agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-21 | [This text should be read in romana] |
Diminețile sunt într-adevăr frumoase.
Și dacă ar fi să îmi trăiesc viața pe bucăți mici așa cum am citit că s-ar putea întâmpla în viitor (era o nuvela scrisă de Arthur K. Clark care se numea parcă MARÞI OAMENII SUNT SPARÞI și în care era vorba despre un pământ al viitorului supra-aglomerat în care oamenii trăiau efectiv doar o zi pe săptămână iar în restul timpului hibernau în tuburi mari de sticlă) deci, dacă ar fi să îmi trăiesc viața pe bucăți aș alege diminețile. Dimnețile sunt oaze de lumină în viața unui om, pauze existențiale în care aproape că poți sta de vorbă cu Dumnezeu. Întodeauna am fost un tip diurn. Îmi plăceau răsăriturile de soare pe bulevard, când asfaltul proaspăt măturat și stropit de tulumba cu motor a primăriei lucea ca o spinare de elefant proaspăt ieșit din Gange (am avut dintodeauna o fixație cu elefanții și cu Gangele de care și acum sunt convins că nu e un fluviu ci o instituție) iar benzile albe care delimitau sensurile de mers aveau o luminozitate proprie care te făcea să crezi că bulevardul fusese abia construit peste noapte. O dată în tinerețea mea de care abia îmi mai aduc aminte, am fost la Eforie să văd cum răsare soarele din mare. Am stat toată noaptea pe plajă înfrigurat și am băut două sticle de coniac Drobeta. Nisipul pe care stăteam părea mai degrabă o pastă putredă iar marea la cinci metri de mine se chinuia neagră și plină de cute și mai negre ca o femei dăulată în chinurile facerii. Îmi venea din cinci în cinci minute să fug și să mă închid în camera mea de hotel, dar știam că dacă nu o să văd soarele răsărind din mare nu o să fiu niciodată întreg la suflet. Și am stat pe pasta aceea neagră de nisip până când, ca o pleoapă tumefiată de bețiv, soarele a răsărit din mare. Vorba vine a răsărit, pur și simplu s-a smuls din smoala neagră a valurilor și când pleoapa s-a deschis a țâșnit din ea un fulger orbitor care a transformat totul în lumină. Nisipul a redevenit nisip, marea și-a recăpătat albastru care peste noapte fugise și pescărușii de pe o epavă veche aflată la capătul promotoriului au devenit păsări de cretă Nu am avut nici un fel de bucurie ba mai mult am vomitat de la lumina aceea orbitoare și mai apoi am dormit douăsprezece ore ca un bolnav de gripă. Am plecat cu un tren de noapte fără să mă uit înapoi și de atunci n-am mai fost niciodată la mare. Și cred că nu am pierdut nimic. Deci, diminețile mele de pensionar sunt admirabile. Circulă legende eronate cum că pensionarii au somnul scurt și se trezesc cu noapte în cap bântuiți de insomnii bolnăvicioase și petrec ore întregi vegetând în fotoliu până când se face ziuă de adevăratele. La mine nu se întâmplă așa ceva. Dorm sănătos și mă trezesc în jurul orei opt, niciodată mai devreme, ba de multe ori chiar mai târziu atunci când stau noaptea să mă uit la firme porno. Nu sunt un bătrân libidinos dar am toate instinctele la locul lor și le dau voie să se manifeste plenar. Mă trezesc întodeauna cu plăcere, mă întind în așternuturi ca un motan și mai lenevesc un sfert de oră în mlaștina caldă a amintirilor. Revăd scene din copilărie mai ales, sau din prima adolescență, când încă mai locuiam cu părinții și bunicul Tata Petre, era încă viu. Îmi amintesc de mirosul cald de lapte fiert care venea dinspre șpohert (așa se numea cuptorul mare cu plită de tuci) și de pisica (Þuți) tărcată care dormea sub cenușar. Întodeauna coboram din pat cu gândul să prind mâța de coadă dar a dracului mâță era ca o