteala lui. Poate suferea, dar n-o arăta. Poate avea și el o lume a lui…
Ema a început să se bucure de casa ei frumoasă. Învățase traseul. Își picta tablouri, își ornamenta perdelele, erau fără viață cele cumpărate. Toată casa părea un tablou minunat. Simțea nevoia să discute despre apartamentul ei, dar n-avea cu cine. Trăgea câte o fugă la Meri și George și îi lua în brațe.
- Mămico, tăticule, sunt așa de fericită! Am o casă atât de frumoasă! Din copilărie mi-am dorit lucrul acesta minunat! Decebal are salariu bun. Se poartă frumos cu mine și Sideroza. S-ar părea că a scăpat de năravurile lui și se ține de cuvânt.
Ei se bucurau pentru fata lor. Merita și ea să trăiască mai bine. Au fost la început niște neînțelegeri, dar acum totul a intrat pe făgașul lor, sperau că totul va merge bine.
Își lua rămas-bun, grăbindu-se să vină la fetiță, care stătea cu soacra. Meri nu putea să vină, îngrijea de Laurențiu, băiatul Vioricăi. Ea își făcea datoria și față de cealaltă fiică a ei. Dragostea cu care o înconjurase pe Sideroza acum o dăruia micuțului, nu făcea diferența între nepoți. Doar din când în când îl lua pe George și venea la fetiță să-și umple sufletul de prezența ei.