agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-02 | [This text should be read in romana] |
otto:
Cred în Lume ca într-o margaretă, fiindcă o văd. ÃŽnsă nu o gândesc, căci a gândi înseamnă a nu înÈ›elege. ( ... alias Alberto Caeiro) 1. Gura de canal Alunga din răsputeri blestemata zădărnicie ce-i dădea târcoale. Cu fălcile încleÈ™tate, înota între malurile abrupte, surpate, ale canalului cu apă mâloasă ce-l răsucea după voie, în unduiri ample, aidoma unei vietăți informe ce nu putea fi grăbită sau abătută de la ritualul prăzii. Tot mai conÈ™tient că puterile îl vor părăsi în curând, ar fi vrut să-È™i drămuiască efortul, în speranÈ›a ocaziei ca să-È™i poată trage sufletul. Lucrul ăsta, de fapt, îl menÈ›inea la suprafață È™i-l făcea să nu se mai zbată, să se mai opună prosteÈ™te curentului ce-l înfășura, treptat, în toropeala faldurilor unui adevărat linÈ›oliu. Pe lângă toate astea, îl înnebunea înălÈ›imea malului de care încercase, nu o dată, să se agaÈ›e, zdrelindu-È™i până la urmă coatele, genunchii, chiar È™i bărbia, în cramponările lui inutile. Căci tot timpul acel prag întrecea cu câteva degete orice tentativă a sa, dovedindu-se a-i fi de-a dreptul ostil. Și, lucru curios, adevărata lui intenÈ›ie nu era de fapt escaladarea pereÈ›ilor acoperiÈ›i cu amestecătură de lut È™i bale infecte ― o treabă total nepotrivită halului de epuizare în care ajunsese ―, el neambiÈ›ionând decât să-È™i înalÈ›e cumva capul, să respire orice altceva în afara duhorii grele, umede, ce învăluia, ca un ulei de-o palmă, apa aceea mizeră. Dacă la început mai zărise câte ceva în jur, adâncimea beznei de acum îl făcea să nu mai poată fi sigur că se afla tot timpul numai la suprafață. ÃŽÈ™i miÈ™ca doar braÈ›ele în acelaÈ™i craul È™leampăt, prin care, deÈ™i nu smulgea apei vreun clipot, își apăra măcar convingerea că făcea tot ce-i stă în putință pentru supravieÈ›uire. Cu alte cuvinte, o făcea în mod reflex, fără a mai spera cu adevărat într-un liman, după cum n-ar mai fi putut crede că acea apă zoioasă să fi avut vreodată sens de curgere sau, mai bine spus, de scurgere. Nu È™tia sigur cât o fi durat răsucirea asta a lui, poate minute, poate ore, È™i nu-È™i va bate capul cu aÈ™a ceva, dar l-a chinuit cât o tortură de noapte. Ceea ce contează e că s-au ivit, în sfârÈ™it, È™i zorii... Prefirat printre niÈ™te pleoape tumefiate, temătoare, torentul de lumină s-a prăvălit fără pic de milă în sufletu-i stors, È›intuindu-l mădular cu mădular în adâncul marelui pat, pe aceeaÈ™i saltea pietroasă. Și-a calmat respiraÈ›ia privind tavanul. ÃŽn cele din urmă s-a ridicat într-un cot nesigur; a mai aÈ™teptat o vreme aÈ™a, risipit, cu privirea tulbure căutând ceva fără nume prin încăperea spaÈ›ioasă, sobru decorată cu câteva pânze de Corot, un dulap-bufet, două fotolii imense, un secretaire È™i o consolă cu oglindă, toate acestea fiind de colecÈ›ie Régence. Dezgustat că se trezise acolo unde nu-l mai mira nimic, a plescăit din limbă, trecând-o apoi peste buzele uscate. PreÈ›iozitatea cu care îi fusese mobilat dormitorul nu mai era demult în stare a-l revolta cu adevărat. Doar că-l obosea, îl deprima. Chiar dacă nu recurseseră la porÈ›elanuri de Sèvres È™i la damasc stacojiu pentru tapet ― lucru care, ce mai, l-ar fi scos din țâțâni ―, reuÈ™iseră totuÈ™i, după negocieri în toată regula, a-l plasa, stingher, împreună cu înaltul său pat imperial, în centrul unui impresionant persan de epocă. Iar după încă alte câteva concesii, pe nesimÈ›ite, s-a văzut surghiunit între piese de mobilier unicat, constrâns fiind astfel să respire zi È™i noapte un confort oficial, muzeal, patrimonial ― oricum i-ai zice ―, dar acolo nu mai putea fi vorba de intimitate. CămaÈ™a pijamalei o simÈ›ea lipită în spate, cearÈ™aful făcut ghem sub el, iar amândouă purtau în ele izul acru al albiei din care tocmai ieÈ™ise. L-a dezgustat până È™i pielea obrajilor, brăzdată adânc È™i spânzurându-i pe pomeÈ›ii osoÈ™i; È™i-o studia atent, dureros de atent, în oglinda ovală de lângă È™emineul de teracotă albă până unde È™i-a târșîit papucii găsiÈ›i, ca de obicei, aliniaÈ›i la capătul patului de neobosita Erji. Și-a plimbat încet degetele uscate peste arcade, peste obrajii È™i bărbia acoperite de peri fără culoare, încă aspri, ca pentru a se convinge prin pipăit de realitatea celor câteva trăsături străine pe care le descoperea în acele ape neiertătoare... Le accepta, ce să facă, nu avea cum a li se împotrivi. Mereu altele, mereu altele ― deci, în fond, nimic nou. S-a desprins din faÈ›a consolei, pășind È™ovăielnic spre draperiile pluÈ™ate ce atârnau în dreptul uneia din cele două ferestre înalte; le-a smucit în lături. I-a trebuit un moment de zăbavă ca, rezemat cu palma de răceala geamului, să-È™i poată reveni din orbire. Prea multă lumină, aÈ™a deodată, pentru ochii săi de vechi prizonier. Iată ce înseamnă să priveÈ™ti către lume de după gratiile unei guri de canal… ReuÈ™ind să desÈ›epenească canaturile ferestrei È™i apoi îmbrâncindu-le înafară, a putut inspira din plin aerul acelei dimineÈ›i dominate de un soare năvalnic, neobiÈ™nuit de fierbinte. „Merită!†l-au lovit aparent din senin dinÈ›ii lungi, ca de furcă, ai unui gând bizar. „Merită, Ioane, merită!†îl tot împungea drăcuÈ™orul, tropotind nerăbdător din copitele lui mici, asemenea unei obrăznicături de patru ani care vrea neapărat să bea din paharul tatii. De ce nu, în definitiv? Cu toÈ›ii suntem uneori săraci cu duhul… AÈ™adar, după un scurt răgaz, depărtându-se de fereastră, Ioan a început să-È™i desfacă nasturii pijamalei. Frisonul ce-i juca în degete vestea că astăzi, fără îndoială, va fi o altfel de zi. Una fără canale È™i guri de canal. 2. Cum se ridică praful Ca beat, o vreme Ioan s-a complăcut în a spinteca cu creÈ™tetul talazurile arÈ™iÈ›ei vălurite din darnicul furnal al cerului. Ocolea în primul rând locurile umbrite ce-i aÈ›ineau calea, pe cele mai mici evitându-le sărind uÈ™or peste ele, ca peste niÈ™te bălÈ›i noroioase, È™i nu È›inea cont de ameÈ›eala ce-i tulbura văzul la fiecare salt. Nu-l interesa decât să-i pătrundă căldura soarelui până È™i-n cea din urmă fibră a lui, nimic altceva. Undele de uscăciune, aproape lichide, îi legănau paÈ™ii pe străduÈ›a ce È™erpuia printre hardughii de toate mărimile, majoritatea lor având geamuri oarbe È™i balcoane È™ubrede din ghips înflorat, aninate neplăcut de sus, aproape de acoperiÈ™uri; îl înfiora să le È™tie undeva deasupra lui. Fără îndoială, îl înfiora toată această lume, poate fiindcă îi uitase regulile. Un pesmet de dimensiuni aberante părea a fi tot ceea ce vedea acolo, sau, mai aproape de È™oapta intuiÈ›iei, mucavaua ciuruită de carii a unui decor îmbătrânit, decolorat, dat uitării într-un colÈ› îmbâcsit de magazie. Dacă ceva părea a susÈ›ine zidurile aplecate cu precădere în afară, ca vinovate de-o prăbuÈ™ire inevitabilă, dându-le în acelaÈ™i timp un aer paÈ™nic, cimentând cât se poate de firesc, laolaltă, cărămidă, lemn, tablă roasă de rugină È™i gusturi ridicole, acel ceva care îl adusese de fapt acolo nu era altceva decât liniÈ™tea. O liniÈ™te rudimentară, limfatică, una alcătuită din miriade de viniÈ™oare în care pulsează o viață molcomă, ciclică, poate însuÈ™i timpul. Þinea numai de intimitatea lui o astfel de liniÈ™te, în felul cum nu se putea bucura de un arbore căruia i s-a confiscat foÈ™netul frunzelor, zumzetul insectelor, cuiburile È™i È›ipătul păsărilor sale. Cât despre cealaltă ― liniÈ™tea filtrată, cea sterilă, amenajată ca un acvariu în care, pentru a imortaliza peÈ™tii, melcii È™i algele, s-a turnat, în locul apei, un soi de plastic, perfect transparent, dintre acelea care doar mumifică ―, de aici încolo nu voia să mai audă. Ce chestie... Dar e pueril, e caraghios! Vuietul ce i s-a iscat între pereÈ›ii ca de hârtie ai craniului odată cu încercarea de a-È™i imagina cam ce fel de cutie de rezonanță ar ieÈ™i prin lovirea cu un berbec roman în acea îngrămădire de ziduri construite fără logică, acum găunoase ca trunchiurile copacilor uscaÈ›i din marginea râpelor, crescute unele din altele asemenea unui recif părăsit de ape, calcificat, vuietul astfel închipuit căpătând inadmisibil de multă realitate în mintea sa. La urma urmei ce era de regretat? O făcuse fără intenÈ›ie imediată, mai mult într-o doară, atâta doar că acest mic È™i nevinovat capriciu găsise consonanÈ›e de nebănuit în tărtăcuÈ›a sa. Ce aiureală, ce stranio-fonie, totuÈ™i! Vuietul ăsta se armonizase într-un cor jalnic, nelipsit de stridenÈ›e È™i falseuri. Ceva în genul zăngănitului de geamuri. A băgat de seamă că încremenise acolo de minute întregi, aÈ™teptând nici el nu È™tie ce, aÈ™a că a luat-o repede din loc. Altfel, ca un netot ce e, ar fi în stare să se reculeagă la mai toate colÈ›urile de casă. ... Știuse asta, numai pe o străduță uitată de lume pot fi călcate trotuare strâmbe, pietre È™i griblură care îți împărtășesc tălpile cu praf încins, că doar acolo te puteai bucura de-un văzduh patriarhal, de muzeu ignorat de locuitorii oraÈ™ului, unde exponatele își aÈ™teaptă răbdătoare ararii vizitatori spre a le destăinui înÈ›elesuri tainice, valori surprinzătoare pentru oricare alÈ›ii. Era sigur că măcar acolo era suveran în ceea ce priveÈ™te aprecierea lumii prin propriile simÈ›uri È™i că o astfel de liniÈ™te, pe drept cuvânt privată, numai a lui, nu ar însemna neapărat egoism. Cisterna a trecut la un pas de Ioan hurducăindu-È™i încheieturile; n-o auzise. Mai mult din reflex, s-a aplecat să-È™i scuture pantalonii. Realiza inutilitatea gestului, dar a mai lovit de câteva ori petele deja conturate, aÈ™a, ca să fie... A rămas cu capul atârnând în jos. Nu-È™i amintea È™i pace când a simÈ›it, în nări È™i în gât, polenul sec, astringent, al periferiei, ultima oară. Să fi fost prin anii studenÈ›iei, parcă... Dar ce mai contează, cât timp nu-l împiedica nimeni să urmărească cum delicatele mărgele de apă fuseseră învăluite în voaluri alburii de praf; îl fascina o atât de plăpândă È™i efemeră existență, văzând cum micile sfere strălucitoare erau sorbite treptat, cu satisfacÈ›ie clipocitoare, în covorul de pulberi cenuÈ™ii-gălbui. O dată cu acel colb în care se tăvălise pe vremuri, Ioan își regăsea începuturile. Copilăriile, îndeosebi, îl găseau pentru moment disponibil. AÈ™a aplecat, È™i-a petrecut braÈ›ul peste fruntea asudată, s-a întins È™i a zâmbit soarelui din dreptul stâlpului. Cu fiecare rid destins, faÈ›a lăsa tot mai multă căldură să o transpară, mai cu seamă prin pleoapele-i de pergament, ajunse ca de jar... Zvâcnetul surd al timpanelor, cât È™i pulsul greu din venele ce ameninÈ›au să-i pleznească-n gâtlej, l-au silit a-È™i îndrepta cu un icnet trupul, auzind cum îi aluneca în corp, spre vechea lui firidă, un ditamai cheag de sânge. Eh, tânăr... Un pled grosuÈ›, din lână australiană, aÈ™ezat pe genunchii lui artrozici, ar fi fost lucrul cel mai nimerit pentru unul ca el, È™i gata pe astăzi, maestre... Tânăr cu sânge de sclerozat ― greu de înghiÈ›it aÈ™a ceva, ba chiar amuzant, numai că intenÈ›ia surâsului i s-a rătăcit undeva pe drum, nemaiapucând a-i supune la chin acea tăietură mărginită de două buze ursuze. Nu de vitalitatea sângelui se preocupase el vreodată. Cine să-l fi făcut să cedeze din când în când, măcar o idee, să fi dat atenÈ›ie capriciilor aparent fără cap È™i coadă, hai să le zică năbădăi, manifestate de sângele rebel ce-l umplea altădată cu o poftă de viață scandaloasă, asemeni alcoolului, cine altcineva înafara lui însuÈ™i? A scuipat lângă el cleiul dimineÈ›ii ce-i stătea în gât. A făcut-o fără grabă, tacticos, cu amăgirea că va stoarce È™i puÈ›in din amăreala gândurilor năpădite, aÈ™a, din senin, într-una din prea rarele sale escapade, netezind apoi locul cu talpa sandalei. 