zvârlugă și îmi scăpa mereu. Tata Petre râdea și îmi turna lapte cu miere și gălbenuș de ou într-o cană grea de faianță. - Hai nepoate du-te și te pișă că se răcește laptele. Și râdea din nou. Erau atât de pline de pace acele dimineți, încât mă întorc mereu la ele, nutrind speranța că Dumnezeu va face o minune și într-o dimineață mă voi trezi din nou copil, lângă șpohert și voi prinde, în sfârșit, mâța tărcată de coada. Dar nu se întâmplă nici o minune și cobor din pat plin de reumatisme și cu gura amară de tutun. Nici nu mă duc la veceu până nu aprind prima țigară a zilei. Stau pe băncuța de lângă pervaz și privesc bulevardul care nu mai pare atât de proaspăt ca altădată. Democrația de piață l-a ucis și acum seamănă cu spinarea unui elefant mort, intrat în putrefacție. După ce fumez prima țigare îmi caut papucii și plec la baie. În drum dau peste o mie de lucruri înșirate pe podea –sunt un pensionar foarte dezordonat și neglijent- și le înjur pe rând și pe fiecare până când ajung la budă. Acolo mă chinui destul de mult, pentru că prostata a început de câțiva ani buni să se manifeste după bunul ei plac, și o iau iavaș- iavaș spre bucătărie. Dau drumul la televizor și îmi măsor trei lingurițe cu vârf de cafea în ibricul pe care îl am încă din armată. Un ibric de aramă, aproape subțiat de atâta uzură în care cafeaua fierbe minunat și are savoarea ei adevărată. Nu beau dimineața decât cafea turcească la ibric e un tabiet de care nu vreau să mă dezbar cu nici un chip. Ați observat că nu am vorbit despre spălatul pe dinți și despre dușul matinal. Astea-s fandoseli la care am renunțat cu mult timp în urmă. Mă simt bine în stratul meu de jeg și nu fac baie decât de două ori pe săptămână. Tot atunci îmi schimb și lingeria și cămașa. Metrul cub de apă curentă e atât de scump și pensia mea aroape minusculă. Înțelegeți? Dar nu vă spun o noutate, toată lumea știe cum trăiesc pensionarii. Și cât trăiesc. Prietenii mei glumesc, cică guvernul ne bagă ceva în pensie ca să ne curățăm mai repede… O fi așa. Oricum eu mă țin încă bine și dacă dă Domnul, o s-o mai duc zece ani. Măcar… Așadar îmi beau cafeaua și ascult știrile la Realitatea TV. Mereu aceleași știri: o babă violată de nepotul ei alcoolic, un tir a călcat o Dacie pe șoseaua București Târgoviște, țiganii de la Craiova s-au tăiat toată noaptea cu săbiile… Mă dezgustă, trăim într-o țară de … Nu mai spun cuvântul acela, că parcă simt în cerul gurii o putreziciune de care nu mai pot să scap. Îmi beau cafeaua deci și mai fumez trei țigări. Poate patru. Apoi mă îmbrac, cât mai lejer, de obicei în pantaloni de catifea reiată și pulovere pe gât. Iarna port un Alain Delon pe care l-am făcut pe comandă acum treizeci de ani. Primăvara și toamna îmbrac un trenci. Am o grămadă de trenciuri de toate culorile, le-am primit de pomană de la doamna Bitang căreia i-a murit soțul acum cinci ani. Trenciurile erau noi nouțe, răposatul Bitang avea un magazin cu haine bărbătești și madama dăduse de pomană toată marfa din magazin, nu mai vruia să continue afacerea Bitangului ei, a închiriat magazinul unui agent imobiliar cu o mie de euro pe lună și trăiește ca o boieroaică. O vreme se dăduse la mine, după ce a lepădat doliul, își făcea idei că ne putem uni singurătățile, dar e destul să o vezi pe Bitangă și îți piere cheful de reunire. E atât de lată în fund că trebuie să se întoarcă într-o rână când urcă în lift. Oricum nu am refuzat-o direct, (pentru că din când în când mai împrumutam bani de la ea între două pensii) am făcut-o doar să înțeleagă că nu m-am putut vindeca