- Mulțumescu-ți, prietene. Bucuros aș vizita un muzeu, o expoziție. Bucuros aș intra într-o librărie. Dar nu pot. Sunt prizonier. Tot ce pot să fac e să aștept.
- Zilele sunt prețuite, clipa – neprețuită. Să nu uiți, îmi zice Nimeni. Schimbă-te! Pentru atunci când vei ieși de la închisoare: primenește-te!
- La închisoare ești până a te naște, după aceea, tot la închisoare. Nașterea este numai o formă de transfer, dintr-o închisoare mică în alta mare. Captivi pe pământ, prizonieri pretutindeni...
- Nu uita. Clipa,...neprețuită. Fii bun!
- Mulțumescu-ți prietene. Voi încerca să fiu un demn exemplu. Mă voi trezi mai devreme ca până acum. Îmi voi acorda mai mult timp decât cel necesar, pentru a prinde autobuzul sau tramvaiul, sau pentru a porni mașina dimineața, hârbul meu, în special iarna, când îngheață uleiul în motor și sângele în vene, cât și pentru a nu întârzia la locul de muncă.
Dacă scap teafăr, promit să, promit să. Dau în scris că n-o să mai fac. Aia nu, aia nu. Nu mai fac. Mă cumințesc.

Promit să nu mai fluier în biserică. Să fiu ascultător. Să nu mai folosesc cuvinte grosolane. Să aștept cu răbdare la frizer și în stație. Să fiu ordonat în toate cele. Să mă îmbrac îngrijit, preferabil cu costum și cravată. Să dau raportul părinților azi despre ce voi face mâine. Să nu ironizez și să nu contrazic pe nimeni. Să-mi aleg cu grijă prietenii, rudele. La teatru să merg îmbrăcat în costum și pe stadion în blugi, nu invers. Să uit de toate necazurile și dezamăgirile, să iau din viață numai ce e mai frumos. Să evit excesul alimentar, prin alimentație rațională. Să nu consum alcool și să nu fumez. Să nu sforăi, noaptea sau ziua. Să respect regulile de ortografie.
Să nu plâng și să nu mă plâng. Să nu mă sinucid și să nu urăsc. Să nu aia–aia. Să nu aia–aia.

- Ești sigur că te vei cuminți?
- Vreau să fiu liber. Și numai prin dezbărare de pasiuni și gânduri negre îmi câștig libertatea individuală.

Mi se pare mie, sau discuția mea cu Nimeni ...?!
Eu tac– tu taci– mai ține-ți bre, pliscul!



- Þară de secături, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei- îmi citește Nimeni dintr-un ziar al zilei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștri care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști. Boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșată de meningită morală. Þara cu conducători simpli hoți la drumul mare trebuia să ajungă la marginea prăpastiei...
- Că bine le mai zice..., exclam eu cu sinceră admirație.
- Le zicea..., că sunt cuvintele lui Octavian Goga, din jurnalul său, notate cam cu optzeci de ani în urmă- lămurește el, Nimeni.
- Vezi bine, ne bântuie încă stafiile trecutului! oftează AltCineva.


- Nu scapi ușor, mi se adresează el, Nimeni. În zadar fugi. Trebuie să trăiești atât cât îți este dat.
- Aiurea! zic eu luând lucrurile în ușor.
- Ca să-ți duci chinul la capăt, insistă el. Degeaba fugi, că nu scapi. Cică o femeie cu mulți ani în cârcă, la un moment dat, sătulă de necazuri, a vrut să se termine totul. Pensia mică, nu avea bani de medicamente, de mâncare și întreținere. A sărit de la etajul doi, direct pe trotuar. Nu a pățit însă nimic. S-a ridicat de pe caldarâm și a rostit, mai mult pentru sine, minunându-se că a scăpat teafără: Ãsta-i semn ceresc că mult mai am de pătimit!...


- N-are slujbă și nici vârsta de pensionare, dar o soluție găsește el, românul: se îmbolnăvește. În clipa în care e dat afară, îl lovește boala grea. Și se duce la doctor. Îi dă șpagă, dacă are, și se pensionează pe caz de boală: de plămâni, de inimă, de cap, de organ. Încât am ajuns o națiune de bolnavi: tebeciști, cardiaci, nebuni. Pe măsură ce întreprinderile se privatizează (și se rentabilizează – prin metoda aruncării oamenilor în stradă), numărul de bolnavi crește.


- Pe la 1842, mai zice Nimeni, măcelarii și brutarii, când erau prinși cu ocaua mică, erau țintuiți de-o ureche, în mijlocul târgului. Hoții de cai și criminalii erau trimiși la Telega, la Slănic, la Ocnele-Mari, sau erau aruncați în câte-o ocnă părăsită. Borfașii de rând erau biciuiți la spate prin târg, femeile vinovate erau expuse în piață, legate de un stâlp, cu capul ras.
Pe când la 2002, zice el deziluzionat, devalizatorii de bănci și mafioții, când erau prinși cu mâța în sacul cu bani, erau invitați la o cafea la Parchet, cercetați penal, trimiși în judecată, condamnați și, în scurt timp, eliberați pe motiv că bolnavi fiind n-ar suporta detenția.

- Stresul domne’, stresul îi abate gândul omului de la menirea sa. Dar vin acele clipe când are răgazul de a se gândi și la el, la condiția lui fizică și morală și poate că se și căiește în sinea lui dar, ca de fiecare dată, prea târziu pentru ceilalți.

Cel mai bun profesor: liniștea;
te învață să vindeci... boala sufletului.
Cel mai bun chirurg: durerea;
te face să trăiești adânc... suferința lumii.
Cel mai bun poet: iubirea;
te ajută să înțelegi... marea neliniște.


***