3. Scrâșnete A luat-o din loc cu stăpânirea de sine pe care i-o mai permitea starea de nemulÈ›umire. Păi, ce mama naibii, își propusese atâtea... Prin mahala nu avea pe cine să întâlnească. Merita È™i el o după-amiază de capul lui, una fără aerul condiÈ›ionat mirosind a cafea tare, făcută la nisip de credincioasa Erji, a È›igară mentolată, aprinsă de conÈ™tinciosul său asistent, Despa, din treizeci în treizeci de minute, exact; fără Nina, Cela, Ane-Maria ori cum le mai cheamă în ultima vreme, care-cum le este rândul în program, cu părul lor strâns în coc franÈ›uzesc, încorsetate în deux-pieces-uri mult prea sobre pentru tinereÈ›ea lor, de surâsul lor ambiguu cu care îl invită la plimbarea obiÈ™nuită, când îl ajută să intre în limuzina neagră a Academiei, de care se săturase... Nu, dar nici să renunÈ›e aÈ™a uÈ™or la încântarea iniÈ›ială, amărându-se din pricina unui teanc de amintiri, legat È™i pus deoparte ca inutil, considerat ca incinerat în cugetul său, dar care se răsfirase pe negândite, aÈ™a, evantai, imagine cu imagine... Ca să vezi cum o memorie ca a sa, educată în spiritul reacÈ›iilor convenabile, o ia razna ― semn de ramolisment sigur. Știa preabine, ar trebui È›inută mai din scurt, fără nici o concesie. Adevărul era că nu se simÈ›ea în stare să facă față înfruntării cu ea. Poate indiferenÈ›a ar fi o soluÈ›ie; mai È™tii, o va încerca È™i pe asta. Nu-È™i mai controla pasul, călca pe unde se nimerea, răcorindu-È™i palmele ca un puÈ™ti, legănate din umăr. Și ce dacă era caraghios ori mai È™tie el cum? Să fie. Oricum, pentru moment unicul criteriu acceptat ca să fie catalogat astfel era felul său de a privi lucrurile ― basta! De necrezut... Păsări! Și câte!... Nu s-ar mai fi rupt de ele. Erau chiar păsări... Se scurseseră ani buni, sau mai È™tii, decenii, de când nu-i mai zburătăciseră privirile oprite-n sus. Până È™i-n zonele verzi din oraÈ™, ori pe unde naiba le va mai fi admirat odată zborul, nu-l uluiseră vreodată în felul ăsta, răpindu-l cu totul lângă ele, imponderându-l parcă. Adevărul e că, deÈ™i nu le căutase, ar fi prea categoric să spună că nu le dusese lipsa. InconÈ™tient, pasiv ca de obicei. Și, fără doar È™i poate, observase mai demult că apariÈ›ia păsărilor prin parcurile din centru nu mai trezea nimănui indiferență, că porumbeii deveniseră o raritate până È™i în spaÈ›iul verde din jurul catedralei, dar faptului nu-i acordase cine È™tie ce însemnătate. El era mereu dus în altă parte... Și uite unde se putuseră totuÈ™i refugia ele ― niÈ™te copii ai străzii, totuÈ™i ―, în vreme ce prea puÈ›ini s-au omorât cu firea de grija lor. Mizantropia, se pare, îi molipsea pe tot mai mulÈ›i... Dar păsările încă nu-i părăsiseră!, iată o revelaÈ›ie de bun augur pe azi. Dacă descoperirea asta îi echilibra una din balanÈ›e ― aerul se purificase parcă în jur ―, talerele acesteia, însă, surprinzător de grele, își continuau, încet, ca de la sine, miÈ™carea spre cealaltă extremitate. ÃŽn el se trezea, la început vagă, apoi tot mai intensă, o senzaÈ›ie de iritare, iar din străfunduri i-a răspuns imediat un sentiment de revoltă, umplându-l în cele din urmă cu sânge în clocot. SpurcaÈ›ii! Meschinii! Cu câtă claritate vedea acum Ioan totul: doar rea-credință. Numai specimene ca ei putuseră să asocieze inaugurarea Monumentului cu dispariÈ›ia păsărilor. O mână de panglicari cu nume, erudiÈ›i nevoie mare, plictisiÈ›i să tot pună în cârca poluării dezechilibre de orice gen, aceÈ™ti producători de valuri numai pentru a arăta lumii că au È™i ei o identitate, numai ei puteau sta la baza interpretărilor răutăcioase. I-ar fi târât de mână aici, să respire împreună aerul periferiilor, să le arunce în aer îngustimea, miopia. Orice vietate reacÈ›ionează la calitatea aerului pe care-l trage în piept, îl caută instinctiv pe cel respirabil. Omul, cea mai stranie dintre vietăți, se acomodează È™i atât; îi e mai la îndemână obiÈ™nuinÈ›a. Omul va rămâne pe vecie prizonierul deprinderilor sale (È™i s-a făcut atâta haz că primitivii ayanta își sacralizau fecalele...). Nu trebuiau neglijaÈ›i nici lingăii cu față calpă: ,,Maestre, de când ne-ai oferit Monumentul lăsăm deoparte nimicnicia plăcerilor noastre trupeÈ™ti...†În felul lor, erau daÈ›i dracului, pentru că de fiecare dată îl înfiora o satisfacÈ›ie dezarmantă, ruÈ™inoasă, care aducea atât de bine a complicitate încât îi suspecta de-o inteligență mefistofelică. Nici măcar nu voia să se gândească la ridicolul luminii în care l-ar fi văzut aceÈ™tia dacă s-ar fi aflat doar una dintre cele câteva porniri aÈ™a-zise puerile, degradante pentru unul ca el, È™i toate astea numai fiindcă È›inea cu ardoare să rămână în continuare cel vrut de ei toÈ›i. Dacă-i admiseserără totuÈ™i ceva, era fiindcă È›inea de firea păcătoasă a omului È™i intrase demult în legenda È›esută pe seama sa. Femeia È™i iar femeia! Aceasta a fost cea care, în ultima instanță, l-a învârtit pe degete o viață întreagă, l-a obsedat È™i, în acelaÈ™i timp, l-a secătuit, ca până la urmă ― de pildă acum ― doar să-i vegheze sănătatea precară. Probase È™i căsătoria, o singură dată, dar n-a È›inut; monogamia nu era de el. A rămas un cuceritor, un veÈ™nic fermecat. De statură mică, nonconformist în toate cele, cu un mers flegmatic È™i gesturi sigure, Ioan cel tânăr (asta însemnând: licean răzvrătit, student al câtorva facultăți, dintre care a terminat doar una, profesor de liceu cu convingeri libertine, iar apoi, temporar, asistent la arhitectură È™i arte plastice) nu era nicicând în stare a neglija contururile bine trasate ale oricărei femeiuÈ™ti venindu-i din față, ceea ce-l făcea să se oprească din mers cucerit pe de-a-ntregul, să preÈ›uiască lung, de aproape, fără jenă, cu ochi uÈ™or mijiÈ›i, de cunoscător, ca înaintea unui nud în lucru, provocator È™i curtenitor, pe aceea ce tocmai trece, unduitoare, la două palme de sexul lui. Multe, în primul rând cele răpitor de frumoase, i-au cedat poate din spirit de frondă, de sfidare a convenienÈ›elor, iar altele, nu puÈ›ine, se lăsau seduse de proiectele lui, de anvergura neobiÈ™nuit de ambiÈ›ioasă a acestora, de spaÈ›iul original în care trăia ― un veÈ™nic atelier-È™antier ―, de incursiunile ce le făceau alături de el în magica istorie universală a artei. Le vedea înnebunite de felul său furtunos în care le devora, cum îi tolerau orice fantezie erotică, ca unui copil neobrăzat È™i robust, pentru care nu mai contează că se mânjeÈ™te până la urechi când își înfulecă îngheÈ›ata preferată. Femeia i-a conferit lui Ioan acea dimensiune prin care el putea accede la înălÈ›imea Creatorului, la credibilitatea a tot ce făcea, la însăși încrederea în sine. Pe atunci era încă departe de Dumnezeu. ÃŽn anii cavalcadei succeselor sale, iubitele cu care se afiÈ™a în lume erau constant în număr de patru, È™i nu neapărat aceleaÈ™i. Oscilarea între ele îi imprima energia turbionară a unui motor electric, insuflându-i astfel efervescenÈ›a de care avea nevoie în clipele însingurate ale creaÈ›iei. La fel de natural, ele îl trădau, îl furau, îl părăseau de fiecare dată. El doar le iubea, le minÈ›ea frumos; le ajuta chiar să-l înÈ™ele... ÃŽn ultima instanță, pentru ele construise, de fapt, Monumentul. Abia târziu, o dată cu revelaÈ›ia că lumea se miÈ™că în legea Dumnezeului care a creat-o È™i nu după logica orgoliului hormonal, le-a părăsit o dată pentru totdeauna. De pe urma lui avuseseră cu toate numai de câștigat, nu le-ar fi plâns de grijă. Iar Ioan, devenit temător È™i mistic, cum nu È™tiuse vreodată a-i sta în fire, părea să se fi împăcat definitiv cu vremelnicia omenească, cu renunțările. Că ani nenumăraÈ›i, chinuitori, È™i-a reprimat tânjelile ca pe niÈ™te prunci făcuÈ›i în taină, cu secretara, a fost eroarea care îl denaturase, îi contrafăcuse formula de viață, constrângându-l a accepta, umil, împovărarea unui prestigiu, a unei prestanÈ›e ,,fără cusurâ€. Din păcate, spiritul lucid È™i l-a redobândit abia spre bătrâneÈ›e, când ,,recuzita†asta îi fusese trecută, cu încetul, în sarcina celor din preajmă, specializarea lor rezumându-se la a tezauriza, de a conserva bunurile patrimoniale. Cu ocazia aceea a constatat că nu-È™i mai aparÈ›inea, că-i fuseseră inventariate până È™i clipele de singurătate. La fel, oficialele È™i fictivele lui metrese ― tinere simpatice, bine È™i cu gust îmbrăcate ― îi erau, în realitate, simple însoÈ›itoare cu rol pur imagistic. Straniu sentiment să te È™tii devenit legumă... ÃŽn plus, se vedea È™i prădat, nu atât pe dinauntru, cât în drepturile cele mai elementare. Un duÈ™ rece care l-a făcut pe Ioan să treacă la lupta de rezistență. CeilalÈ›i, însă, buni strategi, l-au neutralizat fără efort, aproape în joacă, cu zîmbete È™i autoritate ,,parentalăâ€. A realizat atunci cât de inegală îi era lupta, asociind-o cu aceea a unui gard viu ce, la un moment dat ― în pragul desfrunzirii ultime È™i a uscării ―, refuză a-i mai fi retezate acele ramificaÈ›ii crescute spontan, în legea naturalului, nemaivrând să respecte geometria trasată în mintea grădinarului. Un asemenea gard, dacă totuÈ™i se pretinde viu, măcar forma È™i mijloacele de apărare ar trebui să È™i le decidă singur, indiferent la asigurările privind măiestria, profesionalismul È™i rapiditatea operaÈ›iei de tundere. Nesupusul său gard viu l-a adus pe acele străduÈ›e periferice, în speranÈ›a desfacerii tainicilor muguri tomnateci, în a căror latență credeau deopotrivă amândoi, în suflet promițându-È™i un octombrie de altădată, când miracolul înfloririi mai era uneori posibil. De sperat, sperau amândoi, numai că Ioan o făcea într-un fel temător, punându-È™i cât se poate de serios problema dacă ploile târzii, cu soare, ar folosi într-adevăr unuia de vârsta lui; s-ar fi mulÈ›umit È™i c-o ploaie amărâtă, numai să-l convingă, să-l amăgească niÈ›el. In orice caz, era de preferat să spere, întrucât de resemnare într-un canal privilegiat, prin care se scurgea acelaÈ™i borhot cu miros de formol, de zambile plantate pe morminte, se săturase până peste cap. Și-a mutat privirile în înalt, din nou, de data asta stăruitor, în aÈ™teptarea unui semn venit dinspre zburătoarele lui; avea de făcut multe, multe lucruri astăzi... Le-ar fi cerut umil iertare, cu căldura prietenului către alt prieten, numai să-l primească printre ele... Să se vadă odată scăpat de reproÈ™urile care-i măcinau nervii tocmai acum, în rarele lui clipe de reculegere. La drept vorbind, dacă ar reflecta ceva mai calm, cu detaÈ™are, nici poluarea n-ar trebui să fie complet absolvită de răspunderi, iar el prea dramatiza totul, ajungând să cerÈ™ească clemență unor biete necuvântătoare. Că le-ndrăgea, asta-i altă poveste. Un scrâșnet lung, a icnet, l-a paralizat. Un automobil încins, galben-portocaliu, oprise cu botul la două palme de genunchii lui Ioan. Portiera a răbufnit odată cu un obraz congestionat: ― Tăticule, calci pe nori?! Te stâlceam, bă, tăntălăule, o pățeam cu tine! D-aia ai ochi în capul ăla sec, să vezi! Bă, moÈ™ule, tu m-auzi?... ― Lasă-l, Iorgule, termină odată!... Tu nu-l vezi?... a auzit Ioan un glas aspru de femeie venind din spatele acelui ins. Uită-te mai bine, că tu ai ochi buni... Nu la mine, Iorgule, hai că eÈ™ti nostim! Ioan aÈ™tepta în neclintire, simÈ›indu-se È›inta unor priviri dezorientate ce încercau, în panică, să înÈ›eleagă ceva ce le depășea. ― Din-ăia ce se roagă la Monument, pricepe, Iorgule...! a adăugat rugătoare femeia, în a cărei voce începeau să vibreze nevricalele. Ei...? dar, cum nu obÈ›inea ceea ce scontase de la partenerul ei, a pufnit agasată: Hai, dă-i drumul, că mă enervezi. Hai odată! ÃŽn sfârÈ™it, portiera a fost trântită, chiar dacă nu cu cine È™tie ce fermitate. ÃŽnainte ca maÈ™ina să cabreze È™i să se piardă într-un haos de praf, în clipele acelea stupide, chinuitor de lungi, în care tipul de la volan nu făcea altceva decât să stea prăvălit, cu capul lăsat pe spate, în rezemătoare, Ioan a apucat să audă ceva ce i-a trezit îndoieli amarnice. Un gol i se căscase în piept... Din el a țâșnit, ca o răbufnire purulentă ce rupe o cicatrice veche, cea mai murdară înjurătură dintre câte È™tia. Un urlet de lup înnebunit de lună. Limba aceea inscandescentă a pârjolit de-a lungul pereÈ›ilor mai multor case, stingându-se în sincope undeva prin cotloanele zigzagate ale străzii, pe unde tocmai mureau ecourile unui eÈ™apament înecat. S-a urnit, fără a-È™i propune o direcÈ›ie anume. Mergea, călca, înainta cu intenÈ›ia declarată de a ieÈ™i cu orice preÈ› din acel moment; își purta fierberea pe două picioare de plastilină, iar aburii acesteia, înălțându-se, îi împăienjeneau vederea, îi întăreau fălcile. Auzea cum îi pârâia în gură complicata lucrare la care doi cunoscuÈ›i stomatologi își pierduseră timpul È™i răbdarea doar pentru a-i da lui putinÈ›a să-È™i mestece singur dejunul, însă mult mai limpede simÈ›ea el, ca venite din înaltul unui naos, È™fichiuiturile biciului ce-l încovrigau de durere: ,,... Mai bine mă lăsai prost, mamă!... Mi se apleacă de ăștia.