sufletește după moartea Elvirei și că trăiesc într-o tristețe care mă copleșește. Într- un fel cam așa e, încă suspin după Elvira, în multe nopți o visez și oftez în somn… Dar dimineața gata, Elvira dispare și rămân eu cu lumea de zi cu zi în care o s-o mai duc încă zece ani… Măcar… Locuiesc la etajul șapte, am un apartament pe care l-am primit de la întreprindere la câțiva ani după ce m-am căsătorit. De-abia se născuse Dudulică, primul nostru băiat și casa la bloc fusese o adevărată binecuvântare. Pentru că până atunci stătusem cu chirie într-un subsol igrasios într- o cameră care era și bucătărie și dormitor și de toate. Veceul era undeva în curte, o latrină comună care duhnea de la o poștă iar baie făceam la baia comunală. Zic locuiesc la etajul șapte dar niciodată dimineața nu cobor cu liftul. O iau ușurel pe scări ca să îmi pun sângele în mișcare, gimnastica de dimineață, și dacă mai întâlnesc vre-un vecin pe palier mă opresc să mai schimbăm câte o vorbuliță. Când e vreme bună afară plec cu mâinile în buzunare, iar când plouă sau e cel mai mic semn de ploaie port după mine o umbrelă pe care o uit mereu, fie în cafeneaua de la colț fie la sala de biliard. Sunt două locuri pe care le frecventez zilnic, cu mici excepții. Despre aceste excepții am să vă vorbesc mai târziu. Oricum merg la cafenea ca să beau ceai, iar la sala de biliard numai fiindcă acolo se adună câțiva băieți din vechea mea gașcă. Vorba vine băieți, sunt niște bătrânei sadea, dar eu cu ochiul minții și cu sufletul, îi văd așa cum erau ei atunci când ne-am cunoscut. V-ați prins deci că nu joc biliard, dar dacă aș lipsi trei zile la rând, s-ar crea panică printre băieți. Așa a fost cu Veve, despre care am aflat în a cincea zi că a mierlit. Doamne, și era cel mai zdravăn și cel mai verde dintre noi. Fata lui cea mare, care e nu știu ce mare goangă pe la PESEDE , ne-a povestit la parastasul de șapte zile cum a murit. Veve se îmbolnăvise subit, nu cine știe ce mare scofală, o răceală acolo, și plecase la farmacie să cumpere Paracetamol și Dufadin. Și l-a călcat tramvaiul în intersecție. Pentru că deși Veve avea o sănătate de fier, era chior ca un arici pogonici și refuza cu îndârjire să poarte ochelari. Asta fiindcă-spunea el- îl fac să pară bătrân și pensionar. Fiică-sa s-a deplasat personal la sala de biliard să ne invite la parastas și asta a fost un mare semn de considerație pentru noi și de aceea am hotărât să mergem în bloc, deși de obicei noi nu ne înghesuim la înmormântări, pomeni și parastase. Pentru că în fundul sufletului (deși nici unul dintre noi nu recunoaște) ne temem de moarte și de faptul că putem fi următorii pe listă. Preferăm să ne amintim de cel care s-a dus așa, pe furiș, în larma de tacuri a sălii de biliard, printre norii de fum și ne gândim că nouă nu ni se poate întâmpla să murim, că suntem încă tineri și mai avem de trăit hă, hă, hă! Dar la Veve ne-am dus cuceriți de politețea fetei sale și mai bine nu ne duceam. Pentru că sa dovedit că fata lui Veve era o ștoalfă și o cutră de mâna enșpea. În fapt transformase parastasul lui taică-su într-o întrunire electorală și ne-a momit pe toți să ne punem semnătura pe o listă de adeziune pentru candidatul la președinție al partidului ei de trei lulele. Nu aveam nimic personal cu Năstase ăla care se visa să ajungă părintele de gumă al țării, în afară de faptul că avea o figură de poponar, dar am învățat să fiu tolerant de când am ieșit la pensie, fiindcă și noi pensionarii suntem tot un fel de poponari, în sensul pasiv, că ne-o trage statul pe dinapoi grupa mare iar noi doar ne ștergem la fund și suspinăm. Așa că i-am băut în viteză rachiul de cinci stele de pe masă, ne-am umplut buzunarele cu chiftele și felii de șuncă și am întins-o. Când s-a aținut la ușa să ne lămurească așa și pe dincolo, i-am tras niște înjurături ca la cherhana și am plecat toată gașca la cimitir. Acolo, pe mormântul lui Veve, am încropit o masă de parastas cu mezeluri și chifteluțe, udată cu bere și vin înfundat și ni s-a părut că Veve se simte bine în compania noastră, așa că am hotărât ca o dată pe săptămână să mergem să facem câte un parastas la fiecare dintre prietenii noștri plecați dincolo. Și cum nu mai avem la îndemână cămara de partid, facem parastasele cu napolitane și votcă săniuța. Și se pare că toată lumea se simte bine. Adică nici unul dintre prietenii noștri decedați (ce cuvânt urât, mi-a scăpat fără să vreau, deh! e semn că îmbătrânesc cu adevărat) nu ne-a înjurat și asta-i deja mare lucru. Deci, în fiecare dimineață plec în oraș și mă duc glonț să îmi cumpăr ziarul. Nu îl mai citesc aproape de loc, ce importanță mai au pentru mine știrile, oricum de câte ori ni se mărește pensia sau se scumpește întreținerea, lucrurile vitale pentru un pensionar, aflu de la vecini înainte să apară ziarele. Vuiește efectiv tot blocul, pentru că suntem aproape în exclusivitate un bloc de pensionari. Tinerii s-au rărit așa de mult că dacă vrei să rogi pe cineva să îți bată un cui în perete, trebuie să te duci la vardistul din colt. În rest toți sunt la muncă în străinătate. Căpșunari carevasăzică. Dar să vă spun despre Veve, dacă tot am început. Pe Veve de fapt nu îl chema Veve ci altcumva, nici unul dintre noi nu putea să îi pronunțe corect numele fiincă se trăgea dintr-o stirpe de cehi oploșiți în Banat cam prin vremea Mariei Tereza, iar numele lui rostit îți producea senzația că mesteci piulițe proaspăt spălate cu motorină. Și atunci i-am pus noi porecla de Veve după un personaj din cartea lui Zaharia Stancu, Desculț. Personajul cu pricina era chior ca Veve al nostru, iar înspre bătrânețe a orbit de tot. Chiar așa se numea în carte, Veve Chioru. Veve nu s-a supărat niciodată că l-am poreclit așa, ba dimpotrivă, cred că îi făcea plăcere, deoarece în grupul nostru de zăbăuci, porecla era ca un fel de particulă de noblețe, adică dădeai poreclă numai unui individ cu personalitate puternică și care se bucura de stima grupului. Ei și Veve al nostru mai era pe deasupra și de o timiditate excesivă, mai ales în relația cu sexul opus și mai ales dacă era vorba de sex. Se bâlbâia și se roșea și se fâstâcea în prezența domnișoarelor pe care le scoteam noi cu gașca la ceaiuri dansante, că așa era în vremea burlăciei noastre, se țineau ceaiuri dansante pe la cluburile intreprinderilor din oraș, ori pe aiurea și noi agățam fetele pe stradă și le invitam la ceai. Vorba vine ceai, că se bea vodca în cantități industriale și coniacul, era un coniac bun, Zarea, așijderea. Și după aia le căram cu noi pe la diverse petreceri nocturne și acolo să te ții dezmăț, se lăsa cu curvăsăreală ca la Verdun. Ei și Veve era atât de timid că trebuia să îl împingem cu forța în cameră peste câte o fată și numai după ce îi explicam respectivei cum stă treaba cu Veve ca să fie pusă în gardă. Iar Veve al nostru se lăsa greu ca o fată mare și norocul lui că era înzestrat de la mama natură, adică mă înțelegeți, avea Veve o mătărângă ca de măgar și se dusese vestea printre fete despre scula lui Veve și avea nebunul un succes la femei de ne lua maul la toți, că toate vruiau măcar să o vadă dacă nu să o