Con tal que las costumbres de un autor, zice Don Thomas De Las Torres în precuvîntare la ale sale Poeme de dragoste, sean puras y castas, importa muy poco que no sean igualmente severas sus obras -însemnînd pe limba noastră că, atîta vreme cît morala unui autor e fără cusur, n-are importanță care-i morala cărților sale. Bănuim că Don Thomas zace acum în Purgatoriu din pricina afirmației sale. Din punctul de vedere al justiției poetice ar fi într-adevăr un lucru cît se poate de deștept să fie ținut acolo pînă ce Poemele de dragoste se vor fi vîndut din librării sau vor fi fost depozitate la arhivă, din lipsă de cititori. Orice operă de ficțiune ar trebui să aibă o morală; fapt cu totul remarcabil, criticii au descoperit că fiecare are una. Nu de mult, Philip Melancthon a scris un comentariu pe marginea Batrachomiomahiei, dovedind că intenția poetului era aceea de a sădi în sufletele oamenilor repulsia față de răzmeriță. Mergînd un pas mai departe, Pierre La Seine a arătat că intenția lui era aceea de a recomanda tinerilor cumpătare la mîncare și băutură. Aidoma și Jacobus Hugo s-a mulțumit să constate că prin Euenis Homer avea în vedere pe Jean Calvin, prin Antinou pe Martin Luther, prin lotofagi pe protestanți în general, iar prin harpii pe olandezi. Scoliaștii noștri moderni nu sînt cu nimic mai prejos în ce privește perspicacitatea, căci acești indivizi demonstrează existența unui înțeles ascuns în Antediluvienii, a unei parabole în Powhatan, a unor vederi revoluționare în Cocoșul Robin și a transcendentalismului în Degețel. Pe scurt, s-a dovedit că nici un om nu se așazâ la masa de scris fără un plan foarte amănunțit. în general, asta îi scutește pe autori de o serie de necazuri. Unui romancier, de pildă, nu trebuie să-i pese de morala sa. Ea este acolo - adică undeva, încît morala și criticii pot să-și vadă de treabă. Cînd se va ivi prilejul nimerit, tot ce-a vrut și tot ce n-a vrut să spună acel gentleman va fi scos la lumină de Cadranul sau de Gazeta de Mâine, împreună cu tot ce-ar fi trebuit să spună, precum și cu restul pe care bineînțeles că a vrut să-l spună, astfel încît în final toate se vor lămuri pe deplin.
Așadar, învinuirea ce mi se aduce de către unii ignoranți cum câ n-aș fi scris niciodată o povestire morală sau, mai precis, o povestire cu morală, e lipsită de orice bază serioasă. Nu ei sînt criticii chemați sâ mă-nțeleagă și să-mi dezvolte morala: iată secretul! În curînd Pisălogul Nordamerican - gazetă trimestrială - îi va face să se rușineze de prostia lor. Dar pînă atunci, ca să întîrzii un pic execuția și să îndulcesc acuzațiile împotriva mea, vă ofer această istorioară tristă, istorioară a cărei peremptorie morală nu poate fi pusă la îndoială, căci pînă și un alergător ar putea citi majusculele care compun subtitlul povestirii. Ar trebui să mi se recunoască paternitatea acestui aranjament, mult mai inteligent decît cel al lui La Fontaine sau al altora care amînă pînă în ultima clipă impresia generală pentru ca să o introducă apoi pe furiș la sfîrșitul fabulei. Defuncți injuria ne afficiatur era una din Legile celor douăsprezece » table, iar De mortuis nil nisi bonum o excelentă poruncă, chiar dacă morții în chestiune nu erau decît niște coate-goale. Intenția mea, prin urmare, nu-i aceea de a-l ponegri pe Fifirone Afurisitu', defunctul meu amic. El a fost un cîine amărît, este adevărat, și a avut parte într-adevăr de o moarte cîinească, dar n-ar trebui să-l ocărîm pentru viciile sale, căci ele proveneau dintr-un defect al maică-sii. Aceasta își dăduse întreaga silință să-l ciomăgească de cînd era mititel, fiindcă în