†4. Blocul Ioan nu se voia decât ceea ce era acum: un mai-mult-să-se-afle-n-treabă în nădragi scofâlciÈ›i, cămașă cadrilată nu prea nouă, sandale de plebeu, pe piciorul gol, obraz neras, păr în È™uviÈ›e argintii răspândite pe un creÈ™tet pătat cu maroniu, ochi stafidiÈ›i în orbite închise la culoare. Cum dracu’ È™i de unde până unde a ajuns să fie asociat cu cel de care nu mai voia să È™tie, cel puÈ›in astăzi!? I-ar fi recunoscător aceluia care i-ar da o explicaÈ›ie cât de plauzibilă. Deconspirarea fusese mult prea brutală, una care-l aruncase tam-nesam în sudorile vechii sale vinovății... Dar avea el oare suficiente certitudini ca s-o numească ,,deconspirareâ€? Legătura făcută între înfățiÈ™area sa È™i Monument, da, poate asta l-a zdruncinat din prima clipă, i-a anulat orice reacÈ›ie. Oare inhibarea sa puerilă să le fi mărit confuzia? Dar era È™i pluralul ,,ăiaâ€. Care ,,ăiaâ€? Ca È™i acel ,,se roagăâ€. Nu pricepea o iotă. ÃŽn ce priveÈ™te felul cum arăta, nu avea ce să-È™i reproÈ™eze, doar se declarase satisfăcut de cum se deghizase; se studiase atent înainte de plecare, fiind satisfăcut de aspectul lui comun, de om al străzii. Ce mai, la naiba, s-a agitat prosteÈ™te! Evident, la mijloc trebuie să fie altceva. O simte, are certitudinea intimă că nu el a fost cel recunoscut. Un altul cu siguranță, unul ,,din-ăia†pe care-ar fi curios, chiar interesat să-i cunoască È™i el... Chiar era? Aici, din păcate, era nelămurit. La ce i-ar folosi acum, când fugea de scârbire, să afle ce s-ar putea ascunde îndărătul unei astfel de expresii? Măcar în privinÈ›a asta să rămână nedumerit È™i tot n-ar fi în mare pierdere. Zile, numai bune pentru elucidat neînÈ›elesuri, vor mai fi È™i altele, destule, pe când asta de acum era una, poate ultima care-i îngăduia neîngăduitul È™i-i promitea câte în vremuri frumoase. Ziua asta n-o va irosi pe tichii de mărgăritar luându-se după franÈ›uzul cel aiurit care-l asigura odată că timpul este materialul ideal pentru confecÈ›ionarea praÈ™tiei. Cine-È™i închipuie, la o vânătoare de cai verzi pe pereÈ›i ― ca, de pildă, cea de acum ―, că timpul poate fi întins È™i până la ureche, se înÈ™eală amarnic. Neglijând ― cum, de altfel, o pățise el însuÈ™i la vârsta uceniciilor esenÈ›iale ―, că orice lucru își are limitele sale stricte, la o întindere plină de entuziasm, acel cineva va fi pleznit pe neaÈ™teptate peste față, sălbatic, cum e mai rău. Un om cu scaun la cap nu È™i-ar stoarce, deci, creierii, taman în ziua sa liberă, pentru a-È™i aminti mai multe lucruri decât are nevoie. Mai ales că, într-adevăr, era o după-amiază în toată splendoarea ei, magnifică! Crengile unui salcâm ivite printr-un grilaj lung i-au răzuit obrazul până la tâmplă, dar nu le-a luat în seamă. Arsura chiar îl încânta, îngânând mai departe cântecelul deocheat de care-È™i amintise cu surprindere mai înainte, iscându-i un zâmbet larg pe chip. Se petrecea ceva uimitor cu el, era convins de asta, din moment ce s-a pomenit în minte cu niÈ™te È™oapte năstruÈ™nice, nelalocul lor: ,,Uite, amice, ăstea da culori adevărate! Serios, Ioane, de unde a mai răsărit un aÈ™a cer luminos, scăldând totul în culori de basm, parcă lustruind È™i patinând lucruri de neobservat altădată. Chiar!, de unde, amice?...†― Domnu’, fiÈ›i bun!... Uu-u, domnu’! Smuls din reverie, Ioan a orbecăit cu privirea pe zidul dinspre care auzise strigătul. ― Aici! Mai sus, domnu’!... ÃŽn fine, a dat de ins la nivelul cinci. ÃŽi zărea parcă È™i zâmbetul, ori era de înÈ›eles. ― Un program, atât, domnu’!... N-o să rămân dator... Zău, v-aÈ™ ruga mult! E după colÈ›, aproape de tot. Ce ziceÈ›i? Toate îl luau pe nepregătite. ― Eu? Păi... Dar nici aÈ™a! Nici nu se cunoÈ™teau, de-o vârstă nu erau ― diferenÈ›a fiind chiar considerabilă ―, iar individul îl trimitea, ca pe-un È›igănuÈ™, după programul TV... A observat pe celălalt trotuar, un pic mai în susul străzii, chioÈ™cul. Și, cum nu-l mai preocupau ironiile sorÈ›ii, È™i-a zis că, în definitiv, n-avea ce pierde. S-o ia măcar ca experiență. ― Bine, s-a făcut. De la balcon, omul într-un halat deloc nou a aruncat o monedă lucitoare. Ioan, cuprins de o îndrăzneală vecină cu imprudenÈ›a crasă, s-a miÈ™cat repede pe direcÈ›ia bună. A reuÈ™it s-o înhaÈ›e din zbor, ceea ce l-a încântat de-a dreptul. Dexteritatea în astfel de treburi se numărase pe vremuri printre mândriile lui cotidiene, cele care-i confirmau că totul era cu putință. Nu-l părăsiseră deci cu totul! Regăsirea asta de sine îl binedispunea la culme, făcându-l să se simtă ca atunci când, în urmă cu peste treizeci de ani, după o dispariÈ›ie inexplicabilă de patru luni, È™i-a găsit, încovrigat pe preÈ™ul din faÈ›a uÈ™ii, câinele. A retrăit înduioÈ™at scena în care Spic i se aruncase cu labele lui mari È™i murdare pe reverele sacoului, respirând precipitat È™i luându-i la lins tot obrazul. I-au revenit în minte drumurile de mai demult, făcute după cumpărături. Pe unde nu trecea atunci, alegând de regulă un traseu ocolit, mai lung, pe când uita de plasa ce i se bălăbănea de glezne, numai ca să se piardă în vitrine, în aglomeraÈ›ia din faÈ›a cinematografelor, printre minunățiile electronice scoase de basarabeni pe tarabele din piață... PărinÈ›ii, fiind obiÈ™nuiÈ›i cu întârzierile sale, îl certau mai mult din rutină sau, mai simplu, nu-i spuneau nimic. Găsea o plăcere deosebită în a colinda prin oraÈ™ cu banii mototoliÈ›i în pumn, gândindu-se la cam ce ar putea să facă cu acea sumă dacă ar fi fost banii lui de buzunar. Acum, cu ziarul cumpărat în mână, s-a revăzut cum aducea acasă, ca pe-un trofeu vânătoresc, plasa încărcată cu ce reuÈ™ise să cumpere. Insul din balcon fuma cu nerv. Se perpelea vădit; nu îl zărise încă. ― La datorie! Hei, ia uitaÈ›i! È™i a folosit programul ca pe-un fanion de semnalizare. Zâmbea stingher. Cel de deasupra a zvârlit departe, cu un bobârnac zdravăn, mucul ce începuse a-i arde unghia. Ce pierdere!... Cu măcar o fărâmă de întuneric în jur ar fi avut parte de niÈ™te curbe magnifice, desenate-n văzduh de acel jar. Păcat... ― Dar È›i-a trebuit ceva timp, măi tată..., i-a auzit Ioan bombănitul. Și, cum nu avea timp de pierdut, omul i-a mai aruncat în pripă: Bine, lasă, caută-mă la nouăștrei. Stai!... N-ai cumva să-mi schimbi..., dar s-a răzgândit. Bine-bine, lasă asta. Hai! È™i balconul a devenit pustiu. Blocul, o adevărată hecatombă arhitectonică, pe lângă faptul că nu semăna a nimic, avea peretele frontal aproape negru de cât fum înghiÈ›ise, o tencuială bolnavă, putredă, căzută pe mari porÈ›iuni. Mai mult ca probabil aparÈ›inea unei perioade obscure. La intrarea prin gangul înalt È™i boltit l-a izbit în față, ca avalanÈ™a unei tone de zăpadă fleÈ™căită, cu iz muced, un puternic curent de aer rece, venit dinspre curtea interioară. Un asemenea curent mai simÈ›ise trăgând doar la gura minelor închise, puse în conservare. A pășit câteva momente nesigur, până ce a distins câte ceva prin clarobscurul care-l înconjura. ÃŽn afara zidurilor nesfârÈ™ite, igrasioase, s-a împiedicat în tot felul de lăzi pentru gunoi, unele goale, altele supraîncărcate cu resturi menajere urât mirositoare, în întretăieri de frânghii È™i sârme cu rufe puse la uscat. Nelipsitul ochi de cer l-a găsit înghesuit între ziduri negre, la capătul unui tunel aÈ™ezat în picioare. Măcar de s-ar zvânta! Treaba lor... După aprecierea lui, o piesă de îmbrăcăminte pusă acolo la uscat, era lăsată în principal să prindă mucegai, È™i numai în al doilea rând să se È™i usuce. Umezeala aceea înecăcioasă, resimÈ›ită la tot pasul, îl atacase de cum pusese piciorul în acel spaÈ›iu, urcându-i-se rapid dinspre tălpi în glezne, în coapse, ca într-o sugativă. Nu È™i-a putut înfrânge scuturarea ― înfrigurare È™i dezgust. Fără doar È™i poate, rufele erau întinse pe sârmă mai mult ca să se scurgă de apă, iar uscarea propriu-zisă continuând mai apoi în apartamentul, în baia sau bucătăria gospodinei; aceasta doar le înlocuieÈ™te pe cele de afară cu altele proaspăt stoarse. Pe una o avea de fapt în imediata lui apropiere: plinuță, de vârstă mijlocie, figură cumsecade, asudată, priviri curioase, deschizând È™i închizând aceeaÈ™i ușă cu mâna rămasă liberă ― una umedă, albită, umflată de apă È™i detergent, asemănătoare, până la frivolitate chiar, celei tocite, de maseur din băile publice. Cum naiba reuÈ™ea femeiuÈ™ca asta să se miÈ™te cu atâta largheÈ›e pe scara suspendată înspre curte, s-a întrebat el înciudat, căci lui i-a trebuit destulă concentrare spre a nu privi în jos È™i a nu scăpa vreo clipă balustrada din palmă, pipăind-o orbeÈ™te, neîntrerupt, în urcarea asta spre înălÈ›imi nesigure. Nu-i ieÈ™ea din minte structura È™ubredă a scării de sub el, compusă din bucăți de È›eavă metalică înfipte în perete, roase cu toate de lichenii maronii ai ruginii. ÃŽi apăruse întreagă când a ridicat ochii în căutarea locului unde trebuia să ajungă ― amintea de-o schelă improvizată, dispusă într-o spirală largă, ameÈ›itoare, ce se ermina la ultimul nivel. Escaladarea asta îl secătuia de aer, trăind cu presentimentul unei prăbuÈ™iri iminente, când totul s-ar petrece aidoma coÈ™marelor ce-l bântuiau adesea, celor cu el prăvălindu-se într-un gol înfiorător, având inima contractată È™i măruntaiele asfixiindu-i plămânii, dărâmând rând pe rând, ca pe niÈ™te beÈ›e de marocco, tuburile unei cutremurător de înalte orgi, în agățarea-i disperată. Cum peretele îl avea lângă el, i-a căutat cu palma soliditatea, asprimea, ori de câte ori a simÈ›it nevoia să-È™i mai tragă sufletul. Dar, curios, oboseala lui de bătrân neputincios nu avea alt efect decât acela de a-l îndârji È™i mai tare. Și a urcat-o până la capăt, blestemata! Epuizarea l-a făcut să apese lung, cu zăduf, butonul cel murdar al soneriei, de parcă s-ar fi sprijinit în el, să-È™i calmeze mai repede agitaÈ›ia pieptului. A mai apăsat de trei-patru ori È™i ar fi bătut chiar cu pumnii dacă n-ar fi auzit în ultima clipă un ,,Intră-intră-nene!†înfundat de dincolo de ușă. Nu intra în obiceiul lui să deschidă el primul uÈ™a unei case străine, dar cum îndemnul îi era adresat lui È™i nimănui altuia, a apăsat totuÈ™i mânerul rece al clanÈ›ei. Era deschisă. S-a văzut intrând în semiîntunericul unui hol ocupat mai în întregime de mantouri de vânt, de ploaie, pardesie, sacouri uni È™i în carouri, o scurtă îmblănită, pălării, sacoÈ™e fără-moarte cât toate zilele, suprapuse cu toate într-un cuier invizibil; era cel puÈ›in de presupus unul acolo. A întrezărit prin crăpătura altei uÈ™i ― a bucătăriei, se pare ― o tăblie de masă pe care tronau teancuri de vase de faianță, coji de pâine, pungi sparte, o conservă deschisă, lucruri ce denotau veÈ™nica grabă în luarea meselor de peste zi, rezumate de fapt la aceeaÈ™i mâncare încropită din ce e de găsit prin frigider. S-a împiedicat în încălțările îngrămădite anapoda pe jos, dinaintea cuierului. ― Hai odată nene, fără sfială! a venit alt îndemn dinspre capătul antreului unde, pe geamul translucid al unei uÈ™i, se succedau pete È™i umbre luminescente, vag albăstrui, aÈ™a că a apăsat încă o clanță. A fost orbit de marele reflector ce-È™i arunca proiecÈ›iile în toate colÈ›urile unei încăperi neaerisite, căreia îi tapeta pereÈ›ii cu motive în continuă schimbare, culoarea dominantă urmând imediat alteia. Poate camuflarea ferestrei È™i lipsa altor surse de lumină să-i fi contrazis lui Ioan simÈ›ul normalului, ducându-l la concluizia că acolo ceva nu era în regulă. Nu atât că l-ar atinge nesinchisirea insului la apariÈ›ia sa ― își È™tergea mai departe subsioarele cu prosopul, nederanjându-se măcar să aprindă veioza aflată la îndemâna lui pe măsuță ―, dar măcar să se fi jenat de goliciunea vestimentară cu care întâmpină un necunoscut! ÃŽntins în voie pe fotoliul tras la mai puÈ›in de un metru de ecran, È™i sprijinindu-È™i picioarele durdulii pe un taburet de tafta verde-banană, cu un È™tergar flauÈ™at petrecut pe după gâtul È™i ceafa asudată, omul se afla vădit în elementul său. Poate È™i asta, într-adevăr, să-i fi intrigat bunul simÈ› ― grăsunului îi părea foarte normal să se posteze la nici o jumătate de metru în faÈ›a ecranului, distanță pentru el, unul, de neconceput, ca de altminteri toate aberaÈ›iile suportate de el în acel loc, începând cu scara suspendată ― adevărate furci caudine pentru cel venit din afară. ― Ai fost un domn, tăicuță, mulÈ›umesc mult! Săptămâna trecută am dat doar de techerghei. Unul a È™ters-o cu banii, escrocul! Cei ca dumneata sunt ceva rarisim azi. Dar ia loc, te rog, fă-te comod. Hai, nu te codi atâta, ia un pahar cu apă rece È™i stai odată jos, că pierzi o finală mare. Nu te pasionează sumo? Eu mor! Să nu-mi spui că n-ai auzit de Tai-Sutara È™i de Mc Plath, tot nu te-aÈ™ crede. Măi, măi, dar stai jos pentru Dumnezeu, că pierdem din prima rundă! Și, cu aceste vorbe, corpolentul omuleÈ› s-a foit în uriaÈ™ul său fotoliu căutând o poziÈ›ie cât mai confortabilă, în acord cu momentele de excepÈ›ie la care urma să asiste în câteva clipe. Cu fixitatea nerăbdării în ochii pe care strălucea câte un ecran minuscul, a bâjbâit după pachetul de È›igări printre cutiile de bere, paharele È™i sticlele ce aglomerau măsuÈ›a, l-a găsit, a scos, abil, cu aceeaÈ™i mână, una, È™i a aprins-o cu gesturi automate. S-a abandonat după aceea, preÈ› de câteva secunde, unei satisfacÈ›ii numai de el È™tiute, sorbind subÈ›ire, absent, cu privirile împăienjenite, de cunoscător, ofranda beatică a tutunului de calitate. ― E-n formă băiatul! a zbierat el deodată, bătând puternic cu palma în braÈ›ul fotoliului. Norul de praf, astfel iscat, a gravitat ceva timp, ca un nimb, în jurul televizorului. Are È™anse, are È™anse mari azi, uite! È™i omul, chicotind mărunt, femeieÈ™te, È™i-a frecat palmele, pregătit pentru victoria secolului. ― Unde pot să-l pun? Ioan ar fi vrut să plece de îndată; nu-i convenea unde nimerise. Asemenea specimene, după socoteala lui, n-ar fi trebuit să existe. Un voyeur, un malformat între atâția alÈ›ii, după direcÈ›ia în care evolua atunci însuÈ™i omul. O aÈ™a scârbă de toate nu-l mai încercase pe Ioan de mult. ― Ce spui?... A, programul! AÈ™a e, uitasem... Dă-mi-l, te rog. Insul îl privea pentru întâia oară. Părea un neajutorat aÈ™a cum stătea, cu braÈ›ul întins către Ioan, cu ochii clipindu-i în felul miopului rămas fără ochelari, voind cu orice preÈ› să discearnă figura interlocutorului. ― Ia stai, nene, un picuÈ›... Nu, nu, asta-i prea de tot!... Fără a-È™i explica, Ioan a simÈ›it atunci pătrunzându-l o căldură sufocantă, cum spinarea i se acoperea cu bruma panicii. A rămas însă nemiÈ™cat în continuare, ca fixat în ace entomologice pe locul în care îl È›intuiau doi ochi îngustaÈ›i, cu rozetă de colimator. Nu i-ar fi stricat câteva lămuriri, să-l pună cineva la curent cu ce se întâmplă cu lumea asta... Instinctul, oricum, îl avertizase mai înainte, aÈ™a că trebuia s-o È™teargă urgent de acolo. ― A, vă È™tiu, vă È™tiu! Ce căutaÈ›i voi la mine-n casă? V-o spun de la-nceput: n-o să È›ină! Știu ce vreÈ›i voi. A, să înÈ›eleg, deci, că nu mai am scăpare, că trebuie să mă convingeÈ›i È™i pe mine, nu-i aÈ™a?! Ioan se clătina, pus în bătaia rafalelor unui viscol de ianuarie. E prea mult... Ce se întâmpla oare cu el? ― Nu pricep, domnule, ce spuneÈ›i, dar vă atrag... ― Haida-de, nu mi te preface, ,,bătrâneâ€! Trebuia să te miros de la distanță, ce dracu. M-a orbit finala, să n-o pierd, de-asta am fost prost să te chem. Să nu credeÈ›i voi că-s nătărăul care vă lipsea! ― E stupid, domnule. VedeÈ›i bine că sunt singur. V-am făcut un serviciu fiindcă m-aÈ›i rugat, asta-i tot. – Bogdaproste! i-a tăiat-o sarcastic acela, dar ceva mai potolit. Ne ascundem după degete, deci... Buuun! Dar pe mine nu mă-mbrobodiÈ›i voi, e clar? È™i i-a aruncat o privire prevenitoare. Opiu pentru imbecili, asta-i fenomenalul vostru Monument! È™i a rânjit batjocoritor. Că vă face mai deÈ™tepÈ›i dacă beÈ›i licoarea ce v-o dă acolo? Eu nu m-aÈ™ spurca cu apa aia colorată ce pute ca dracu’. Degeaba-mi răcesc gura, nu? Sigur că nu vezi, sigur că nu vezi... Orbi cu toÈ›ii! Dar pe ăsta îl vezi? È™i i-a arătat cu degetul tensionat ecranul televizorului Zii!. Cum adică, nu? Oh, săracii... Află că mai există È™i alÈ›ii pe lumea asta, ăștia ca mine, care-l văd bine de tot. Da, È™i numai pe ăsta! Doar n-ai crezut că sunt singur!? Și care-i paguba că nu suntem ca voi? Eu, dacă am chef, trec pe internet È™i discut cu orcine de pe faÈ›a pământului! Voi, acolo, vă închipuiÈ›i că-l veÈ›i putea înlocui pe ăl de sus cu sufletul naÈ›iunii, că mintea omului se descurcă È™i fără El? A, vouă vă ajunge să vă pupaÈ›i în cur unii pe alÈ›ii când sunteÈ›i în culmea extazului... Haide, nu-mi dai cu ceva în cap? Vezi, nici tu nu È™tii ce crezi. Eu, de-aici, din fotoliu, mă plimb pretutindeni, nu-mi scapă nimic! Poate-or fi sticleÈ›ii mei, dar măcar sunt mai întreg la cap decât unul ca tine, care tânjeÈ™ti la instaurarea stării de ,,românitate†în cele patru zări ― Imperiul României! Ce să-È›i zic... Aici, rămas fără aer, omul a horcăit a râset È™i s-a prăbuÈ™it în fotoliu, într-un fel dezamăgit de lipsa ripostei lui Ioan. Parcă uitând cu desăvârÈ™ire vehemenÈ›a ce-l îmbujorase mai înainte, omuleÈ›ului nu-i păsa decât anume cât pierduse din finala de sumo. A pus la maxim sonorul, aruncând apoi telecomanda pe măsuță cu un gest care-i trăda nervozitatea. Nu-l mai interesa prezenÈ›a lui Ioan. La dracu, Mc Plath pierduse deja o rundă! S-ar mai fi ignorat ei, aÈ™a prosteÈ™te, încă mult È™i bine ― un chin suplimentar pentru Ioan cel ,,amestecat în troaca porcilor†―, dacă obezul nu È™i-ar fi amintit ceva, drept pentru care s-a răsucit să scotocească din nou printre lucrurile de pe măsuÈ›a din stânga sa, bodogănind: ― Să-mi intre-n casă, auzi... Orb am fost... Uite, i s-a adresat acela, mai mult nu am, È™i cu asta basta! Gata, ia, nu-mi umbla mie cu smiorcăieli, atât È›i-e plata pentru drumul făcut. Ioan n-a realizat imediat ce-nsemna mâna întinsă. A, da, plata... Nu trebuia să-l mire, intrase singur în jocul ăsta; se va conforma... A luat bancnota, lăsând ziarul să cadă între cele două scrumiere pline vârf de pe măsuță. ― Mai degrabă mă-nnebuniÈ›i voi toÈ›i... i-a ieÈ™it, acru, È™uierul dintre buze. Nu m-am ramolit chiar într-atât, e zadarnic, vă amăgiÈ›i. Pot să judec, încă am un trai al meu... Și ar mai fi scos din el destule altele; nu de mocneli ce-i scrumau pacea sufletească ducea el lipsă. Căci linia sa de plutire i se confundase mult prea des cu deznădejdea, iar acum, stându-i în putință să ia în sfârÈ™it o atitudine, se împiedica, se înneca în propria bălmăjeală, permițându-i omuleÈ›ului să-l străfulgere pe sub sprâncene: „Ce tot îndrugi acolo!? Mc Plath È™i-a revenit, sunt încă È™anse!†Când a ieÈ™it, Ioan n-a avut putere să mai izbească uÈ™a-n urma sa, lucru de altfel total gratuit. Insul își aprinsese È›igareta următoare, bine uscată, mai pe cinste ca precedenta. S-a tot foit, căutând poziÈ›ia cea mai comodă în uriaÈ™ul său cuibar, ca apoi să salte aÈ™a, în palmă, cele două monezi de un leu rămase ca rest, plictisit de moarte în faÈ›a valurilor ce se rostogoleau agale pe sub înalta È™i însorita faleză scandinavă din agasantul intermezzo publicitar, cu singurul gând că runda decisivă va începe peste douăzeci È™i È™ase de secunde. 5. Vitrine È™i reflexii N-a putut rezista. S-a întors pentru a doua oară să privească urmele rămase întipărite dincolo de bordura ce mărginea asfaltul neted al autostrăzii. Acestea nu-l urmau. Abia vizibile, anonime, mute, parcă anume aÈ™ezate în centrul ovalului aruncat în drum de conul de lumină ruginie al felinarului. Abia acum, cu ocazia asta, a observat că tocmai se înserase. Un pas peste-o graniță... GreÈ™ise crezând că se va debarasa fără urmări de acel È›inut, de colbul ce-i păstra cu sfinÈ›enie urmele de sanda, mustrare amarnică pentru cel ce poate uita... Cu toate astea, sentimentul uÈ™urării, al eliberării, resimÈ›it odată cu părăsirea mahalalei în acel capăt de stradă, cât È™i deschiderea noii perspective către măruntaiele de beton, sticlă È™i oÈ›el încins ale fiarei cu răsuflare grea, numită metropolă, semăna nedorit de mult cu cel încercat cu ani în urmă de È™trengarul care se È›inea de È™otii provenite din surplusul său de neastâmpăr È™i din dorinÈ›a de-a sfida într-un fel oarecare interzisul, făcându-l responsabil de toate neîmplinirile vârstei. Pasărea întunericului s-a lăsat atunci pe acoperiÈ™uri, aducând sub aripi mase de aer răcoros, proaspăt, în tonuri de acuarelă udă, o neaÈ™teptată mană cerească pentru un Ioan sleit, amator de schimbări lăuntrice. ÃŽn drumul spre casă, odată ce s-a văzut înghiÈ›it de viermuiala străzii, s-a lăsat furat, ca atâția alÈ›ii, de mulÈ›imea vitrinelor ivite în cale. Ar fi ajuns mai demult dacă ar fi luat un tramvai, dar a preferat respiraÈ›ia largă a bulevardului, altfel înghesuirea într-o cutie de tablă ce-È™i zăngăne toate încheieturile i-ar spulbera până È™i bruma de bună dispoziÈ›ie care-i promisese o zi cu mult cer albastru deasupra capului. Și oare, că se întorcea de bunăvoie la poalele Monumentului, a cărui umbră îl sufocase un timp cât veÈ™nicia gheenei, È™i numai pentru o condiÈ›ie privilegiată, de relicvă, de exponat cu har autobiografic, asta nu însemna că se retrăgea spre laÈ™itatea comodității? Că gardul cel viu, sătul de inconvenientele luptei, se abandona în mâna grădinarului È™i-a foarfecii sale? Dacă i-ar fi fost în intenÈ›ie să ajungă acolo, ar fi făcut-o de la început, repede, fără ocoliÈ™, iar în locul escapadei ăsteia aiurite, în travesti, ar fi beneficiat de-o promenadă instrumentată după tot protocolul, instalat între pernele limuzinei de lac negru a Academiei, cu Smara sau Anabela alături, numai bune să le mângâie pulpele pe sub rochia ridicată deasupra unor genunchi impecabili, iar pe locul din față cu un Despa doldora de informaÈ›ii È™i comentarii la zi, cam piperate ele, dar spuse pertinent, în surdină, timp în care, dincolo de parbrize ar defila monoton traseul prevăzut, ca un decor traforat în buza unui disc de placaj... I-ar fi ajutat astfel să consemneze promenada ca realizată È™i s-ar fi retras după aceea mulÈ›umiÈ›i cu toÈ›ii... Merita oare să-l amuze, ori să-l întristeze, duplicitatea lui? Nu se va strofoca în găsirea unui răspuns; nimic nu-l presa în direcÈ›ia asta. Vitrinele îi făceau plecăciuni graÈ›ioase la mai tot pasul. Adevărat, meritau È™i ele puÈ›ină atenÈ›ie. Aveau geamuri uriaÈ™e, strălucitoare, efecte luminoase halucinante, mărfuri mai accesibile ca oricând, iar privirilor profane nerămânându-le decât să le înscrie inconÈ™tient printre poftele lor secrete. Nu puÈ›ine erau însoÈ›ite de câte-un fond sonor propriu, sesizabil numai în imediata lor apropiere, în care succesiunile de sunete, nu multe la număr, dar de tonalități insinuante, obsesive, se desprind alene, se împrăștie în jurul privitorului ca un roi de îngeraÈ™i cu aripi multicolore, subjugându-l, aproape silindu-l a le îngâna inconÈ™tient firul melodic. Capcane nemaipomenit de dulci, un drog injectat altfel de cum se obiÈ™nuieÈ™te. La o anumită înălÈ›ime, pe cristalul ce separă lumea iluziei de cea a ofertei comerciale, se puteau distinge amprente de palme, de nasuri mici, turtite. Printre ele se amestecau cândva È™i ale sale. Pe atunci erau È™terse zilnic cu o bucată de molton; apucase să È™i audă zăduful celui care o făcea ― un băiat de prăvălie îmbrăcat îngrijit, bine ferchezuit È™i duhnind a colonie tare; se vedea că È›ine la imaginea È™i poziÈ›ia lui. AmbiÈ›ii potrivite cu omul potrivit. Din spate, o voce amabilă căuta, se pare, un interlocutor: ― Ce spui, prietene, nu e impresionant? E bine aÈ™a, el trebuie privit de la distanță... Ne dăruie prea mult, nu È™tiu dacă-l merităm... S-a întoars pe jumătate, atât cât îl obliga eticheta. Nu înÈ›elegea la ce anume se referea străinul al cărui contur înnegurat îl avea în coada ochilor. ― Da... impresionant..., a convenit el în speranÈ›a încheierii aici a schimbului de amabilități. Nu era însă prea greu de ghicit; insul avea chef de vorbă. Glasul neutru, tonul amabil, de taifas, căpătau, pe măsură ce vorbea, accente nesuferite pentru Ioan. Acel ins, cu vorbăria lui nepotrivită, îl agita, îl răscolea, de parcă în celulă îi fusese adus un coleg de care s-ar lipsi bucuros. I-a fost ciudă în acele clipe că nu putuse învăța tactul trebuincios pentru a scăpa de sporovăiala plicticoasă a celor ce nu au multe de spus. ― N-am intrat vreodată în el, a meditat cu gravitate acela, fără a-ncerca o sinceră vinovăție. Și nu una de trei parale, de păcătos, cum zic popii, ferească-mă!, ci una care, zău, mă-nfricoÈ™ează de sus până-n tălpi, o simt de parcă-i ridicată din sufletul naÈ›iei noastre... Abia atunci, reflectate în sticla vitrinei, a întrezărit È™i el luminile ce drapau Monumentul. Nu-È™i amintea de când nu le mai băga în seamă, sau, mai bine zis, nu îi lipseau, È™i apoi se scurseseră suficienÈ›i ani ca să-l intereseze È™i altceva. La inaugurare fusese, ce-i drept, cât se poate de satisfăcut... Chinul a urmat abia după aceea: adulări care-i ridicaseră sângele în cap de ruÈ™ine, osanale aduse ca pentru a-l mortifica cu tot dinadinsul, sfârÈ™ind prin a-l izola de restul lumii. Calvarul actorului care-È™i interpretează la nesfârÈ™it rolul ce l-a făcut cunoscut, lui nepermițându-i-se a mai fi el însuÈ™i... O È™leahtă de lipitori, că altfel nu-i putea numi, îl sufocau cu respiraÈ›ia lor mereu agitată, vârâtă în nasul lui, tăindu-i mereu, ca înÈ›eleÈ™i, retragerea, silindu-l să se scălâmbăie dinaintea unor oglinzi deformante, ca în iarmarocurile de cu ani în urmă. „BucuraÈ›i-vă, maestre, puteÈ›i fi mulÈ›umit de ceea ce ne-aÈ›i oferit. AÈ›i realizat mult prea mult pentru o singură viață!...â€, sau: „BucuraÈ›i-vă, laurii deja vă aparÈ›in, posteritatea...â€, sau: „SpuneÈ›i-ne, maestre, ce sens mai găsiÈ›i în căutări acum?...†―... de magnific, de discret totodată, prin tot ce dăruieÈ™te, fără să ne ceară nimic!... ÃŽn schimb, inconÈ™tienÈ›ii, nătărăii cu reîntoarcerea lor la creÈ™tinism, la natură, cât È™i sclavii televiziunii de reÈ›ea, mai au neobrăzarea să ne scuipe-n obraz toleranÈ›a pentru cei ce vor să ne termine, munÈ›ii lor cu pajiÈ™ti, păduri È™i izvoare ,,miraculoaseâ€, adorând prostiile astea doar de dragul butonării pe-o telecomandă unsuroasă! Le vom mai înghiÈ›i multă vreme impotenÈ›ele, noi, care ne-am putut depăși stadiul de habotnici, de robi ai naturii, am depășit însăși natura, oprindu-ne asupra esenÈ›elor? Iar după o pauză scurtă È™i plină de subînÈ›eles, acela a reluat cu însufleÈ›ire: ― Nu, nimeni n-o să mai treacă peste noi! Trebuie să ne convingem o dată pentru totdeauna că numai uniÈ›i putem fi tari È™i respectaÈ›i! Incapabil să încropească vreun gând, Ioan încasa loviturile fără să clipească, simÈ›ind cum îl striveÈ™te o realitate lipsită de preliminarii. Absurditatea zilei de azi, într-adevăr, se dovedea demnă de el. Partea rea era că pedeapsa, ce È™i-o asuma ca pe-un lucru meritat pe deplin, se abătuse cu mult în afara lui. Pe lângă toate, avea siguranÈ›a amară că nici de data aceea recunoscutul nu era el. ― Eu îl È™tiam doar ca lăcaÈ™ de artă străveche, a răbufnit cu oarecare sfială Ioan, un templu al legendelor noastre... ― AÈ™a È™i este, cine neagă? Un templu! Nimeni nu are dreptul să piardă vreo fărâmă din sufletul mioritic al românilor, È™i uite, camarade, câtă măreÈ›ie!... AÈ™a că, prin el, Ioan Valahul ne grăieÈ™te din nou, după secole, putând fi considerat chiar reîncarnarea lui, È™i din păcate nu profităm de È™ansa de a-l avea printre noi!... ― Adică...? Mi-e neclar... ― N-ai fost atent, văd. ― Ba am fost! Numai că aÈ›i sărit la... ― Totuna. Pe Ioan l-a născut geniul nostru naÈ›ional, iar Monumentul, o dată cu el. Ioan al nostru, al românilor, n-a făcut decât să-i dea formă cu mistria-n mână. Știm cu toÈ›ii, Maria lui cea fără chip e aici, în piatra asta!... Ioan s-a cutremurat. Omul acela nu putea vorbi serios! Nu se putea ajunge până aici...! ― PăreÈ›i aÈ™a sigur... Nu zic că lucrurile sunt altfel de cum le vedeÈ›i dumneavoastră, numai că, È™tiÈ›i, sunt destui care susÈ›in că proiectul Monumentului a fost comandat în ideea unui substitut al credinÈ›ei în Dumnezeu! ― Care Dumnezeu? Nu-mi veni cu tâmpenii de-astea! Aa, mă încerci, prietene? ― Nu, nici vorbă, dar aÈ™a se aude. ― Ai ajuns cumva la îndoieli?... ÃŽn cazul ăsta retrage-te, nu ne-ncurca! Și-apoi, vezi, ai jurat un legământ, parcă...! ― Eu, unul, n-am jurat nimic. ― Aha, erai un novice?... N-aÈ™ fi crezut după cum arăți. Oricum, felicitări, m-ai derutat! ― ȘtiÈ›i ce se mai aude? Că ar fi cel mai de temut drog pus vreodată la îndemâna omului! AÈ™a s-ar explica de ce păsările, chiar animale mai mici, cu instinctul lor bun, au evitat încă de la început zonele centrale È™i aÈ™a riscăm să dispară din tot oraÈ™ul. Ceea ce cred eu... ― Da, e-un punct de vedere, îl cunosc. Mă mândresc să fim noi cei care le aflăm primii pe toate, înaintea altora... Ai zice că nu suntem de acord..., iar aici insul È™i-a lățit umerii obrajilor a rânjet. E foarte bine că ne punem întrebările pe care È™i le-ar pune oricine. EÈ™ti abia la început! Vei vedea, se vor găsi răspunsuri pentru fiecare nelămurit în parte. Cine va înÈ›elege, bine, cine nu, treaba lui! Nu arăți deloc a încuiat, observi È™i tu cum ne înghite piaÈ›a mondială, globalizarea, cum păianjenul internetului ne învăluie copiii până-È™i uită patria-mamă, cum începe vântul să ne È™teargă graniÈ›ele, cum reÈ›eliÈ™tii televiziunii ne modifică orarul de viață. Cine mai suntem noi, românii, astăzi?... AÈ™a că oricine vorbeÈ™te româneÈ™te va înÈ›elege că Ioan Valahul e acum aici, între mioarele lui, să le păzească! ― Să le apere de autosuficiență, poate..., a murmurat Ioan, după care, vrând să fie auzit, a zis tare: Cine È™tie care-o mai fi părerea lui astăzi... Un Ioan Valahul, un Mesia naÈ›ional, spuneÈ›i? Hm... Veacuri la rând, în transhumanÈ›a lor, moÈ™ilor noÈ™tri le-au ajuns culmile munÈ›ilor, aerul pădurii, caÈ™ul, brânza, fluierul È™i câinele. Singuri cu Dumnezeu... Dar de atunci ne-am mai înmulÈ›it, ne-am creÈ™tinat, nu mai putem să trăim înconjuraÈ›i doar de turma È™i sunetul fluierului nostru. Vrem ceea ce au È™i alÈ›ii, dar pentru asta trebuie să coborâm în târg, să facem schimburi, să È™i vindem, dacă avem ce, iar acolo sunt alte reguli decât le-am face noi. Nu cred c-am deveni mai puÈ›in români dacă le învățăm pe acelea. Aproapele nostru poate avea altă limbă, strai, obiceiuri, È™i nu la umilire ne îndemna Iisus Hristos când ne-a spus să-l iubim ca pe noi înÈ™ine. M-aÈ™ încumeta... ― Fantastic! Un adevărat avocat al diavolului! Te iert, È™tiu unde baÈ›i tu, È™mechere! Cei săraci cu duhul te-ar asculta cu gura căscată; ce bine că eÈ™ti de partea noastră! Auzi la el, Iisus, Dumnezeu, Allah, Buda... Acum, serios: puÈ›ini români mai sunt ca noi azi, È™i nu de oricare; noi suntem traci, geÈ›i, daci get-beget. I-am avut pe Zalmoxis, pe Deceneu, È™i i-am pierdut ca proÈ™tii. Tocmai de-asta nu trebuie terfelit ce ne-a rămas! ― Latinii-s de izbeliÈ™te, deci... SunteÈ›i sigur că cel care a ridicat Monumentul nu se putea înÈ™ela folosind doar motive de ritual păgân? Oare s-a gândit el că vor veni È™i vremuri tulburi, ca de pildă cele de astăzi, când Istoria de obicei o scaldă printr-o dictatură oarecare? Și că ceea ce a ridicat el va fi folosit fără scrupule în lupta orbeÈ›ilor pentru putere? Dacă aÈ›i amintit de internet, de televiziune, È™i aici sunt o sumedenie de păreri asupra unei anumite manipulări de mase. O fi posibil È™i aÈ™a ceva, însă căile ăstea mi se par în firea lucrurilor. Din moment ce s-a acceptat ideea de concurență ca motor al oricărui progres, la o manipulare dovedită se poate răspunde oricând cu o contra-manipulare, È™i mijloace sunt destule pentru făcut asta, atâta timp cât nu se apelează la metoda pumn-în-gură... Ce să mai spună? Și-a folosit toate argumentele. Spera ca celălalt să-i fi simÈ›it nuanÈ›a de indignare. Zadarnic, însă. De parcă ar fi pretins nucii să stea cuminte pe un perete, spusele sale nici că l-au atins pe străin. ― MulÈ›i suntem È™i noi, a urmat imperturbabil acela, o È™tii la fel de bine. Zi de zi mai mulÈ›i! Avem o misiune sacră, iar asta cere luptă, sacrificii. Mândri să fim de noi, cei hărăziÈ›i!... Apoi cu condescendență: Mă încântă să mai schimb o vorbă cu unul care ne bate la poartă!... „Este pornit, omulâ€, își spuse, privind aiurea. Ar trebui să se vadă odată scăpat din tot acest calvar de care se È™tia în mare măsură vinovat, căci nu ar mai suporta să i se impună un alt rol, unul față de care nu avea cea mai mică obligaÈ›ie. Iar dacă se acuzase mai înainte, o făcuse dintr-un exces de puritanism; păi, sincer vorbind, ar fi fost oare cu-adevărat în stare să prevadă astfel de consecinÈ›e? Se-nÈ›elege că nu. Abia acum, când viaÈ›a-l mai schimbase, a priceput È™i el ce înseamnă a te pripi să-È›i consideri desăvârÈ™ită opera, È™i că, de fapt, validarea i-o poate da numai societatea căreia i-a fost hărăzită, È™i nu destinată. Societatea te naÈ™te, te modelează, te îngroapă, È™i nu întotdeauna aÈ™a cum doreÈ™ti. Deocamdată voia să se vadă cât mai departe de acel loc, indiferent cum, dar scăpat. Nu-l interesa să priceapă stăruinÈ›ele, apropourile străinului. Nu era nevoie, fiindcă se simÈ›ea încolÈ›it de-o teamă nedefinită care-i devasta adâncurile. ― PaÈ™tele mă’-si, plouă! Lui Ioan, însă, atmosfera de ploaie îi lua parcă cu mâna o bună parte din tensiunea ce-i uscase buzele. A întins palma pentru a simÈ›i cum o picătură de apă i se culcă ascultătoare între degete ― era călduță. A auzit o frântură de înjurătură dinspre cel din dreapta sa. Ce-l făcea oare să fugă mereu de realitate? Doar pentru că n-o mai înÈ›elegea?... S-a decis să se întoarcă cu totul înspre străin, pentru a-i distinge chipul. Un lucru nu tocmai simplu; omul se afla plasat în contralumină, formând o pată întunecată, ale cărei contururi contrastau strident pe fundalul obositor, violent, al reclamelor ce panotau cealaltă parte a bulevardului. I-au venit în ajutor farurile unei maÈ™ini ce tocmai vira în dreptul lor. Instinctiv, a căutat un sprijin pe care, oricum, nu s-ar fi aÈ™teptat să-l găsească. ÃŽnfiorat, a recunoscut pe acel chip trăsăturile himerelor sale: haina de studiu cu buzunare lărgite, acelaÈ™i creion înfipt între foile notes-ului cu coperÈ›i muÈ™tării, scorojite, din buzunarul de la piept, «Citizen»-ul cel vechi la încheietura celuilalt. Cu alte cuvinte, se identifica pe el însuÈ™i în postură de sine-stătătoare, poate ca mesager al unei oglinzi luciferice... ÃŽncă o aberaÈ›ie pe azi... N-ar trebui să-l mire; mergea de la stupid către mai stupid. Aerul se înfierbântase; era uscat, arzător de uscat în pieptul său subÈ›ire, de pasăre bolnavă, făcându-l să gâfâie ascuÈ›it sub greutatea vitrinei de care s-a rezemat. Aceasta sta acum aplecată asupra-i, imensă, obositor de strălucitoare, mai să-i pleznească sub palmele alunecoase. Să fie o farsă, un delir? Omul-Ioan nu găsea nimic anormal în a fi privit cu atâta insistență; mai degrabă îl preocupa să-È™i tamponeze febril faÈ›a cu o batistă minusculă. Privirile li s-au întâlnit ca din întâmplare, pentru o clipă, îndeajuns cât să-l pună în încurcătură pe Ioan, care È™i aÈ™a nu È™tia ce să facă cu uscăciunea gurii, a gâtului, chinuindu-se fără succes să înghită în sec. Ploaia, devenită între timp o suspensie fină ce putea foarte bine să ude È™i de jos în sus, descompunea încet dar sigur ,,trăsăturile†celuilalt; batista din mâna acestuia nu reuÈ™ea decât să întindă È™i mai mult petele de culoare nedefinită provocate de apă. Străinul ― totuÈ™i un străin, ce naiba! ― l-a privit într-un mod straniu, ridicând colÈ›urile gurii a zâmbet. ― Ca să vezi, nu m-am gândit c-o să plouă... Fardurile bune le È›in pentru ocazii mai speciale. Ale tale, a scăzut acela glasul cu consideraÈ›ie complice, nu sunt probabil de la negru. ÃŽnseamnă că-È›i permite buzunarul, n-am dreptate? Ca deodată, observând ceva anume, să se precipite, înviorat: ― Ce È›i-am zis, suntem uniÈ›i!... Iată-i pe-ai noÈ™tri, nu ne-au lăsat baltă! È™i insul, coborând de pe trotuar, a făcut câteva semne cu mâna înspre susul benzii de asfalt; batista o băgase ghemotoc în buzunar, nemaisinchisindu-se de ravagiile rimelului dizolvat. ,,Dar toate astea se petrec aievea, Ioane!... Nu mai È›ine să le îmbrobodeÈ™ti, să le potriveÈ™ti la nesfârÈ™it. Varianta cu ziua de vacanță trebuie È™i ea dusă frumuÈ™el la pubelă...†Cu puÈ›in mai multă răbdare È™i-ar fi putut aminti de È™tirea ce se strecurase până la el acum câtva timp. Zvonul după care pe străzile oraÈ™ului se observaseră de la o vreme indivizi hilari prin aceea că se străduiau să.i copieze înfățiÈ™area, îl băgase repede între nenumăratele trăncăneli mondene auzite de paznicii săi. Pe atunci, însă, era tentat să nu mai dea crezare nici măcar imaginilor reflectate în apele unei oglinzi de Murano È™i că însuÈ™i adevărului trebuia să-i fie găsit un alt nume. Cu o frână lungă È™i aducând un val de umezeală rece, lângă ei a oprit una din maÈ™inile autostrăzii, de o culoare închisă, greu de precizat care anume, datorită ploii ― miros de combustibil ars È™i È™tergătoare scârțâitoare. Portiera din spate s-a deschis larg, parcă singură. ― HaideÈ›i, băieÈ›i, repede! N-avem nevoie de necazuri. Cel de lângă Ioan a dispărut prin deschizătura slab luminată, nu înainte de a-l imboldi uÈ™or din spate: „Hai!...†Firesc È™i nesupărător pentru ei toÈ›i ar fi fost să urce È™i el, că prea se petrecuseră toate după cum le prevăzuse omul-copie, poate aÈ™a cum le È™tiau È™i cei din maÈ™ină, atâta doar că pentru el gluma concesiilor se îngroÈ™ase deja peste limitele prudenÈ›ei elementare. Și fiindcă nu-i venea nimic în minte care să-i justifice oscilarea, a rămas mai departe locului, adoptând atitudinea celui care deÈ›ine potul cel mare. Clipind cât mai convingător, s-a hlizit la parbrizul întunecat, aburit pe dinăuntru. ÃŽn aer plutea atât fals, atât absurd, puse parcă special în evidență de măsura joasă, molcomă, în care torcea motorul maÈ™inii, È™i n-ar fi fost de crezut să reziste până la capătul acestei reprezentaÈ›ii. Crispat, asculta darabana stropilor grei ce explodau pe capotă în mici jerbe, fără a-È™i mai dezlipi privirea de la zbatera agonică a celor două È™tergătoare. ― Ascultă camarade, ne cam calci pe nervi!... Ce dracu’ aÈ™tepÈ›i? a auzit Ioan prima voce sfâșiind cu asprimea ei o liniÈ™te È™i aÈ™a cam subÈ›ire. Când ceilalÈ›i au intervenit cu È™uÈ™oteli, insul le-a retezat-o hotărât: Nu, nici gând, sunt încă destui de cules în seara asta. Apoi, È›ipând către Ioan: Vii sau nu? Să È™tii că te las aici! ― Bine, bine, n-aveÈ›i grija mea, mergeÈ›i... ÃŽntrebaÈ›i-l pe dumnealui, mie nu-mi pasă de apă..., s-a pomenit Ioan vorbind cu o voce posacă, ca venită din afară. ― AÈ™a e! Am fost lângă el, È™efule, È›i-o spun eu. Hainele ălea-s de È™mechereală. Se vede, are dresuri de mâna-ntâi, nu-l doare pe el de ploaie. Ehe, ce vrei ― resurse! Și, după intervenÈ›ia lămuritoare a fostului său partener de discuÈ›ie, prin deschizătura celor două geamuri coborâte ca la comandă s-au aplecat, clipind la lumina fluorescentă a vitrinelor, trei chipuri curioase. Erau identice. Nu, e prea de tot… Chiar de n-or fi fost ele întrutotul convingătoare, asta nu înseamnă că le putea deosebi cu uÈ™urință. Grosier, dar se vedea acum È™i multiplicat. Golit de bruma de încredere ce-o mai avea în independenÈ›a lui, s-a lăsat studiat pe îndelete, simÈ›indu-se în postura sa veche È™i nesuferită: pentru aceia era un simplu obiect. ÃŽi privea pe tustrei egal, idiotizat, în față. ― Mda... Se È›ine bine!..., i-a ajuns în urechi mormăitul lor admirativ, ca la descoperirea unei procopseli de invidiat. Ãsta, pe bune, are clasă!... E-o idee bună cu mototolitul rufelor... Apoi, învioraÈ›i, către el: Puteai s-o spui din capul locului, camarade, aici nu te auzea nici dracu’. Cinstit ar fi să ne pasezi È™i nouă găselniÈ›a ta. Și nu uita: mâine, la È™ase, la sediu! Portiera a fost trântită în clipa când maÈ™ina tocmai țâșnea, dispărând înghiÈ›ită de neguri. Fâșâitul nesfârÈ™it al ploii acoperea acum orice alt sunet. Ioan încă nu se clintise. Ploaia îl pătrundea încet prin hainele fumegânde. L-a cutremurat un alt frison. S-a încovoiat să-È™i acopere faÈ›a; pârâiaÈ™ele ce-i furnicau spinarea ― arzător de reci ― nu erau deloc apa ploii. Mai degrabă vene deschise... Palmele È™i le simÈ›ea jilave, lipicioase, fără puls, alunecându-i străine spre tâmple. Când a coborât de pe trotuar, s-a împiedicat în picioarele înÈ›epenite; în ele coborâse întreaga încărcătură de blestem a acelei hoinăreli furate. ÃŽn treacăt È™i-a privit mâinile. Ar fi putut să arate oricum, se aÈ™tepta la orice. Se pare însă că totul era în regulă. Și ce-ar fi vrut? O dovadă că nu e treaz? Era înfuriat că se putuse gândi, chiar È™i pentru o clipă, că palmele ar fi putut să fie altfel decât curate. Silindu-se să înlăture printr-un anevoios È™i fals avânt puternica senzaÈ›ie de vomă ce-i contorsiona stomacul, s-a aruncat pe după un colÈ› de casă, în alt întuneric. 6. Fuga ... Și totuÈ™i îl urmăreau. Se răsucise ca din întâmplare, apucând să surprindă reflexul individului care se menÈ›inea la câteva zeci de metri, în spate. Insul, neinspirat, se oprise să citească un anunÈ› lipit pe stâlpul de iluminat stradal, È™i era greu de înghiÈ›it aÈ™a ceva. Tocmai aerul ăsta neverosimil l-a sensibilizat. Oricât de corect È™i-ar fi compus acel individ atitudinea, însă ceea ce scârțâia, sărea în ochi, era logica lucrului pe care ambiÈ›iona el să-l facă plauzibil — își alesese porÈ›iunea neluminată a stâlpului. Concluzia că s-ar putea să fie unul dintre ei s-a impus deci de la sine. O, naivitate!, doar se inhibase ca un netot înaintea lor... ÃŽn rest, uÈ™or de imaginat, tactica obiÈ™nuită când vrei să afli cât mai multe cu efort minim; simulaseră normalitatea, apoi nu le rămânea decât să calce cuminÈ›i în spatele lui, să fie răbdători până se vor lămuri ce e cu cel suspectat. El devenea acum conÈ™tient în ce fel de troacă nimerise, È™i dacă nu era foarte atent risca un final tenebros pentru acea zi. ÃŽnfiorat, a grăbit pasul. Nu mai privea îndărăt, deÈ™i prezenÈ›a lor, resimÈ›ind-o distinct — o ameninÈ›are surdă undeva în spate — devenea tot mai presantă, mai dogoritoare, ca în basmele copilăriei. CadenÈ›a tocurilor sale dure, amplificată prin ecoul ricoÈ™at de zidurle clădirilor, era singurul sunet care percuta tăcerea apăsătoare lăsată deodată, lărgind parcă locul în juru-i. ÃŽn dreptul intrândurilor, îndeosebi, ecoul paÈ™ilor săi căpăta o spaÈ›ialitate de criptă, un timbru cu intonaÈ›ii sumbre, pierzându-se în vaere prin coridoare pustii, nevăzute. Cu cât dorea mai mult să-È™i controleze mai bine călcătura, cu atât mai accentuat îl domina sentimentul de inerență, de ambuscadă. NereuÈ™ind a-È™i stăpâni frica, a început să fugă. A ocolit nebuneÈ™te câteva imobile, cărora nu le zărea decât baza, colÈ›urile È™i gurile prevăzute cu site prăfuite ale subsolului. Nu mai era în stare nici măcar să se înfurie pe felul dezarticulat în care alerga; nu sportul îl interesase pe el în viață. ÃŽn scurt timp plămânii i-au luat foc, fiind nevoit să-È™i tragă răsuflarea în câteva ganguri neprimitoare, traversate de curenÈ›i pătrunzători È™i reci, cu o clisă ce clefăie sub tălpi, mirosind a urină. Erau mai sigure, dar pline cu o beznă vâscoasă, înăbuÈ™itoare, ce îi împiedica până È™i miÈ™cările. Frica i se infiltrase în toate mădularele, în simÈ›uri, căci tresărea exagerat la cel mai mic foÈ™net sau zgomot. ÃŽl agasa până È™i hârâitul ce-i ieÈ™ea din pieptul È™ubred, aÈ™a stors, chinuindu-se să respire numai pe nas. Degeaba însă, el avea nevoie de aer, de-al naibii de mult aer... Lupta din greu cu hârbul care ajunsese, alungând pe cât mai era în stare ideea de abandon, de a-i lăsa să facă tot ce-or vrea cu el, lucru ce-l ispitea din ce în ce mai mult. Un om al ordinii, ivit din pământ cu o lanternă puternică în mână, l-a somat să se oprească. Luat pe nepregătite, Ioan a încetinit un moment, ca imediat să-È™i schimbe direcÈ›ia cu toată energia de care mai dispunea. Cum de-i putuse trece prin cap să ia drept apărător o simplă uniformă, în ce capcană prostească ar fi căzut! Fluierul acelui gardian l-a urmărit È™i el încă o vreme, apoi a murit. Dar cât de întunecat vechiul cartier după ce a scăpat din spotul orbitor, de un alb agresiv, cât de labirintic... Se afla într-o zonă bine cunoscută lui. Fugea aÈ™a, din inerÈ›ie, cu plămânii arÈ™i de oboseală. Știa că era mai bine să fugă. ÃŽntr-un târziu, s-a târât sfârÈ™it la un perete. S-a rezemat cu întreg spatele, să simtă cum îi absoarbe acel zid murdar, cu tencuiala lui roasă până la cărămidă, fierbinÈ›eala. AÈ™tepta, gâfâind din greu, să apară din orice parte cei pentru care hăituirea unei fiinÈ›e aflate în pragul obsesiilor ultime, care se pare că a uitat de gustul È™i tentaÈ›iile unei vieÈ›i normale, fusese o joacă de copil. Nu a apărut însă nimeni. Doar un câine, un vagabond lățos, fără somn, i-a dat târcoale, pendulând nesigur din coada cânepie; era dintre aceia ai căror ochi bruni imploră mereu, iar coada o È›in între picioare de când se È™tiu. Ca să-È™i dovedească prietenia, Ioan s-a ghemuit la pământ. Potaia a înaintat supusă È™i s-a lăsat mângâiată îndelung, tremurător. 7. Un sfârÈ™it de ocazie PiaÈ›a Arcadei a traversat-o cu paÈ™i egali. Multe îl lăsau indiferent acum, epuizarea făcându-l să se aÈ™tepte la orice, È™i nu neapărat la ceva neplăcut. Nu-È™i explica cum anume, dar își dădea bine seama că angoasa îl părăsise pentru o bucată de vreme. Nici È›ipenie de om în piață. Cafeneaua Croco, barul studenÈ›esc, Excelsior, aveau vitrinele întunecate. Aparent fără motiv, È™i l-a închipuit pe Rizopol acolo. ÃŽi È™i vedea strâmbătura gurii lui cu buze generoase, feminine: ei poftim, unicul È™i preÈ›iosul său pacient, imprevizibil cum îl È™tia, l-a pus iarăși într-o postură nedreaptă; se È™i vedea făcut răspunzător pentru capriciile unui cabotin vârstnic, semne clare, după opinia lui, ale sclerozei cerebrale. AuziÈ›i, să iasă de capul dumnealui, aproape dezbrăcat, numai ca să hoinărească ore în È™ir prin cine È™tie ce magherniÈ›e insalubre! Pentru docentul Rizopol lucrurile mergeau bine doar când îl È™tie păzit zi È™i noapte de asistentul de gardă, cu soneria È™i-o ploscă pregătită, alături. Tocmai de asta, È™tiindu-l preabine, Ioan va avea grijă ca cel care fusese în tură, tânărul cu figură deschisă, Despa, să nu fie sancÈ›ionat prea aspru; la o adică, aflaÈ›i în complicitate tacită, profitaseră amândoi. Cam sâcâitor È™i tipicar Rizopol ăsta, dar trebuie să recunoască, îl salvase de câteva ori din situaÈ›ii limită. ÃŽn rest, un tip corect, loial; puÈ›in cam prea multă conÈ™tiinciozitate. Un inconÈ™tient al datoriei. De pe Aleea Pinului a coborât pe scurtătura cu numele Jean-Baptiste Pigalle. ÃŽn dreptul unei clădiri ce făcea notă aparte prin linia ei cilindrică, scundă, cu o colonadă falsă înspre stradă, aÈ™a încât, prin comparaÈ›ie, vecinele ei păreau grosiere, purtând amprenta îmbogătiÈ›ilor peste noapte È™i pe căi mai puÈ›in ortodoxe, a avut o strângere de inimă. Odată considerase ca pe-o oază de puritate, de nobleÈ›e, spaÈ›iile interioare ale acelei clădiri. ÃŽn ele crescuse Emilia, fata cea mai copilăroasă dintre câte cunoÈ™tea el, al cărei râs îl înflăcărase, îl înfiorase cum nu i s-a mai întâmplat vreodată. Ce vrei, idila tăinuită a adolescentului care citea pe nerăsuflate, la grămadă, până noaptea târziu, Maupassant, Proust, Beckett, Petroniu... Ceva mai târziu, peste ani, pe când deja se îmbăta cu el însuÈ™i, cel ajuns pe culmile notorietății, a revăzut-o cu totul întâmplător, pe stradă. Ea îl recunoscuse prima. Privirile unei altfel de Emilie, dar la fel de curate, cum nu se poate mai jenate, l-au chemat, i-au È™optit parcă descântece, încurcându-i într-un fel socotelile. ÃŽnsă È™i-au făcut doar semn cu mâna, nu mai mult. Era grăbit, trebuia să ajungă la nu-È™tiu-ce simpozion, È™i, în plus, avea cu el, să-i ajute la descurcatul hârtiilor, al planÈ™elor, pe una din stilatele lui însoÈ›itoare. După cum o văzuse atunci, ca tânără femeie, Emilia nu era deosebit de atrăgătoare. Fătuca de care își amintea dispăruse cu totul. Remarcase, în schimb, un lucru nealterat la ea; un anume nimb de imaculare, o seninătate de duminică, ceva care-l atrăgea fără motiv, iar asta îl făcuse să-i fie teamă, să se ferească de ea ca de-o ameninÈ›are pentru discernământul său. Nu-È™i ierta nici acum nepăsarea ce-o arătase singurului suflet de care s-a simÈ›it el mai apropiat. Sătul să vadă peste tot doar primejdii, capcane, a mai slăbit ritmul alergării; simÈ›indu-se un ipohondru caraghios, se ruÈ™ina să se agaÈ›e de alte È™i alte pretexte. Aversiunea lui față de confruntări finale, față de justificările penibile pe care le-ar presupune acestea, nu putea fi un motiv serios pentru a tergiversa un sfârÈ™it previzibil. Căci, fără îndoială, foarte curând se va afla în strada Galaxiei, unde-l vor aÈ™tepta zumzăind în cor, bulversaÈ›i de ,,strivitoarea†lor răspundere, îngrijitorii săi. Cu toate astea, înainte să treacă de colÈ›ul ultimei vile, a ezitat câteva clipe, sprijinit cu palma de unul din cei doi piloni de fontă ce străjuiau impunătoarea intrare a Institutului de Antropologie. Treptele acesteia își luceau bazaltul în lumina feciorelnică a unui nor ce abajura luna. ÃŽl oprise presimÈ›irea că în seara aceea evenimentele vor lua o turnură neaÈ™teptată, nu cum își închipuise el. Uite, acum distingea în răsuflarea străzii sale, în adierea palelor de negură cu miros de iască arsă ce o traversau, frânturile unui murmur neliniÈ™titor. Unul ce se amplifica brutal, în salturi, pe măsură ce curba străzii îl aducea, pe nesimÈ›ite, tot mai aproape. O rumoare rezonând în caldarâmul de sub tălpile lui subÈ›iri, dureros de sensibile, de parc-ar fi fost desculÈ›. Știa că-l privea direct acea ameninÈ›are, altfel tot ceea ce intenÈ›ionase prin răzvrătirea sa È™i-ar pierde sensul. Pierduse È™i aÈ™a prea mult timp ― jumătate din viață, totuÈ™i ― cu aÈ™a-zise întrebări-cheie. Dacă totul are un sfârÈ™it, È™i trebuie să aibe unul, neapărat, nu vedea de ce s-ar mai ascunde după deget. Până la capăt, Ioane! Și s-a văzut pășind înainte. Pe strada Galaxiei toate suprafeÈ›ele, spaÈ›iile, erau riguros folosite; mai mult din motive gospodăreÈ™ti, curÈ›ile aveau parcele verzi reduse la strictul necesar, făcând loc garajelor obligatorii, chiar suprapuse, iar construcÈ›iile, în ansamblul lor, cu două sau trei nivele, cu terase largi, înalte, purtau austeritatea È™i soliditatea unei embleme oficiale. De regulă, ele se limitau înspre stradă prin garduri înalte de lemn-câinesc sau tuia, dublate cu grilaje forjate, sobre. Majoritatea ferestrelelor, la ora aceea târzie, erau cu jaluzelele coborâte. Talazurile acelei rumori se contopiseră într-un uruit incontinuu ce răvășea, măcina, mistuia împrejurimile vilei lui, situată mai înspre capătul de est al străzii. SenzaÈ›ia, deloc ambiguă, a unei situaÈ›ii fără ieÈ™ire îl crispa până la sudoare rece; nu se aÈ™teptase la o asemenea înfățiÈ™are a lucrurilor. Ce îl durea era că neputinciosul de el n-a È™tiut să întrevadă o cât de mică parte din răul ce-l va aduce semenilor săi escrocându-le nevoia de absolut, învăluindu-i în arta defulărilor sale narcisiace, a substituirii lui Dumnezeu cu himera omului desăvârÈ™it. Mare canalie! Acest antihrist din el n-a făcut decât să creeze ,,bombaâ€, s-o ,,lansezeâ€cu titlu de experiment, retrăgându-se apoi mulÈ›umit, dormitând în recunoÈ™tinÈ›a È™i adularile celor pe care, nu din întâmplare, i-a schilodit... Drumul spre rău are totdeauna o pantă descendentă, care-È›i fură, pur È™i simplu, picioarele, o pantă numită ispitire, fiind totodată È™i cel mai scurt drum. La ce-i folosea, în fond, lui Ioan că găsise un nume marii sale erori? Pe cine-l durea că celebritatea îi strangulase dreptul la intimitate?... Iar faptul că nimeni în afara lui nu părea să realizeaze monstruozitatea operei sale de căpătâi, Monumentul, îl făcea să îndure claustrofobia nemernicului. Ar fi vrut să È›ipe, să comunice cuiva dezastrul spre care evoluau cu toÈ›ii. El, Ioan, era vinovatul, el trebuia să plătească pentru fariseismul său. A fost nesincer cu cei care-l iau drept etalon, deturnându-le sentimentele, credulitatea, prin veritabile efecte de scenă; era ceva incalificabil pentru un spirit creator. Acum se convingea încă o dată de lipsa de È™anse a încăpățânării sale de a găsi de unul singur rezolvări miraculoase la o problemă ieÈ™ită de foarte mult timp de sub controlul cuiva, al statului chiar, al organelor de poliÈ›ie, al organizaÈ›iilor civice. Nu mai era problema sa de conÈ™tiință. Societatea asta suferea deja de maladii necunoscute până mai dăunăzi, unele ajunse în stadiul cronicizării. IntoleranÈ›a față de cei diferiÈ›i devenise legea nescrisă a grupului, iar diferenÈ›a, o piedica de netrecut pentru convieÈ›uire ― regula minusului, a adversității xenofobe. O divide et impera a lipsei lui Iisus. De asemenea, o plată pe măsura nepăsării față de durere, dacă nu-i a ta. Era sigur, nu va mai face concesii bălăcelii ăsteia în neputință. Odată tot trebuia ruptă complacerea în vinovăție fardată, abil camuflată. Nu va mai fi proprietatea nimănui, în calitate de bun apreciat, evaluat, numerotat È™i înrămat, care cere o conservare în condiÈ›ii optime (ideal, ar fi fost într-o raclă transparentă), doar necesitând, din când în când, unele restaurări neesenÈ›iale... Tezaurizatorilor săi le scăpase din vedere ― vreme îndelungată, chiar lui însuÈ™i ― un amănunt deloc minor: sufletul său de pământean. Adevărul e că, inconÈ™tient sau nu, antrenat în plutonul alergătorilor după laurii prezentului, lăsase deoparte nevoile sale sufleteÈ™ti; în esență, nu acceptase niciodată ideea că, omeneÈ™te gândind, el nu era cu nimic mai presus de-un trăitor oarecare. Uitase că sufletul se întregeÈ™te lângă alt suflet... Asta era nenorocirea lor, a majorității închipuiÈ›ilor, de fapt. Altminteri, ecuaÈ›ia ar fi alta, mult simplificată. Convingerea că era încă viu, că nu merita cu adevărat să rămână È™i-n continuare un izolat, i-a venit atunci, de PaÈ™ti, când a compătimit tufele de lemn-câinesc din jurul porÈ›ii, ce se încăpățânau să nu iasă în felul dorit de nea Custură, grădinarul, stricându-i mereu strădania cu rămurelele lor crescute alandala, ca peste noapte, în locuri total nepotrivite, până când acesta, oțărât, le-a dezrădăcinat È™i le-a aruncat pe-o grămadă de uscături. Suferise ca bătut pe roată la auzul zădufului vărsat de acel lucrător: ,,MoÈ› bătrân È™i prost, taman acu’ È›i-i de-nmulÈ›it, eÈ™ti numai bun de foc!†Nea Custură a răsădit în locul lor lăstari tineri, mai supuÈ™i, drepÈ›i, frumos încolonaÈ›i sub forma unei perii dese. ,,Ãștia-or asculta de foarfecă...†Mica dramă la care asistase i-a lămurit lui Ioan multe din chinuitoarele sale necunoscute. A făcut din ea un tainic îndemn la evadare din baia cu balsam menit doar a-i întreÈ›ine mult È™i bine o agonie împărătească ― un jurământ făcut lui însuÈ™i că nu se va da bătut aÈ™a uÈ™or. Era de asemenea conÈ™tient de inegalitatea luptei cu o realitate care, din start, se definea prin lipsa de principii, de scrupule. Replantase cu propriile mâini, pe ascuns, în spatele solariului cu plante decorative, trupul aspru al tovarășului de suferință. Și oare nu fusese un bovaric, închipuindu-È™i un sprijin, o complicitate confesională, aparent conspirativă, în frecventele lui refugieri acolo, cu amăgirea intimității regăsite, lângă tufa de lemn-câinesc pe jumătate uscată? Da, până la urmă, ăsta È™i era: un răzvrătit închipuit. ÃŽncă de pe atunci avea tendinÈ›a autoamăgirii. Și la urma urmei, pentru el mângâierea aceea, chiar È™i aÈ™a, derizorie, tot valorase ceva. Poate asta-i menÈ›inuse cald sângele. Vacarmul creÈ™tea pe măsura apropierii de reÈ™edință, iar pâcla obscurității începuse a-i apăsa, zvâcnind, orbitele, risipită câteva fracÈ›iuni de secundă în spoturi de lumină tare, miÈ™cată, care întindeau, intermitent, pe zidurile întâlnite, umbre alungite la nesfârÈ™it, ca într-o proiecÈ›ie halucinantă cu diapozitive în alb-negru; multe sugerând siluete deformate, È›este enorme, umeri în formă de provă, mâini terminate cu palme gigantice. A tresărit. Aproape È™tergându-i cotul drept, un individ încrâncenat de-o aprigă înfrigurare, cu capul aplecat înainte, a trecut fără mult zgomot pe lângă Ioan. A mai zărit, pe celălalt trotuar, câteva umbre răzleÈ›e, în mici grupuri. Cu toate se îndreptau înspre capătul de est, cu toate purtau încălțări cu talpă elastică. Rămăseseră cam trei sute de metri. Strada se transforma văzând cu ochii, devenind albia spumegândă a unui torent de siluete fără identitate, confuze, ce miÈ™unau anapoda, ca într-un muÈ™uroi stropit cu benzină. El nu s-ar gândi că felul detaÈ™at, fără grabă, în care pășea acele momente ar putea trezi suspiciune cuiva. Ioan era preocupat mai mult să înregistreze, să nu piardă nimic din spectacolul unei comunități suferinde, în derută. Primul proiector l-a zărit instalat în fereastra larg deschisă de la etajul superior al unei clădiri în trepte; clădirea rezultase prin alipirea, printr-un perete comun, a două jumătăți de vilă, total diferite ca arhitectură È™i culoare, parcă anume alese pentru a provoca comentarii zeflemitoare la adresa pretinsei lor autonomii. A ghicit, după maÈ™ina ce ocupa mai tot trotuarul din dreptul porÈ›ii de acces, postul de televiziune care-È™i instalase acolo punctul de luat vederi. Remarca abia acum, de-a lungul trotuarelor, È™iruri staÈ›ionare de inÈ™i postaÈ›i acolo mai devreme. Se vede că probabil epuizaseră schimbul de impresii, fiindcă în majoritatea lor se cufundaseră în pâcla muÈ›eniei, răsucindu-È™i doar capetele pământii cu o regularitate ce amintea, cel puÈ›in pentru el, de-un ritual gândăcesc. Un pic mai încolo, la douăzeci È™i ceva de metri, a întâlnit oamenii forÈ›elor de ordine. Formaseră mai multe lanÈ›uri È™i, pare-se, încercau astfel să strunească, să stăvilească nerăbdarea generală ― ameninÈ›area unui clocot iminent ―, observând deja cum un grup încerca să forÈ›eze blocajul. Proiectoarele, situate pe platforma înălÈ›ată a trei vehicule militare, își convergeau fasciculele către un punct, undeva îndărătul acelei mase de curioÈ™i. ReÈ™edinÈ›a sa era acum mai neispititoare ca oricând.. Fără vreun motiv, îi venea să râdă. Ar fi, oricum, modalitatea cea mai simplă de a-È™i deÈ™erta sacul vinovăției pentru un delict imposibil de catalogat, potrivit mai degrabă unui moÈ™ căzut în dizgraÈ›ia nepoÈ›ilor. Și cum să nu râdă, văzând, pe lângă toate astea, cum întreg penibilul situaÈ›iei sale era înălÈ›at acolo, sub ochii lui, la rang de problemă a administraÈ›iei locale! Mai mult ca sigur, ar putea acoperi cu hohote acea hărmăială, ar lansa, chicotind, tumbe aeriene , ar râde cu lacrimi până ce-ar reduce-o la câteva bâiguieli de stupoare. Dar tăcerea care-ar urma nu putea fi imaginată, ar fi înnebunitoare. Și-l va scoate, deci ― râsul ―, din cap. ÃŽn situaÈ›ii ca asta e totuÈ™i nevoie de puÈ›ină prezență de spirit, ori de care, chiar dacă momentan nu-i venea ceva în minte. Poate n-ar strica ― tot s-a jucat azi cu limite inflamabile ― să arate că-È™i va duce riscul până la capăt. Ar fi fost chiar tentat să-i sfideze, să-È™i urle partitura indignării. Din motive, pesemne, personale, un individ ceva mai retras, È™ezând pe îndoitura È›evii de gaz ce ieÈ™ea din pământ acolo, lângă zidul de piatră al curÈ›ii unor vecini cu care de peste douăzeci de ani se limita la bineÈ›e, nu părea să participe la antrenul din jur. ÃŽi convenea, era potrivit pentru ce voia el să afle. Ar mai fi aÈ™teptat încă o vreme, din prudență, dar nu mai avea răbdare. S-a îndreptat, aparent fără motiv, spre singuraticul necunoscut. De aproape, alura acestuia s-a dovedit È™i mai stingheră decât apreciase el ― chircit, nemiÈ™cat, având mâinile vârâte adânc, până la cot, în buzusnarele unui trenci mototolit, prea larg, stătea cu capul dat pe spate, pierdut, cu privirea pe bolta de cristal a nopÈ›ii. ÃŽn alte împrejurări, după cum arăta el, nu l-ar fi remarcat. ― Dacă nu deranjez... La fel de impasibil, insul nu dădea semne să-i fi auzit È™oapta. Ochii, duÈ™i în fundul capului ― două globuri imperfecte, tulburi, lăcrămoase ― îi È›inea aÈ›intiÈ›i la stelele limpezite de ploaie. Nu păreau capabili să oglindească altceva decât beznă... ― V-aÈ™ reÈ›ine un pic, domnule..., a insistat Ioan, ceva mai tare. N-aÈ›i putea..., È™i, cum acela nu-È™i schimba atitudinea, i-a atins uÈ™or umărul. LămuriÈ›i-mă, dacă vreÈ›i, ce se întâmplă? A simÈ›it, în fine, că era luat în seamă, măcar ca nepoftit, căci acela a catadicsit să bolborosească: ― Ãă... Nu È™tiu mai mult ca alÈ›ii... Dintr-o camionetă, mi-au zis, din-ălea albastre, cred... de poÈ™tă... Concesia îi era făcută cu o gură ce parcă mestecă necontenit ― un glas dogit, peltic, fără intonaÈ›ie. ― ÃŽn definitiv, iertaÈ›i-mă... ce-a fost? E prea multă lume aici, mă tulbură... Ca È™i cum l-ar deranja din gândurile lui preÈ›ioase, insul a preferat să-È™i prelungească la exasperare muÈ›enia. Mai bine ar căuta pe un altul, È™i-a zis, înciudat. Nu avea însă multe variante în jur... ― ÃŽnÈ›elegeÈ›i-mă, abia am picat, domnule!... SpuneaÈ›i că cineva dintr-o camionetă... de poÈ™tă... a făcut ceva nepotrivit? Cine anume? S-au petrecut Cumva lucruri mai grave?... Dar vă rog!... Ar fi strigat. ÃŽn curând nu se va mai stăpâni nici atât, o simÈ›ea. Dar se părea că nota imploratoare a reuÈ™it să-l miÈ™te cât de cât pe celălalt. Dacă până în acele clipe individul îi păruse imperturbabil, l-a văzut cum își apleca, gânditor, capul în piept, dând semne că reflecta cu toată seriozitatea. ― L-au găsit cu È™ase gloanÈ›e-n el. Chiar nu È™tiai? Și bată-mă sfântul, mama lor de nenorociÈ›i!, nimeni de pe-aici n-a auzit împuÈ™căturile... ― StaÈ›i un pic! Cine...? A, nu, e prea... Eu n-aÈ™ crede... De oprit, s-a oprit să-È™i deÈ™erte într-o clipă chinuitorul său rechizitoriu, care, la căderea picăturii de acum, fusese pe cale să-i dea în foc, dar ce folos, reflexul gurii i-o luase înainte... Asta îi mai lipsea, s-o facă pe autistul care rânjeÈ™te exact în momentele penibile. Ce-i drept, o luase cam razna, i se zbârlise părul în cap la auzul unei asemenea gogomănii — auzi, frățioare, s-a văzut È™i împuÈ™cat! Și ce-i drept, n-ar fi cazul să zgândăre prosteÈ™te grămada de nervi contorsionaÈ›i, puÈ™i la pământ, din faÈ›a lui. După cum È™i părearea asta de rău a lui era una desuetă, lamentabilă. Dar ce să-i faci, respectivul om socotea, cu toate astea, că aÈ™a ceva merita o replică pe măsură, căci s-a întoars imediat înspre Ioan È™i, după alte câteva căutături pieziÈ™e, lungi, i-a azvârlit, urzicat: ― Adică?!... Uite cine era aici...! Mă crezi fraierul tău, nu zău!... Ha-ha! Ei lasă-mă, tocmai tu să nu È™tii!... Zii cinstit, nene, ce potcoave voiai să-mi pui?... Iar cum pe Ioan nu-l interesa să tatoneze un teren minat, omul È™i-a dat drumul: ― Doamne!... Nu È™tiu cine v-a mai adunat È™i pe voi, nebunilor. Voi ăștia, toÈ›i cei ca tine l-aÈ›i adus unde e acum! L-aÈ›i vrut numai al vostru, aÈ™a-i? LuaÈ›i-ni-l, haideÈ›i acum, că noi n-am contat niciodată, puneÈ›i-l în icoana voastră! ÃŽmpărÈ›iÈ›i-l în moaÈ™te cât mai e întreg! Nu l-aÈ›i lăsat să aibe È™i el, ca tot românul, o familie a lui, copilaÈ™i care să-i fi scos de tânăr fire albe, o nevastă să-l fi bătut la cap, o Liturghie, duminica... ― Prostii! ― ... Acela, contrariat, luat pe nepregătite, își căuta cuvintele. ― FiÈ›i atent un pic! È™i Ioan s-a frecat cu ambele palme pe față, arătându-i-le după aceea, curate. VedeÈ›i? Eu nu înÈ™el pe nimeni. ÃŽi semăn numai întâmplător, asta e. E o vină? Mă confundă È™i alÈ›ii, n-am ce le face. ― Lasă vrăjeala, auzi?! ProsteÈ™te pe alÈ›ii. Te văd foarte bine! Crezi că nu È™tiu de operaÈ›ii plastice? Ai mai putea fi, la o adică, chiar o clonă... Omul îl privea dispreÈ›uitor. E acolo, deÈ™teptule, uite-È›i-l! È™i i-a făcut un semn cu capul înspre mulÈ›imea ce bloca drumul până la zidurile împrejmuitoare ale recluziunii sale. Stânjenitoarea liniÈ™te aÈ™ternută între ei a cerut acelui om, copleÈ™it, se pare, de puhoiul unui adevăr greu de suportat, să mai lase de la el, răguÈ™it: ― Ce-i drept e drept, azi am pierdut cu toÈ›ii ceva fără de care nu s-or mai înÈ›elege multe. Când mi-a strâns odată mâna l-am simÈ›it cât era de mare! Și-ar fi dat È™i cămaÈ™a pentru mine... Voi aÈ›i făcut din el mai mult o poveste, un fel de vedetă... Dacă mă gândesc bine, voi v-aÈ›i ales măcar c-un martir!... După care È™i-a ascuns faÈ›a, depărtându-se cu paÈ™i repezi, făcându-se de negăsit între atâtea alte siluete. Un biet martir, evident ca bună ziua... Probabil acum insul rânjea sarcastic ― un râs searbăd, o aripă jumulită, cu două-trei-patru pene lungi pe ea, È™i ăstea opărite, bătând arar, în gol, neconvingător. Să râdă! Da, să râdă, să râdă, că avea È™i de cine. AÈ™a un dobitoc mai rar! Gândurile astea îl făceau să-È™i revină repede din descumpănirea ce-i periclitase bruma de echilibru. Dacă, în general, nedumerirea l-a intimidat de când se È™tie, asta nu presupune neapărat să n-aibe curajul s-o înfrunte fățiÈ™. Durerea, în situaÈ›ia asta, era un drept al lui binecuvenit È™i nu era normal s-o audă ca bravadă în gurile ăstea nenorocite! Se simÈ›ea, deci, tentat să joace acelui individ, È™i nu numai lui, renghiul ce-l avea din capul locului la îndemână. Totul s-ar potrivi de minune, mai ales că i se întărea acum credinÈ›a într-o posibilă maÈ™inaÈ›ie de rang superior, în ceea ce-l privea. Unii au luat absenÈ›a lui nemotivată ca oportunitate de zile mari; era păcat să n-o folosească. Iată de ce aÈ™teptarea s-a sfârÈ™it cu o înscenare făcută după regulile artei, întrutotul convenabilă pentru ei toÈ›i. ÃŽn timp ce se îndrepta spre grosul celor adunaÈ›i în faÈ›a vilei putea să jure că prezenÈ›a lui acolo nu va trezi cuiva vreun interes. Acolo ,,Ioanâ€-ii se călcau în picioare... Cu insistență, cu chiu cu vai, a reuÈ™it să se strecoare prin masa de trupuri ciolănoase, imobile, greu de dat la o parte; unii l-au apucat de cămașă, alÈ›ii l-au înjurat. ÃŽn cele din urmă a putut să-È™i lipească fruntea înfierbântată de barele forjate, reci, ale grilajului. Avusese dreptate. ÃŽn jurul cadavrului adulmecau doi câini lup È›inuÈ›i în lesă de oameni ai forÈ›elor de ordine È™i câțiva în civil, mânuind aparatură sclipitoare, profesională, blitz-uri. Mai rămăseseră probabil câteva operaÈ›iuni de rutină până la aducerea sacului cu fermoar. Numai la renghiuri sau la plăți nu-i mai stătea lui Ioan capul. Un firiÈ™or ca de păr i se oprise la intrarea în gâtlejul uscat. El acum nu era decât al nu-È™tiu-câtelea È›icnit holbat la mortul căruia i se furase umbra în mijlocul acelei pete orbitoare. Nu avea cum să intereseze pe cineva că bătrânul chircit lângă talpa de piatră a gardului, blestema cu năduf chinul amarnic de a purta în sine, la nesfârÈ™it, atâtea conÈ™tiinÈ›e. Cu toÈ›ii în juru-i aveau umerii cerniÈ›i, încremeniÈ›i în aceeaÈ™i durere mută, fără seamăn. SuferinÈ›a fiecăruia din ei adăuga câte un tăciune fumegând în stogul de fân adunat în sufletul lui Ioan. Cum naiba de mai era în stare să nu strige la ei ceva, orice, să nu facă nici un gest, rămânând È™i mai departe mut în mijlocul lor, È™tiind foarte bine că toată acea mulÈ›ime de oameni se adunase ca să-l plângă? Cine-l îndreptățea, în definitiv, să fie un laÈ™?... Lângă el, cineva a suspinat lung. Dându-È™i seama că mai auzise de câteva ori acel sunet, È™i luând-o ca pe o datorie, Ioan si-a înălÈ›at capul, să vadă dacă nu putea fi cuiva de vreun folos. A întâlnit o figură răvășită, cu semnele dezastrului lăuntric ― o femeie ajunsă la vârsta a treia, într-un capot mov, cu părul alb, despletit, căzut peste niÈ™te umeri strânÈ™i. Fără motiv, sau măcar fără unul lămurit, a încercat o nesfârÈ™ită simpatie pentru acea făptură neglijată de restul lumii, mai ales că trăsăturile ei, aÈ™a chinuite, îl duceau cu gândul ― bizar lucru ― la un copil care suferă pe tăcute, îndemnându-te astfel să-l ocroteÈ™ti. ― Nu vă e frig? E noapte, s-a făcut rece...! Ce altceva ar fi putut spune? Văzuse pe ea doar acel capot subÈ›ire, iar în picioarele goale niÈ™te papuci matlasaÈ›i, uÈ™ori. Totul sugera că evenimentele o surprinseră înaintea culcării. ― Da, sunteÈ›i drăguÈ›, aveÈ›i dreptate. Dar se vedea bine, nu era momentul s-o preocupe starea sănătății. ÃŽn schimb, femeia, recunoscătoare, încerca să-i distingă chipul... Ei acum, la asta nu s-a gândit! Nu l-ar mai amuza să fie luat drept o contrafacere; îl enerva, îl agasa gândul ăsta. ÃŽÈ™i închipuia cam ce avea să-È™i spună ea când îi va recunoaÈ™te trăsăturile. Dar unde-ar putea să mai fugă? — Mă bucur nespus, domnule, È™i-a declarat ea, pe un ton coborât, vădit timorată, complicitatea, că È™i dumneavoastră... Am auzit că sunteÈ›i mulÈ›i aÈ™a... Vai, ce prostii spun! — AÈ™ prefera să nu vă luaÈ›i după cum arăt... ― Dar nu mă iau. Oricare e diferit. ÃŽncerc doar să vă înÈ›eleg, nu vă acuz de nimic. Din contra, e frumos ce faceÈ›i pentru Nelu! ȘtiÈ›i, să nu mă înÈ›elegeÈ›i greÈ™it, dar am avut norocul să-l cunosc de aproape, mai demult!... Cu oroare, Ioan realiza în acele clipe că ghinionul pică cu predilecÈ›ie în momentele total nepotrivite ― nu era exclus să fi ajuns în tête-à -tête cu una din fostele lui metrese. Pentru a face față, însă, la o asemenea posibilitate, hopul pe care trebuia să-l treacă era, fără îndoială, unul anevoie de îndurat. Greu de imaginat ca acea bătrânică impresionabilă să fi fost cândva oricare dintre însoÈ›itoarele sale ― fie ea Sabina, cea ai cărei sâni mici, de balerină, se reduceau la două mameloane cu sfârcuri lungi, ca tăiate dintr-un baton de vanilie, închise la culoare, fie ea Noela, cea cu picioare îndrăcite, care îl înlănÈ›uia mai dihai ca un urs, fie ea Stela, fata tuturor asistenÈ›ilor lui, dar a cărei măiestrie în a face dragoste îl recâștiga ori de câte ori dorea ea, fie Mira, cea terorizată de instabilitatea drobului cu s.i.d.a., dar atât de reconfortantă în dialogul pe teme literare, fie ea Vivi, È™trengăriÈ›a atât de contrastantă (una picantă, la adăpostul alcovului, È™i cu totul alta, stilată È™i distantă, în plimbări, la conferinÈ›e), fie ea Nina, cea obsedată de poziÈ›ia ei socială, fie ea Cela, cea cu părul ars, Ada, căreia îi plăceau buldogii, Ria, Anabela... ― cel puÈ›in nu-i părea deloc a fi alcătuită dintr-un astfel de aluat. După câte aflase, majoritatea însoÈ›itoarelor se realizaseră; unele în diplomaÈ›ie, altele în politică, în artă, cu toate fiind niÈ™te femei care au È™tiut ce să pretindă de la viață. Pe când femeia de vârsta a treia din faÈ›a lui era clar o sentimentală, o ființă complexată, inhibată ― genul fetei bătrâne călugărite din motive cu totul personale, imposibil de mărturisit. Grea dilemă pentru Ioan! ― Chiar aÈ™a? Teribilă o astfel de È™ansă, stimată doamnă! Și, dacă-mi permiteÈ›i curiozitatea, cum de-a fost posibil? ― Oh, nu, nu cum aÈ›i crede. Asta a fost tare demult. Eram amândoi copii atunci, prostuÈ›i È™i romantici... Iisuse, Emilia! Altă scuturare pentru Ioan. Cum de-o scosese dintre posibilități?… Și tocmai pe ea! ÃŽncerca, fără succes, să o recompună pe Emilia sa din ceea ce avea în față. Spera È™i ca expresia ei surprinzătoare, aproape copilăroasă, de cu puÈ›in mai devreme, să îl ajute într-un fel. Și, neîndoielnic, era totuÈ™i ea, Emilia. Căci dincolo de aparenÈ›a, în linii mari, conforme celei din pieptul său, căldura È™i familiaritatea îi incita însă memoria, chiar aÈ™a încâlcită cum o avea el, făcând-o de neconfundat. Ce sperase, în fond, È™i care ravagii... Timpul presupune în primul rând uitare, nu neapăprat pierderi. Iar, blestemat lucru, acum totul îl obliga să rămână deocamdată față de ea, acelaÈ™i străin întâlnit întâmplător, un amabil oarecare, unul numai bun de schimbat cu el câteva impresii. Și îl amărea carantina asta de conjunctură. ― Sunt... nevoit să plec. Mi-a făcut plăcere. Sărut-mâna! S-a strecurat afară din mulÈ›ime, unde spera să se liniÈ™tească. Se vedea încolÈ›it, năpădit de o sumedenie de promisiuni È™i instantanee neretuÈ™ate, trăiri ce mai deunăzi le respingea ca melodramatice, iar toate acestea îl speriau acum prin vioiciune È™i agresivitate. Nu credea să mai reziste mult. Bănuia că faÈ›a o avea congestionată, asemenea cuiva care umblă cu neadevăruri. Obrajii, tâmplele È™i ceafa îi zvâcneau, febrile, răvășite de tensiune. S-a îndepărtat cât de repede i-a stat în putință, a luat-o pe una din multele străzi laterale, care îl va duce în locuri mai calme, unde locuitorii sforăiau în paturi calde, câinii s-au retras în cuÈ™ti, È™i noaptea îl va primi cu mărinimie în salonul ei vast, alinător, ca pe-un fiu rătăcit. Deocamdată nu exista alt refugiu mai bun pentru el. ÃŽn definitiv, ce-ar fi vrut? O altă Emilie? Una care să-l tot aÈ™tepte, ca frumoasa adormită din pădure... O respinsese iarăși, asta e. Blestematul lui impuls de a fugi din faÈ›a lucrurilor grave, care-l pun în încurcătură! ÃŽi simÈ›ise panica mută la plecarea sa precipitată, cum tocmai își pregătea formula de a-l reÈ›ine. Nu, instinctul femeilor nu dă rateuri ― Emilia a simÈ›it imediat cu cine avea de-a face... Furios pe el, îi venea să se întoarcă imediat, poate ar găsi-o încă acolo... Degeaba, era deja prea târziu, totul îi spunea că scăpase încă o dată din mâini È™ansa întregirii, poate ultima. 8. Ioan al nimănui Și de ce n-ar fi chiar el, Ioan, acolo în iarbă, cu găuri adânci în piept? Dacă nu au descoperit încă falsul, înseamnă că, în sine, faptul nici nu-i deranja cine È™tie ce. Mumificat, el nu le-ar încurca câtuÈ™i de puÈ›in socotelile. Ar rămâne în mintea lumii drept «Ioan al tuturor», lucru iarăși convenabil. Evident, unui mit îi stă cel mai bine într-un mausoleu! Era o posibilitate ca oricare alta. ÃŽn orice caz, hotărârea ce i-a întărit ca prin minune genunchii oscilanÈ›i de până atunci s-a conturat de la sine în capul lui înfierbântat. La o adică, totul în Ioan aÈ™teptase mai demult împrejurarea asta, chiar dacă nu È™i-ar fi închipuit-o aidoma, în modul ăsta curios. Hm, È™i de ce curios?... Ba, după câte îl costase, i-ar spune chiar modalitate providenÈ›ială, fiindcă îi oferea o rezolvare meritată de el cu prisosință. Nu avea dreptul s-o scape È™i pe asta printre degete. Oricine l-ar fi zărit în acele momente n-ar avea de unde È™ti ce anume îl determinase pe acel bătrânel să mărșăluiască cu atâta vioiciune, călcând oarecum săltat, aproape È™trengăreÈ™te, alegând cu premeditare străzile dosnice, È™i, în plus, n-ar avea de unde ghici ce structură invizibilă sfărâma în piept acesta. Numai Ioan avea idee ce anume i se deschisese atunci dincolo de acea structură cu miez cretos, mirosind a stârv de scoică. ÃŽl aÈ™teptau, ca pe-un salvator, spaÈ›ii întinse, terenuri virane, numai bune de îngrădit È™i de însămânÈ›at... Un bătrânel nou-nouÈ›, cu barbă mare, alb-argintie ― un fel de gnom de ghips colorat ― printre rondurile È™i răzoarele unei grădini verzi-verzi, iată imaginea din care el își va face o firmă. ÃŽÈ™i va aparÈ›ină doar lui, uÈ™a o va deschide numai celor veniÈ›i să cumpere din prăvălia sa, iar de vorbit, va vorbi despre vreme, despre politica primăriei, va bârfi cu clienÈ›ii. ÃŽncă o toamnă, încă o iarnă, o primăvară, poate un an, doi, trei, petrecuÈ›i pe undeva printr-un colÈ› retras al lumii. ÃŽn fond, anii ăștia, oricâți or fi ei, îi vor ajunge cu siguranță, nu trebuia să ajungă prea departe cu presupunerile. ÃŽnceputurile cer acceptare È™i atât, iar pentru el, care-È™i amintea cu zâmbet de anii anevoioÈ™i când își deschisese acasă un mic studio fotografic, când asambla noaptea panouri de sfârÈ™it de gimnaziu, de liceu, de colegiu, tot ceea ce-È™i propusese acum să facă n-ar avea cum să-l descurajeze. De la început È™i de ce abia acum? Nu i-ar păsa pentru moment decât dacă ar fi întâlnit în drum acea simpatică È™i flenduroasă javră ce-o alungase cu câteva ceasuri mai devreme. Nu i-ar strica compania ei, È™i-a zis el, câlcând cu mai puÈ›ină febrilitate. A fluierat chiar de două ori, rotindu-È™i capul de jur-împrejur. Oricum, o va găsi el până la urmă. O pală rece de vânt i-a reamintit să ridice ochii la cerul de pe care dispăruseră majoritatea stelelor. Câteva iluminări scurte È™i semnătura în alb a câtorva fulgere mute prevesteau averse apropiate. * Ce naiba! Abia acum remarca aiurit că ajunsese în apropierea clădirii unde locuia Emilia. Măi să fie, era convins că mergea fără o È›intă anume. Și totuÈ™i, uite... Iarăși întâmplarea? Și cine spune că trebuia exclusă mâna ProvidenÈ›ei?... Dacă tot era de dat o semnificaÈ›ie faptului că paÈ™ii-l conduseseră taman acolo, lângă ea, n-ar fi deci o enormitate să-i fie sortit să aparÈ›ină totuÈ™i cuiva. Cum sună asta, să fii al nimănui? Un nonsens. Da, poate că Emilia merita ceva mai mult decât compătimire. Da, fără doar È™i poate... Și a dat colÈ›ul spre casa ei. Cine È™tie, poate o va găsi stând la aer, fără somn, în loggia camerei de sus, unde-i plăcea odată să doarmă. Și-o imagina acolo înnegurată, tăcută, crezându-se neobservată, strâns legată de balustrada balconului. ÃŽi va veni uÈ™or s-o descopere după culoarea mov a capotului. O va striga suficient de încet, pe numele ei mic. Nu, este imposibil! ÃŽncă o rumoare? Era tentat să-È™i astupe imediat urechile. Pe vremea asta indecisă, cu rostogoliri È™i ciocniri de nori, s-ar înÈ™ela oricine. A grăbit pasul, cu inima zvâcnindu-i dureros sub osul pieptului. Murmurul, însă, devene tot mai consistent. ÃŽl chinuia presimÈ›irea că va relua un ciclu din care se crezuse definitiv ieÈ™it. Da, acum auzea limpede rumoarea. Probabil aceeaÈ™i... N-ar fi crezut să se extindă până acolo. Clădirea cea joasă avea toate luminile aprinse în spatele jaluzelelor de lemn. Mai multe persoane ― cu precădere femei ―, în grupuri de câte două-trei, È™uÈ™oteau pe treptele de la intrare. Lângă poarta curÈ›ii, acum larg deschisă, o dubiță albă, având motorul pornit, aÈ™tepta stingheră. Pe acoperiÈ™ul ei se depunea voalul primilor stropi. O, nu, fato, nu È™i de data asta... Iar până să întrebe pe cineva, È™oferul salvării trântise deja uÈ™ile din spate, se aruncase în cabină È™i apoi, fantomatic, a alunecat cu farurile aprinse, pe luciul străzii. Ploaia, care se-nteÈ›ise, a înghiÈ›it-o fără zgomot. Ioan a urmărit scena cu ochi înceÈ›oÈ™aÈ›i, simÈ›indu-se tot mai adânc pătruns de apele nopÈ›ii. Auzea, vag, cum începeau vaierele sirenei. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy