XXXVII

Lumea ei și-a lui s-au contopit. Au format o singură lume, lumea lor. Zilele treceau pe nesimțite și trăiau numai pentru clipele lor fericite. Își citeau gândurile și fiecare căuta să-i facă celuilalt surpize plăcute. Certurile și supărările parcă dispăruseră de pe pământ. Ema era convinsă că aceasta era adevărata legătură dintre un bărbat și o femeie. Formau un cuplu rezistent și solid.
În seara aceasta se întorceau din parcul Herăstrău, plini de iubirea lor. Era o seară plăcută de mai. Locotenentul parcă vroia să-i spună ceva și nu îndrăznea. Ea l-a simțit și a rupt tăcerea, strângându-l cu afecțiune de braț.
- Simt că vrei să-mi spui ceva, știi bine că poți îndrăzni orice fără să mă supăr! Nu trebuie să te chinuiești atât!
- Uite ce este, Ema, vreau să ne căsătorim! Nu-mi pasă de diferența de vârstă care ne desparte și nici de prejudecăți!
Ea a tresărit speriată. La așa ceva nu se gândise. Era un lucru periculos pentru ei. Societatea în care trăiau i-ar fi expulzat imediat. Era o treabă dificilă și greu de realizat. Ea trebuia să găsescă acum cuvintele cele mai potrivite pentru a‑l face să înțeleagă că acest lucru nu era posibil.
- Pentru a fi fericiți nu trebuie să ne căsătorim! Voltaire spunea într-una din cărțile sale că ”o femeie, dacă vrea să piardă dragostea unui bărbat, trebuie să se mărite cu el”. Eu nu vreau ca legătura noastră să se banalizeze. Cei de la serviciu or să ne dea afară pe amândoi, iar tu trebuie să-ți termini facultatea. Un bărbat ca tine trebuie să facă neapărat studii superioare! Ești înzestrat pentru așa ceva! Căsătoria noastră îți va distruge viitorul și e păcat! Nu vreau să fiu un obstacol în viața ta! Când n-oi mai fi, vreau să te gândești cu drag la mine! Timpul trece și tu vei suferi schimbări, poate nu vei mai gândi așa! Peste puțin timp Sideroza se mărită, dacă vrei, mă mut cu tine și vom sta ca soț și soție până când te vei plictisi de mine! Ești mulțumit dacă procedăm așa?
- Cum găsești tu răspuns la toate! Poate nu este ceea ce mi-am dorit eu, dar este totuși o rezolvare. Nu-mi place să stau singur când te am pe tine! M-am săturat să ne despărțim mereu și să stea fiecare cu sentimentele lui, când putem continua frumusețea zilei cu o noapte în care ne putem împărtăși lucruri minunate!
Ema era mulțumită de diplomația ei, rezolvase o situație destul de grea. El nu era bărbatul să-l duci cu vorbe, dar cedase pentru că așa era legătura lor, niciodată nu-și făceau împotrivă.
Cununia Siderozei i-a pus în dificultate. La cununie fata vroia să apară în fața invitaților cu ambii părinți, așa că Decebal a ținut loc de partener Emei și tată fetei. Cei doi părinți trebuiau să se comporte ca și când totul era normal. Din dragoste de mamă, Ema căuta să fie cât mai naturală, Decebal, încă gelos pe legătura ei, păstra o atitudine de răutate și o ținea la distanță, reușind cu greu să-și ascundă starea sufletească.
Nunta a fost reușită, iar mirii și mai minunați, trăind împreună clipele de vis ale tinerilor căsătoriți.
Ema gândea că poate fetița ei va avea mai mult noroc decât ea. Era mândră de frumusețea Siderozei, îmbrăcată mireasă părea o zână din povești, muncise mult, transformând fata într-o operă de artă, așa cum obișnuia ea cu tot ce făcea.
După ce a condus copiii la gară, s-a grăbit să ajungă la locotenent, să-i povestească cum a fost la nuntă și fericirea de-a o vedea pe Sideroza căsătorită, lângă bărbatul pe care și l-a ales. Locotenentul părea puțin șocat gândind că Ema a putut fi fericită departe de el. Dar și-a revenit repede și a ascultat tot ce i-a povestit, bucurându-se împreună cu ea de cele întâmplate. Ea a rămas la el până cei doi s-au întors acasă de la munte. Rămasă singură cu Sideroza au discutat și au ajuns la concluzia că ar fi mai bine dacă ea s-ar muta la locotenent iar tinerii ar rămâne singuri. Ema s-a mutat, lăsându-i pe cei doi și dorind să fie decizia cea mai înțeleaptă din viața ei. Dorul de fată începuse să-i umbrească intensitatea sentimentelor avute până atunci. Tânărul partener își dădea seama de acest lucru și căuta să-i facă viața cât mai ușoară. Ea nu avea ce-i reproșa.
- Anul acesta vreau să mergem la mare, tu ce părere ai?
- Cred că ar fi bine, de ani de zile nu am mai fost, dacă vrei și tu este nemaipomenit! Cunosc o familie chiar în centru la Mamaia, o casă curată și cu oameni primitori. O să‑ți placă! Când a început Sideroza să aibă voie după boala care-i interzicea marea, mă duceam în fiecare an la această familie.
- Bine! Peste două săptămâni să te planifici pentru concediu, sper ca cei de la serviciu să nu facă nicio legătură între datele noastre de concediu!
Ajunși la ușa celor care trebuiau să-i găzduiască, Ema abia atunci și-a dat seama că trebuia să-l prezinte pe tânăr, și a spus simplu:
- Bine v-am găsit! Vi-l prezint pe soțul meu! Sideroza s-a măritat, nu mai vine cu mine în concediu!
- Bine ați venit, doamna Ema, să fie într-un ceas bun și pentru dumneavoastră și pentru fetiță, avem liberă chiar camera în care ați stat în fiecare an! Vremea aici este foarte frumoasă, intrați!
Nicio dimineață parcă nu semăna cu cea dinainte. Se duceau la plajă ținându-se de mână, soarele îi răsplătea cu prisosință și-i învăluia cu razele lui prietenoase. Marea era liniștită iar Ema, ajutată de locotenent, încerca pentru a nu‑știu-câta-oară să învețe să înoate. Tot litoralul era plin de bunătăți, așa că mâncau pe săturate și numai seara se duceau acasă, unde gazda îi aștepta îngrijorată de absența lor. Nu puteau să înțeleagă cum puteau sta de dimineața până seara la plajă. Ea nu avea de unde știi că cei doi se plimbau prin toate stațiunile de pe litoral.
- Vezu, tu nici nu erai născut când a început construcția lor! Gazda noastră îmi povestea că aici erau numai cocioabe și bălării, și uite ce minunățenii de hoteluri s‑au ridicat! Þara noastră se ridică, oamenii nu mai cunosc locurile prin care au trecut cu ani în urmă. Din toate stațiunile prin care m-ai dus, Neptun îmi place cel mai mult, cu toate că Mamaia nu mă lasă s-o trădez și mă întorc mereu la ea!
- Neptunul este prea sofisticat, Mamaia este ca o iubită bună, care te cheamă chiar dacă o părăsești pentru alte stațiuni.
Erau spre sfârșitul concediului, stăteau întinși aproape de apă, care le răcorea picioarele. Ema a simțit că cineva o atinge cu delicatețe pe umăr. Când a deschis ochii un bărbat blond și bronzat îi vorbea nemțește și-i arăta o statuie făcută din nisip, care stătea culcată la câțiva metri mai departe de ei. Locotenentul s-a ridicat și și-a îndreptat privirile spre locul cu pricina, explicându-i Emei că neamțul o roagă să vină să-i vadă opera. S-au îndreptat toți trei, neamțul încerca să le explice că și-a permis s-o modeleze pe Ema, uitându-se la ea cum stătea întinsă pe nisip. Da, semăna foarte mult, iar blondul le mulțumea pentru apreciere și i-a rugat să le facă o fotografie lângă cea făcută din nisip. Oamenii curioși urmăreau această scenă zâmbind și dându-și cu părerea dacă statuia semăna cu originalul sau nu. Câteva zile a rămas întreagă și nevătămată. Copiii care o vedeau se uitau la ea și o ocoleau, tot uitându-se în urmă, luând cu ei până departe imaginea femeii care dormea liniștită pe plajă.
Concediul a luat sfârșit, s-au întors acasă cu părere de rău, lăsând în urma lor prin locurile pe unde au colindat câte o fărâmă din dragostea lor.
Ema înflorea, iar locotenentul se transforma într-un bărbat după care întorceau toate femeile capul. Oricare dintre ele ar fi fost mândre să fie iubite de el.
- Vezi, Ema, când te-am cunoscut, nimeni nu mă băga în seamă! Toți întorceau capul după tine plini de admirație. Acum simt că trecătorii se uită și la mine! Acesta este meritul tău. Ceea ce sunt acum ți se datorează ție!
- Da, eu am darul de a înfrumușeța oamenii pe care îi iubesc! Ești singurul care ți-ai dat seama de lucrul acesta. Asta nu înseamnă că trebuie să-mi rămâi dator cu ceva. Așa sunt eu! Este o calitate pe care mi-a dat-o Dumnezeu, însă nici unul din cei care au simțit acest efect nu și-au dat seama că vine de la mine. Unii chiar mi-au făcut mult rău; rău care cu timpul s-a întors împotriva lor.
- Ești un om prea bun! Trăiești pentru fericirea altora și iei de la viață prea puțin pentru tine! Ar trebui să fii mai egoistă! Să te gândești mai mult la tine, și pe urmă la cei care te-nconjoară!
- Am să țin cont de sfaturile tale, cu toate că trebuie să te naști să fii egoist sau altfel.
- Eu n-am să te părăsesc niciodată! Te voi iubi mereu, voi învăța de la tine ce înseamnă să fii om!
Discuțiile lor se terminau uneori în zorii zilei. Nici nu-și dădeau seama cât de repede a trecut timpul.
Așa au trecut zile, săptămâni, luni, ani, până într-o zi, când Ema a constatat că locotenentul începea să se transforme într-un bărbat distant și absent când era acasă. La început a crezut că i se pare, dar într-o dimineață, când se pregăteau să plece la serviciu, el a sărutat-o undeva în aer, n‑o mai lua în brațe să facă piruete prin casă iar la sfârșit să-i dea un sărut lung și iubitor. Așa a înțeles Ema că misiunea ei se terminase. Locotenentul nu mai avea nevoie de ea și nu îndrăznea să-i spună. Lăsa prin comportarea lui să se înțeleagă că totul se transformase în acel ceva care nu mai era ca la început. Ea nu înțelegea nici de data aceasta, ca și cu Decebal, unde greșise de trebuia să renunțe fără voia ei și la acest bărbat, care părea că era altfel decât ceilalți.
I-a aruncat o privire neutră, sau mai bine zis vinovată, și a închis ușa după el.
Ema a rămas consternată. Nu-i venea să creadă că și de data aceasta s-a păcălit. S-a așezat pe scaunul de la bucătărie să gândească mai mult, dacă nu cumva i s-a părut. După atâta dragoste nu putea să se rupă firul așa de brusc. Unde a greșit? Iar el nici nu avea curajul să spună că s-a săturat de ea. Tocmai în momentul când ea a început să creadă că poate exista o asemenea dragoste, locotenentul pleacă, făcându-i din ușa apartamentului un ”pa”, ca la orice străină sau o femeie de-o noapte, pe care au petrecut-o împreună. Durerea Emei nu cunoștea margini. Valuri de lacrimi i-au invadat ființa zdrobită de rușine și umilință; a început pentru prima dată în viața ei să plângă cu lacrimi, fără să se ascundă de nimeni.
- Doamne, de ce nu există nimic sfânt pe pământul acesta? De ce ne-ai mai făcut dacă ne chinuiești atât și tot ce este frumos îl transformi în mocirlă și noroi? Ce-i va spune ea Siderozei? Așa cum altă dată simțea tot ce gândea locotenentul, acum, cu toată învălmășeala din capul și sufletul ei, credea că e mai bine să-și adune lucrurile și să plece. Din cauza lacrimilor care nu se mai opreau, cu greu a format numărul de telefon de la unitate.
- Bună dimineața, tovarășe colonel! Vreau astăzi să mă treceți o zi din concediu! Mă simt rău și nu pot veni la serviciu!
- Bună, Ema, de ce nu-ți iei concediu medical?
- Nu, tovarășe colonel, mâine am să mă simt bine și vin! Vă mulțumesc!
A închis telefonul fără să audă ce vorbea șeful în continuare. A format numărul Siderozei, așteptând ca aceasta să se scoale. Era prea de dimineață.
- Alo, tu ești, mami? Ce s-a întâmplat, vocea ta nu mai este aceeași! Ești bolnavă? Vin imediat la tine!
- Da, iubito, vino, trebuie să mă întorc acasă! Ai avut dreptate, această legătură era fără viitor! Locotenentul, prin comportarea lui, mi-a dat de înțeles că misiunea mea în viața lui s-a terminat.
- Cum, mami, după tot ce ai făcut pentru el, acum se poartă ca un măgar? N-am să-i permit, am să stau de vorbă cu el.
- Nu, nu este nevoie! Așa a procedat și taică-tu, după ce s-a săturat de bine și l-am făcut om, a crezut că mă poate ține lângă el așa cum concepea el viața. Vino și ia-mă! Până atunci îmi strâng toate lucrurile! Nu vreau să-i las nicio amintire, ca și când n-am făcut parte din viața lui.
Înainte de a-și strânge lucrurile a luat o hârtie și un pix și, cu bruma de putere care-i rămăsese, printre lacrimi, i-a scris:
”Locotenente, azi diminață, când m-ai sărutat, am înțeles că totul s-a terminat, dar n-ai avut curajul să-mi spui prin cuvinte acest lucru. De aceea trebuie singură să iau această decizie, scutindu-te de niște momente dificile. Pentru că m-ai făcut să cred într-o dragoste care nu există, fiind mai mare decât tine, voi muri prima. Dacă există o altă lume, așa cum se vorbește, am să mă întorc să te iau cu mine, indiferent dacă vrei sau nu.
Ema.”
Cu valizele pline, Ema își aștepta fiica, încercând să-și înghită lacrimile care-i mai rămăseseră. Cu toate că se aștepta că într-o zi va veni și acest moment și era dispusă să-i dea libertatea și să nu se cramponeze de dragostea lui, totuși era foarte dureros. Nu credea că poate suferi atât de mult.
Sideroza a găsit-o gata îmbrăcată, cu totul pregătit de plecare. Au plâns ținându-se în brațe, fata înțelegând durerea acestei mame și femei fără pic de noroc. Copila nu-și găsea cuvintele de alinare. Simțea că n-o putea ajuta decât compensând totul cu dragostea ei.
- Lasă, mami, ăsta nu te merita! Erai prea bună pentru el și și-a luat-o în cap! El crede că fără tine mai valorează ceva. Dar se înșeală, departe de noi nu face doi bani! Eu te voi iubi mereu!
- Îți mulțumesc, întotdeauna ai fost bună cu mine! Aceasta este ultima mea încercare de a fi fericită lângă un bărbat. N-am ce să-i reproșez. Am de-acum cincizeci de ani, am să mă mulțumesc cu dragostea unui copil bun ca tine și am să trăiesc numai pentru fericirea ta! Nu cred că există dragoste cu adevărat între doi străini, este ceva la început, care cu timpul dispare, mai ales la bărbat! Numai dragostea de la mamă la copil – m-am convins încă o dată – rămâne veșnic! Tu ești la începutul vieții, poate o să ai noroc, nu ca mine!
Sideroza o lăsa pe mamă să-și descarce durerea. Asemenea momente se trec greu în viață. Ema i-a lăsat scrisoarea și cheia de la apartament în cutia de scrisori, simțea că de acum încolo niciun bărbat nu va putea să-i mai cucerească inima, care acum se transformase în ceva dureros, care sângera.