mintea ei deșteaptă îndatoririle erau socotite întotdeauna drept plăceri, iar copiii, precum cotletele sau măslinii Greciei moderne, cu bătaia devin invariabil mai buni. Dar biata femeie avu ghinionul să fie stîngace, și decît să-l altoiască pe copil un stîngaci, ar face mai bine să-i dea pace. Universul se rotește de la dreapta la stînga, așadar nu se cade să aghesmuiești pruncul de la stînga la dreapta. Dacă fiece pălitură din direcția cea bună sloboade cîte un beteșug, urmează că fiece scatoalcă din cealaltă direcție vîră în el un oarecare procent de răutate. Fusesem adesea martor la pedepsele lui Fifirone, și chiar după felul cum dădea din picioare îmi puteam da seama că pe zi ce trecea îi mergea tot mai rău. în cele din urmă am constatat cu lacrimi în ochi că în privința ștrengarului nu mai era nici o speranță și într-o bună zi, după o chelfă-neală soră cu moartea, al cărei singur efect fu acela că obrazul i se înnegrise ca la un negrotei și că-l apucară pandaliile, nemaiputînd răbda, am căzut de-ndată în genunchi și cu glas tînguitor i-am profețit ruina. Adevărul e că aplecarea lui spre viciu era fantastic de precoce. La cinci luni se înfuria atît de tare încît îi pierea glasul. La șase luni l-am surprins cum rodea un pachet de cărți de joc. La șapte luni adesea înșfăca fetițele și le săruta. La opt luni refuza categoric să-și pună semnătura pe angajamentul de abstinență. Samavolnicia lui lua cu fiece lună proporții tot mai mari, încît la sfîrșitul primului său an de viață insistă să poarte mustăți; ba mai rău, prinse obiceiul să înjure, să blesteme și să facă pariuri.
Acest din urmă nărav, din cale-afară de vulgar, împlini în cele din urmă, cum prevăzusem, ruina lui Fifirone Afurisitu'. Viciul cu pricina „creștea și se întărea pe măsură ce creștea și se întărea și dînsul", pentru ca în ziua în care deveni bărbat să nu mai poată rosti o singură propoziție fără s-o împăneze cu propuneri de prinsoare. Nu c-ar fi clocit în mintea lui gîndul de-a face rămășag de-adevăratelea. Nici pomeneală ! Voi fi cinstit față de prietenul meu și voi zice că mai curînd ar fi preferat să clocească ouă. Pentru el toată treaba nu era decît o vorbă goală și nimic mai mult, expresiile sale în legătură cu acest subiect neavînd nici un înțeles. Nu erau decît niște amărîte de expletive - cuvinte imaginare menite doar să-i rotunjească propoziția. Cînd spunea:—Punem pariu? nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l ia în serios. Dar eu nu mă puteam abține să nu socot că era de datoria mea să-l pun la punct. Năravul lui era imoral, și i-am spus-o răspicat. Era vulgar, și l-am rugat să mă creadă. Era condamnat de societate, aici nu spuneam decît adevărul. Era interzis printr-un decret al Congresului, aici n-aveam nici cea mai mică intenție de a-l minți. Am protestat, dar fără folos. I-am explicat în zadar. Am stăruit, el zîmbea. L-am implorat, el rîdea. Am predicat, el rînjea. L-am amenințat, el înjura. L-am lovit, el a chemat poliția. L-am tras de nas, el l-a suflat și s-a oferit să-și pună capul rămășag cu diavolul că nu voi mai încerca niciodată acest experiment. Sărăcia era un alt viciu pe care ciudatul defect fizic al mamei lui Afurisitu' i-l transmisese fiului ei. Acesta era îngrozitor de sărac, de bună seamă pricina pentru care expletivele din pariurile sale rareori atingeau latura pecuniară. Nu-mi amintesc să-l fi auzit spunînd vreodată : „Pun rămășag cu tine pe un dolar". De obicei zicea: „Pun rămășag pe ce vrei tu", sau „Pun rămășag pe ce-ai tu curajul", sau „Pun rămășag pe o nimica toată", sau chiar mai interesant „Pun capul rămășag cu diavolul".
Această din urmă vorbă părea să-l satisfacă în cel mai înalt grad, poate și pentru faptul că implica riscul cel mai mic, căci Afurisitu' devenise un zgîrie-brînză cum nu s-a mai pomenit. Dacă l-ar fi ridicat cineva în brațe, ar fi constatat că avea un cap mic, a cărui pierdere ar fi fost și ea mică. Dar nu-s decît niște păreri personale și nu-s deloc convins c-aș avea dreptul să i le atribui și lui. în orice caz, vorba respectivă se bucura cu fiece zi de tot mai multă considerație, deși a pune prinsoare pe propriii tăi creieri ca pe niște bancnote dovedea o lipsă crasă de bun-simț - dar din pricina firii sale sucite prietenul meu nu putea înțelege acest lucru. în cele din urmă renunță la toate celelalte expresii, reținînd-o numai pe ultima: Pun capul rămășag cu diavolul, pe care o întrebuința cu o rîvnă și un devotament nețărmurite, care-mi displăceau și-n egală măsură mă uimeau. Mi-au displăcut întotdeauna situațiile pe care nu le-nțeleg. Tainele îl fac pe om să cugete, periclitîndu-i astfel sănătatea. Adevărul e că aerul cu care Conu' Afuristu' pronunța vorba sa nesuferită, maniera lui de-a o rosti ascundea ceva, ceva ce mai întîi îmi trezi curiozitatea, dar mai pe urmă mă neliniști ceva pe care, în lipsa unui termen mai precis, îmi voi permite să-l numesc năstrușnic, dar pe care dl Coleridge l-ar fi numit mistic, dl Kant, panteistic, dl Carlyle, șerpuistic, iar dl Emerson, hipermisticistic. începea să nu-mi mai placă defel. Sufletul lui Conu' Afurisitu' era în pericol. Am hotărît să uzez de întreaga mea elocință ca să-l salvez. Am jurat să-l servesc așa cum Sfîntul Pattrick, cel din cronica irlandeză, a servit broasca-rîioasă, adică „trezind-o la realitate". Fără zăbavă m-am dedicat misiei mele. Din nou m-am apucat să-l dojenesc. Din nou mi-am adunat forțele pentru o ultimă încercare de a-l reforma.
Ajungînd eu la capătul predicii, Conu' Afurisitu' se comportă foarte ciudat. Cîteva clipe rămase tăcut, iscodindu-mă cu privirea. Dar deodată își azvîrli capul într-o parte și-și încruntă fioros sprîncenele, după care își desfăcu palmele și-și scutură umerii. Apoi clipi din ochiul drept. Apoi repetă operația și cu cel stîng.Apoi îi închise pe amîndoi foarte tare.Apoi îi deschise pe amîndoi atît de larg, încît m-am speriat de eventualele consecințe. Apoi, ducîndu-și degetul mare la nas, socoti de cuviință să facă niște gesturi indescriptibile cu restul degetelor. în final, cu mîinile proptite în șolduri se îndură să-mi răspundă.
Nu-mi amintesc decît punctele mai importante din discursul său. Că mi-ar fi îndatorat dacă mi-aș ține gura. Că n-avea nevoie de sfaturile mele. Că disprețuia toate insinuările mele. Că era destul de mare ca să-și poarte singur de grijă. Că îl consideram și acum bebelușu' Afurisitu' ? C-aveam ceva cu el ? Că voiam să-l insult ? Că eram nebun ? Pe scurt, știa maică-mea că lipsesc de-acasă? Punea această ultimă întrebare ca unui om de încredere și se jura că va ține cont de răspunsul meu. încă o dată mi-a cerut să-i spun pe șleau dacă maică-mea știa că nu-s acasă. Tulburarea mea, zise el, mă dădea de gol, încît era dispus să-și pună capul rămășag cu diavolul că nu știa.
Conu' Afurisitu' nu așteptă răspunsul meu, ci, făcînd stînga-mprejur, mă părăsi cu o grabă nedemnă. E bine pentru el că a procedat astfel, fiindcă mă simțeam rănit în simțămintele mele. Pînă și mînia reușise să mi-o trezească, încît de data asta aș fi acceptat pariul său înjositor. Aș fi cîștigat pentru Starostele dracilor căpșorul lui Conu' Afurisitu', căci pe drept cuvînt măicuța mea știa foarte bine că lipsesc temporar de-acasă.
Dar Khoda shefa midehed - Cerul dă alinare - cum zic musulmanii cînd sînt călcați pe degetele de la picioare. Primisem insulta pe cînd îmi făceam datoria, și-am răbdat-o bărbătește. Totuși, eram convins acum că făcusem tot ce se putea pentru acest nenorocit, așa că am decis să nu-l mai deranjez cu povețele mele, ci să-l las în plata conștiinței sale. Dar, deși mă abțineam de la sfaturi, nu mă puteam îndura să renunț definitiv la tovărășia lui. Am mers chiar pînă acolo încît am început să-i răsfăț pornirile mai puțin vinovate, trezindu-mă uneori că-i laud glumele nesărate, așa cum epicurienii laudă muștarul, adică cu ochii plini de lacrimi - atît de tare mă îndurerau vorbele sale păcătoase. Intr-o zi frumoasă, ieșind noi la plimbare, braț la braț, am nimerit pe un drum ce ducea la un rîu. Am dat de un pod pe care am hotărît să-l trecem. Acesta avea un acoperiș care-l ferea de intemperii, dar cum nu erau decît cîteva ferestruici, înlăuntru domnea un întuneric tare neplăcut. De cum am intrat în pasaj, contrastul dintre lumina de afară și bezna din interior îmi tulbură adînc sufletul. Dar nu și pe al nefericitului Afurisitu', care se oferi să-și pună capul rămășag cu diavolul că eram ipohondru. El în schimb era de o veselie nemaipomenită, atît de deplasată încît mă cuprinseră bănuiala și îngrijorarea. Nu era exclus ca el să fi suferit de transcendentalism. Dar nu mă pricep destul la simptomatologia acestei boli ca să pot afirma acest lucru cu hotărîre, și din nefericire nici unul dintre prietenii mei de la Cadranul nu era de față. Presupun că ar fi vorba de asta, bazîndu-mă pe un soi de „Merry Andrewism" auster ce părea să-l chinuie pe bietul meu amic, și care-l transformase într-un Popa-prostu sadea. Nu făcea altceva decît să se zbenguie și să se vîre peste tot, poticnindu-se de tot ce întîlnea în cale, ba țipînd, ba sîsîind tot soiul de cuvinte stranii, unele fără noimă, altele neobrăzate, și mereu cu mina cea mai gravă din lume. Nu mă puteam nicicum hotărî dacă să-i trag un picior în fund sau să-l compătimesc, în cele din urmă, după ce traversarăm aproape întreg podul, am ajuns la capătul potecii, dar înaintarea noastră fu blocată de o cruce de barieră destul de înaltă. Eu mi-am continuat drumul netulburat, dînd deoparte crucea, așa cum se obișnuiește. Dar simpla ei rotire nu era pe placul lui Conu' Afurisitu', care ținea morțiș să sară peste barieră, spunîndu-mi că poate executa în aer saltul de porumbel. Ei bine, cinstit vorbind nu-l credeam capabil de așa ceva. Cel mai bun săritor, în orice stil, era amicul meu, dl Carlyle, și cum știam că nici măcar el nu s-ar încumeta să execute saltul, nu mi-l imaginam cîtuși de puțin pe Fifirone Afurisitu' făcîndu-l. în consecință am revărsat asupra lui un potop de cuvinte cum că-i lăudăros și că-i mai mare la vorbă decît la faptă. Mai tîrziu aveam să le regret, căci pe loc se oferi să-și pună capul rămășag cu diavolul că poate face saltul respectiv.
În pofida hotărîrii mele anterioare, tocmai mă pregăteam să-l mustru pentru sacrilegiul său, cînd aud lîngă umărul meu o tuse ușoară ce aducea mai mult cu Hm! Tresărind, am aruncat o privire curioasă în jur. în cele din urmă ochii îi căzură, într-un ungher al lemnăriei, pe silueta unui gentleman în vîrstă, scund, șchiop și cu un aer distins, întreaga lui înfățișare era cît se poate de onorabilă, nu atît din cauza costumului negru pe care-l purta, cît a cămășii sclipind de curățenie și a gulerului elegant răsfrînt peste cravata albă; părul îl avea despărțit pe frunte de o cărare, întocmai ca fetele. Mîinile și le împreunase pe burtă meditativ, iar ochii-i erau dați peste cap.
Cercetîndu-l mai îndeaproape, am observat că peste pantalonii scurți purta un șorț de mătase neagră, ceea ce-mi păru din cale-afară de ciudat. Dar înainte să am timp să fac vreo remarcă în legătură cu această întîmplare neobișnuită, mă întrerupe un al doilea hm!
La această intervenție nu eram pregătit să răspund pe loc. Adevărul e că asemenea remarce laconice sînt aproape fără răspuns. Cunosc o gazetă care-a dat chix cu cuvîntul „Gogoși"! Nu mi-e rușine deci sâ mărturisesc că am apelat la ajutorul lui Conu' Afurisitu'.
— Afurisitule, am zis, unde ești? N-auzi? Domnul a zis hm!
Pe cînd mă adresam astfel prietenului meu, îl priveam neînduplecat, căci, la drept vorbind, mă simțeam foarte derutat, și cînd cineva se simte foarte derutat ar trebui să-și încrunte sprâncenele și să facă o mutră sălbatică, altminteri va părea un idiot.
— Afurisitule, am grăit, deși numele aducea foarte tare cu o înjurătură (nici că s-ar fi putut ceva mai străin de gîndurile mele). Afurisitule, am îngăimat, domnul a zis hm!
Nu încerc să-mi apăr vorba pe temeiul profunzimii ei; nici eu n-o socoteam profundă; dar am observat că efectul cuvintelor noastre nu e întotdeauna direct proporțional cu însemnătatea pe care ele o au în ochii noștri; și nici dacă l-aș fi ciuruit pe Conu' A. cu o bombă Paixhan sau l-aș fi pocnit în scăfîrlie cu Poeții și poezia Americii, nu s-ar fi simțit mai năucit ca-n clipa în care i-am adresat aceste simple vorbe:
— Afurisitule, pe unde te-ascunzi ? N-auzi ? Domnul a zis hm!
— Așa să fie ? bîigui el într-un tîrziu, schimbînd culoare după culoare, mai abitir ca piratul hăituit de o navă de război.Ești sigur că asta a zis? S-ar părea deci că nu mai am nici o scăpare acum. Măcar să m-arăt viteaz. Fie: hm !
Asta păru să-l mulțumească pe venerabilul gentleman - numai Dumnezeu știe de ce-. Părăsindu-și postul din ungherul podului, acesta înainta șchiopătînd și cu un aer binevoitor luă mîna lui Afurisitu' și o strînse cordial, privindu-l tot timpul în față cu aerul celei mai sincere mărinimii din cîte-și poate imagina mintea unui om.
— Sînt absolut sigur că-l vei cîștiga, Afurisitule, zise el cu surîsul cel mai candid din lume, dar, cum prea bine știi, de dragul etichetei trebuie să trecem printr-o încercare.
— Hm! răspunse amicul meu, scoțîndu-și haina cu un oftat adînc și legîndu-și o batistă în jurul brîului, după care își schimonosi chipul în modul cel mai cumplit, aruncîndu-și ochii pe spate și strîmbîndu-și colțurile gurii - hm! Iar după o pauză zise din nou hm! După asta nu țin minte să-l fi auzit rostind alt cuvînt decît hm! Aha, am reflectat, fără să dau glas gîndului, e într-adevăr nemaipomenită tăcerea lui Fifirone Afurisitu'. Nu încape îndoială că-i urmarea vreunei trăncăneli anterioare. O extremă duce la alta. Mă întreb dacă n-a uitat întrebările încuietoare pe care mi le-a turnat cu toptanul și pe nerăsuflate în ziua în care i-am administrat ultima lecție. In orice caz s-a lecuit de trans-cendentalism.
— Hm! răspunse la asta Fifirone, ca și cînd mi-ar fi ghicit gîndurile și arătînd ca o oaie foarte bătrînă căzuta în reverie.
Venerabilul gentleman îl luă apoi de braț și-l conduse în umbra podului, la cîțiva pași de barieră.
— Stimabile, zise el, conștiința nu mă lasă să nu-ți acord acest spațiu de manevră. Așteaptă aici pînă ce-mi reiau locul lîngă barieră, căci vreau să văd dacă o poți sări în chip artistic și transcendental, dar nu care cumva să omiți vreuna din figurile saltului de porumbel. Doar o simplă formalitate, precum știi. Semnalul va fi: unu, doi, trei, start! Atenție la cuvîntul start. Aici își luă poziția lîngă barieră, făcu o pauză, ca și cînd ar fi meditat profund, își înălță privirea, moment în care mi s-a părut că deslușesc un surîs imperceptibil pe buzele sale, apucă marginile șorțului, uitîndu-se îndelung la Afurisitu' și în cele din urmă, conform înțelegerii, dădu semnalul :
Unu - doi - trei - start!
Exact la cuvîntul start, bietul meu amic țîșni într-un galop amețitor. Crucea nu era prea înaltă, cum este aceea a d-lui Lord, nici prea joasă, ca
a recenzenților dlui Lord, așa că eram aproape sigur că va reuși s-o sară. Dar dacă nu va reuși? Ah, aceasta era întrebarea - dar dacă nu va reuși ? Cu ce drept, ziceam eu, gentlemanul cel bătrîn îl silea pe un alt gentleman să sară ? Cine era acest Bulinuță șontorog ? Dacă-mi cere mie să sar, nu voi sări, să fie clar! Nu-mi pasă chiar dacă ar fi necuratul! Podul, cum zic, avea un acoperiș boltit într-un chip atît de caraghios, încît înlăuntrul său stăruia tot timpul un ecou extrem de neplăcut - ecou de care nu-mi dădusem seama înainte de-a nu rosti ultimele patru cuvinte.
Dar cele spuse, sau gîndite, sau auzite de mine nu ținură decît o clipă. In mai puțin de cinci secunde de la start bietul meu Fifirone făcuse saltul. L-am văzut alergînd sprinten, desprinzîndu-se de podeaua podului și-n timp ce se înălța, executînd cele mai teribile mișcări cu picioarele. L-am văzut facînd în aer un admirabil salt de porumbel chiar deasupra barierei, și mi s-a părut cu adevărat ciudat că nu și-a continuat zborul peste ea. Dar tot saltul n-a fost decît o treabă de un moment, și înainte să apuc să reflectez la asta, Conu' Afurisitu' s-a prăbușit drept pe spate, de aceeași parte a barierei de unde luase startul. în aceeași clipă l-am zărit pe venerabilul gentleman șonticăind cît îl țineau picioarele, prinzînd și acoperind cu șorțul ceva ce căzuse în el cu zgomot din întunericul arcadei aflate chiar deasupra barierei. M-am minunat nespus de toate astea, dar n-am avut răgaz să meditez, căci Conu' Afurisitu' zăcea nemișcat ca un butuc. Am dedus că, fiind rănit în amorul propriu, avea nevoie de ajutorul meu. M-am grăbit să ajung la el și-am descoperit că suferise ceea ce se cheamă un accident grav. Adevărul e că fusese deposedat de căpățînă, pe care n-am reușit s-o găsesc nici după o cercetare amănunțită, drept care am hotărît să-l duc acasă și să chem homeopații, între timp îmi trecu prin minte o bănuială: am deschis fereastra cea mai apropiată a podului și dintr-o dată tristul adevăr mă străbătu ca un fulger. La vreo cinci picioare chiar deasupra crucii de barieră, tăind de-a curmezișul arcada podului, era întinsă o scoabă - o bară lată de fier cu baza pe orizontală - una din multele care întăreau structura pe toată suprafața ei. Reieșea limpede că gîtul nefericitului meu amic venise în contact direct cu tăișul scoabei. N-a supraviețuit mult cumplitei sale pierderi. Homeopații nu-i dăduseră o doză suficientă de medicament și chiar și acest puțin el ezită să-l înghită. Ca urmare, starea lui se înrăutăți, iar în final muri, o pildă pentru toți trăitorii sturlubatici. I-am înrourat mormîntul cu lacrimile mele, am brodat un semn heraldic pe blazonul familiei sale, iar în contul cheltuielilor de înmormîntare am expediat transcenden-taliștilor o notă de plată foarte modestă. Canaliile au refuzat s-o achite, drept care am pus imediat să-l dezgroape pe Conu' Afurisitu' și l-am vîndut ca hrană pentru cîini.