atingă sau s-o și încalece. Cam așa era cu Veve al nostru. Și în vremea în care lucram noi în echipă la construcția cocseriei de la Combinatul Siderurgic, s-a înființat și la noi în șantier o celulă de UTM, știți voi Uniunea Tineretului Muncitor și ne-a venit de la Timișoara un instructor, de fapt o instructoare, o matahală de femeie cu mustăți de plutonier, pătrățoasă de parcă era făcută numai din mistrie. Lucra de multe ori cot la cot cu noi și lua sacul de ciment pe umăr ca pe nimic și urca schelele până la nivelul șapte. Rusalina o chema și era de prin părțile Sighișoarei, cu ceva sânge de săsoaică în ea, că era atât de meticuloasă și ordonată că ți se făcea silă. Și nu știu cum i-a ajuns la urechi despre scula lui Veve și l-a chemat la ea în birou după orele de program și i-a făcut felul. Ne-a povestit Veve mulți ani mai târziu cum a fost și ce a fost. Săsoaica de fapt l-a violat pe Veve pe masa cu plus roșu la care se țineau Adunările B.O.B. rupându-i cu dinții nasturii de la șliț iar Veve era atât de încrâncenat, nu din cauză că săsoaica era urâtă ci pentru că deasupra mesei era tabloul tovarășului Dej și lui Veve i se părea că tovarășul privește încruntat și se temea că o să fie dat afară din UTM și aia era lucrul cel mai grav care se putea întâmpla. Să fii pus în discuția Adunării Generale și să fii exclus. Era ca și cum cineva ți-ar fi luat aerul. Dar până la urmă nu s-a întâmplat așa ceva ci tocmai invers. Veve până la urmă s-a enervat așa de tare că a răsturnat-o pe săsoaică cu cracii în sus și a început să i-o tragă în toate găurile din organism, cu atâta fervoare, încât după partida aia de lupte greco romane, biroul organizației de bază arăta ca după atacul de la Stalingrad. Până și tabloul tovarășului căzuse din cuiul lui și se făcuse țăndări. Săsoaica s-a dus dis de dimineață cu el la geamgiu și l-a pus să îl repare amenințându-l că dacă suflă o vorbuliță cuiva, îl timite să taie geamuri prin stuful de la Periprava. După călărirea aia serală pe care i-a tras-o Veve săsoaicei, ne-am trezit că Veve e numit șef de brigadă iar când săsoaica a plecat la București la Școala Superioară de Partid, Veve a fost trimis de serviciul cadre al intreprinderii să se facă inginer constructor. Ați ghicit, la Facultatea Muncitorească din București. Nu l-am mai văzut pe Veve doi ani și când l-am văzut din nou, era inginer cu patalama la mână și venise să conducă lotul de construcții montaj. Facultatea muncitorească îl schimbase radical. Timiditatea îi dispăruse cu desăvârșire, purta ochelari cu rame groase de baga și refuza să mai vină cu noi la ceaiuri. Spunea că își pregătește viitorul și nu e bine să fie văzut pe la petreceri de sorginte burgheză. Când l-am întrebat ce fel de viitor își pregătește, ne-a spus că vrea să meargă la academia militară, să se specializeze în construcții de geniu, adică poduri, viaducte, tunele și alte chestii de astea strategice, iar pentru Academia Militară trebuia să ai un dosar beton, fără pete iar noi eram bălțați ca puii de drac. De unde o fi scos-o pe asta că puii de drac sunt bălțați, numai el știa, dar avea dreptate, gașca noastră era renumită în tot șantierul ca o șleahtă de zurbagii incorigibili. Norocul nostru era că lucram ca nimeni alții și întotdeauna depășeam planul cu două sute la sută, iar directorul care era un meseriaș cu ochi de vultur, ținea la noi și ne repartiza mereu lucrările cele mai grele. Veve n-a mai plecat la academie, pentru că s-a ferit de dracu și a dat de frate-su. Adică săsoaica, pe care o lăsase la București borțoasă, a născut o fată pe care a declarat-o ca fiind a lui Veve, iar Veve a recunoscut fapta dar a refuzat să o ia de nevastă pe săsoaică, conform moralei comuniste și i-a plătit pensie alimentară până fata crescută mare, a fugit cu tot cu mamă-sa în Germania. De-abia atunci a fost reabilitat bietul Veve și i s-au șters cu buretele toate petele din cazier, dar era cam târziu pentru academie iar Veve a rămas toată viața la noi la întreprindere, un simplu inginer, bine înzestrat de la natură. Mai târziu s-a căsătorit cu o asistentă de la Spitalul Județean care i-a făcut o fată, din nou o fată, pe cutra aia care ne invitase la parastas. Așa a fost cu Veve, odihnească-se în pace. În fiecare dimineață, când plec din casă, în timp ce cobor scările, îmi fac în minte o socoteală, cam câți bani îmi permit să cheltui. Nu am fost niciodată un tip rațional și meticulos, dar acum, ajuns în crucea bătrâneții, limitat de cuantumul pensiei am devenit atât de calculat încât uneori mi-e și scârbă de mine. Se întâmplă de multe ori ca pe ziua în curs să nu îmi permit nimic. Adică, dacă am în frigider rezerve strategice ( margarină, ouă) plec în oraș doar așa ca să fiu plecat. Dar zile din acestea sunt puține, fac în așa fel încât să am zilnic un leuț de cheltuială. Îmi place să mă duc la mini marketul din colț și să trec printre rafturile încărcate cu ambalaje strălucitoare în care mai mult ghicesc ce se ascunde, să citesc etichetele de super ofertă și să îmi închipui că am o pensie cu cinci milioane mai mare și că pot cumpăra acele chestii, care fie vorba între noi nici nu îmi stârnesc apetitul nici nu îmi zgândără glanda salivară. Dar mi-ar plăcea să pun niște chestii de alea în coșul de cumpărături și să mă duc cu ele la casă și să le plătesc cu o morgă de nabab care nu pune preț pe bani. Pentru că în general mă scobesc în buzunar după mărunțiș și calculez în gând (sunt bun la calcule) o dată cu casa de marcaj. Fetele de la alimentară mă cunosc toate, mă salută vesele și mă întreabă de una de alta. Nu fac chestia asta formal, se vede după ochii lor că mă ascultă cu interes, iar eu le înșir câte în lună și în stele și le fac capul mare (sunt foarte bun la făcut capu mare ) și le complimentez (sunt al dracului de bun la complimentat) până se roșesc în obrai și se încurcă la dat restul. Vreau să vă spun că am avut o aventură în tinerețe cu patroana Mini- marketului, adică o aventură, era îndrăgostită de mine lulea și fura bani din pușculița fratelui ei, care făcea economii să își cumpere o biciletă, ca să plătească biletele la film sau la discotecă. Erau distracțiile din acea vreme și Marietta era moartă după filmele franțuzești cu Jean Marais. Părinții ei, de altfel niște oameni cumsecade, o botezaseră Marietta cu gândul că fata lor într-o bunăzi va urca pe scara socială, și un astfel de nume îi va facilita intrarea în rândul micii burgezii. Lucru care s-a și întâmplat, dar după revoluție și după ce părinții ei de mult închiseseră ochii cu regretul în suflet că fata lor e doar o simplă vânzătoare la o alimentară de cartier. Marietta era încă din adolescență de o frumusețe rară, aproape dureroasă, o ființă care nu aparținea lumii acestea și relația mea cu ea a fost una fulgerătoare. Nu am iubit-o nici măcar cât negru sub unghie, o cucerisem tocmai pentru că o uram, uram privirile cu care și bărbații și femeile deopotrivă o urmăreau pe stradă sau oriunde ar fi fost, felul în care o sorbeau din ochi și se minunau și oftau atunci când treceau pe lângă ea. O cunoscusem la cinematograf, la o proiecție unde era coadă la bilete și ea, așezată cuminte la capătul rândului, aștepta fără prea multe șanse. Eu în acea vreme stăteam „la un bilet în plus”, adică un fel de bișniță, cumpăram câte douăzeci de bilete pentru proiecțiile de seară și apoi le vindeam cu preț dublu. Făceam un leuț bun, care îmi ajungea de una de alta și nici nu era prea periculos, adică în sensul că miliția dacă mă prindea, se mulțumea să îmi ia toate biletele și să îmi tragă o amendă mai mult simbolică. Nu am pățit asta decât de vreo trei ori, apoi milițienii mă lăsaseră în pace, le dădeam dreptul și puteam să stau liniștit chiar sub afișier. În seara când am cunoscut-o pe Marietta, încă nu îmi vândusem rezerva de bilete, dar nu știu ce mi-a venit să mă duc direct la ea, plin de tupeu și să îi spun că prietenul cu care trebuia să merg la film nu mai vine din cauza unor probleme așa că am un bilet în plus, pe care il ofer cu plăcere. Marietta a zâmbit și mi-a întins suma corectă pentru bilet, avea banii fix numărați în palmă, apoi a intrat în sală fără să mai privească înapoi. Eu am mai zăbovit câteva minute sub panoul de afișaj, acum îmi aduc aminte, rula un film cu Gerard Philippe, se numea Fanfan la Tulippe, apoi m-am dus la rândul meu în sală. Proiecția începuse, rula jurnalul în care era vorba despre depășirea planului la nu știu ce Întreprindere Agricolă de Stat, ceva fără noimă și m-am așezat lângă Marietta nonșalant, fără să o privesc fără măcar să îi cer scuze pentru deranj. Ea privea ecranul de pânză fix și am rămas așa ca două stane de piatră până jurnalul s-a terminat și s-au aprins luminile în sală. Atunci am văzut cât de frumoasă era. Purta un trenci lung de culoarea cenușii așa cum era la modă în acea vreme, iar la pauză l-a dat jos și l-a așezat pe spătarul scaunului, a rămas îmbrăcată într-o rochiță de ațică albastru închis, puternic decoltată și sânii îi răsăreau din decolteu ca două minuni. Radia o lumină nepământească și când m-a privit, din ochii ei au zburat două cuțite care mi s-au înfipt în inimă. Din acea clipă am început s-o urăsc. Nu am văzut mai nimic din film, nici nu îmi mai amintesc ce peliculă rula, am stat pe întuneric ca o stană de piatră, imobil și am rămas așa și după ce proiecția s-a terminat, luminile s-au aprins și toată lumea a părăsit sala. M-au dat afară plasatoarele, cu măturile lor cu coadă lungă, când au început să măture printre rândurile de scaune. Peste o săptămână, tot la ultimul spectacol, Marietta a venit direct la mine, sub panoul de afișaj și mi-a întins câteva bancnote mototolite de cinci lei. -Ești invitatul meu, a spus ea zâmbind, vreau să vedem filmul ăsta împreună. -Încă nu mi-am vândut biletele i-am explicat eu, oarecum surprins oarecum amuzat. -Ai suficienți bani acolo, ca să le dai naiba de bilete. Hai să mergem, ai cumva două locuri pe ultimul rând ? M-am cutremurat, ultimul rând era locul îndrăgostiților, care în timpul filmului se sărutau de mama focului pe scaunele acelea de placaj care scârțâiau îngrozitor. -Am, i-am spus, am pe ultimul rând de la balcon cinci locuri. Așa că n-o să fie nimeni în preajma noastră. O să fim aproape singuri. A zâmbit și m-a prins de mână. -Să mergem, e un film bun și nu vreau să pierd nici o secvență. Locurile din jurul nostru au rămas goale tot timpul filmului din care nu am văzut nici măcar o secvență. Am început să ne sărutăm furibund chiar din timpul jurnalului și Marietta s-a abandonat moale sub buzele mele. A fost o adevărată nebunie, aproape ne pierdeam respirația și zgomotul pe care îl făceam a atras atenția celorlalți spectatori, care au început să ne sâsâie până s-au săturat. Noi i-am ignorat total, de fapt din câte îmi aduc aminte, în jurul nostru nu mai era nimic, doar un vid călduț în care pluteam cu buzele lipite. La un moment dat i-am sfâșiat chiloții, pe vremea aceea nu existau bikini și alte fantasmagorii de dantelă, se purta tetra, un chilot socialist tare incomod și eu i-am sfâșiat tetra aceea cu mâinile mele de șantierist și am început să îi masez sexul, dornic de împreunare. Ea nu a spus nimic, doar și-a strâns tare genunchii, dar fără folos, degetele mele erau acolo și îi frământau clitoristul, apoi strânsoarea genunchilor a încetat și-a îndepărtat coapsele și mi-a dat libet în totalitate. I-am rupt himenul (era fată mare) și la sfârșitul filmului eram plini de sânge amândoi, ea pe tetra sfâșiată și pe coapse, eu pe mânecă și pe toat antebrațul. Am plecat așa ca doi nebuni năuci și ne-am dus în grădina zoologică. Și acolo pe o bancă ferită de bolți uriașe de trandafiri m-am împreunat cu Marietta și am făcut-o să chirăie ca o pisică și să se zbată și să mugească și am trecut-o prin toate cercurile iadului urcând-o până la rai. Apoi ne-am spălat de sânge într-un havuz privegheat de îngeri de ipsos și ne-am șters cu cămașa mea pe care am rupt-o în bucăți. Am plecat spre casă ținându-ne de mână, eu numai în maiou și veston, iar Marietta crăcănată de parcă ar fi călărit poneiul din grădina zoologică, trei zile la rând. Banca din parc a devenit apoi locul nostru, ne retrăgeam acolo după ce vedeam un film sau ne zbânțuiam la discotecă (eu am convins-o că discoteca e locul în care trebuie să ne afișăm, vruiam să moară de invidie toți cioflingarii pentru că eu dansam strâns îmbrățișat cu cea mai frumoasă fată din oraș) și ne-o trăgeam în draci. Cred că Marietta era puțin nimfomană, nu se sătura, uneori făceam sex de trei ori în interval de o oră și tot ar mai fi vrut. Toată chestia a ținut trei luni, până fratele ei a realizat că pușculița îi este goală și Marietta a trebuit să recunoască că ea fura banii și că suma cea mai mare, patru sute de lei o folosise ca să plătească o babă care a tras-o cu oala. Adică i-a provocat un avort, pentru că Marietta rămăsese gravidă iar mie nu îmi suflase nici măcar un cuvânt. Părinții au luat atunci hotărârea să o trimită de acasă, au dat-o în paza unei mătuși rea ca o scorpie din Cluj și Marietta a stat acolo trei ani iar la întoarcere nu mai era Marietta ci o altă femeie, a cărei frumusețe pierise. Devenise o ființă comună, o vânzătoare de alimentară oarecare, ștearsă și fără nimic atrăgător. Nu s-a căsătorit niciodată și a rămas la casierie până după revoluție, când ceva s-a întâmplat cu ea. În sensul că în pielea casieriței șterse a înviat din nou Marietta cea dureros de frumoasă și tot orașul a început să se învârtă în jurul ei. Nimeni nu știe precis cum a ajuns proprietara magazinului, se zvonea că și-a pus-o cu directorul de la Fondul Proprietatea, cu Prefectul ba chiar cu un ministru și că și-a făcut averea cu fundul. În tot cazul, Marietta a propășit și a devenit o mic-burgheză așa cum scrie la carte. Pe mine mă ignoră, de câte ori mă vede în magazin, privește prin mine ca printr-o sticlă de lapte proaspăt spălată. Iar eu o urăsc ca pe vremea aceea când ne-o trăgeam în parc. Uneori mă duc la supermarket, acolo sunt prețuri mai mici și nici nu e vre-o Mariettă împrejur, dar mi-e greu fiindcă supermarketul e hăt la mama dracului iar pe mine nu mai mă țin picioarele ca altă dată. Grea e bătrânețea asta, fir-ar să fie! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy