Naveta se balansa într-un vals grotesc, condus de un monstru atemporal.
”Sa-i aplicăm bestiei un șoc electric?”propuse Oxtey.
”Cred că este singura soluție, numai ai grijă să nu o pârlești!”încuviință Jykkw.
Oxtey reglă voltajul de pe suprafața exterioară a fuzelajului la o intensitate suportabilă de o ființă vie. Preț de câteva secunde un halou electric înconjură naveta. Un cârâit strident le râcâi timpanele. Se pare că creatura recepționase mesajul. O zdruncinătură le anunță desprinderea monstrului avian de carcasa navetei. Acesta începu să zboare de jur-împrejurul vehiculului atmosferic nemaiavând curajul să aterizeze pe el.
”Se pare că chestia asta nu este lipsită de inteligență!”remarcă Jykkw relaxat. Þi-am spus că nu are ce să ne facă! Partea rea este că nici noi ei, chiar dacă am seda-o în vreun fel nu am avea cum să o transportăm pe orbită fără să o congelăm!”
Creatura se apropie de fereastra navei, unde staționă bătând din aripi ca să-și mențină poziționarea.
”Ce dracu’ vrea să însemne asta?”se enervă Oxtey.
Monstrul înaripat se zgâia în interiorul navetei.
”De unde vrei să știu, probabil că ne pândește, vrea să afle cum să pătrundă înăuntru. Se pare că este suficient de deștept încât să-și dea seama că suntem niște ființe diferite de nava în care ne aflăm. Are inteligența prădătorului!”îl lămuri Jykkw.
”Fii atent aici!”îl atenționă Oxtey, arătându-i colegului său o duzină de puncte roșii care apăruseră pe monitorul mini-computerului de bord.
O serie de puncte roșii, indicatorul cromatic pentru căldură, deci, în cazul de față, fie pentru viață, fie pentru vehicule care folosesc o formă de propulsie exotermă, alta decât propulsia gravitațională decodificabilă cromatic in albastru, se deplasau în jos, către locul în care se aflau.
Pentru un observator din exterior porțiunea de pe Pritivi în care amerizase naveta de recunoaștere alcătuia un tablou sumbru, desprins parcă din cataclismele lumilor primitive.
O duzină de ființe înaripate planau vertiginos spre locul în care se aflau cei doi crononauți, ocultând, cu aripile lor uriașe, fâșia de cer de deasupra navetei, asemeni unor mesageri ai apocalipsei.
”Pe imensitatea găurii negre, rândunicile astea de foc se apropie de noi văzând cu ochii! Acum este rândul nostru să fim martorii ignoranți ai aparițiilor!”pufni Oxtey, emotiv ca întotdeauna.
”Nu ar putea să fie meteori deveniți incandescenți în atmosfera planetară? Oricum, cred că ar fi mai bine s-o ștergem deoarece nu suntem în măsură să estimăm consecințele impactului cu aceste obiecte!”replică Jykkw păstrându-și calmul. “Computer, ridică nava de pe pânza de apă la 50 de unități spațiale standard spre vest și la o înălțime de 2 unități spațiale standard!”
Nava se eschivă în ultimul moment. O bufnitură cumplită putu să fie auzită, deși mult estompată, dincolo de îmbrăcămintea metalică a navetei atmosferice.
”Ce-o fi fost asta?”continuă să se lamenteze Oxtey.
”Uită-te aici!”îi arată co-pilotul spre monitor. ”Sferulele astea roșii sunt la câteva U.S.S. sub apă. Nu știu ce nave de recunoaștere ar fi ales să amerizeze în halul ăsta! Iar acum se ridică spre suprafață, este clar că nu pot să fie decât niște forme de viață băștinașe!”
De sub apele calde ale oceanului țâșniră forme ciudate, înaripate, asemeni unor fluturi hâzi eliberați din mrejele dense ale cocoanelor în care se dezvoltaseră. Precum niște viespi al căror cuib a fost zgândărit de mâna imprudentă a omului, acestea se roteau în toate direcțiile permise de fizica locului, înconjurând naveta într-un dans celest suprarealist. Creaturile aveau diverse culori și dimensiuni, nefiind sigur nici măcar dacă ar fi putut să fie clasificate în aceeași specie. O zburătoare mai masivă, cu o anvergură a aripilor de aproximativ 10 U.S.S., care conduse plonjonul ofensiv și care ieșise ultima la suprafața apei, defila agitată în apropierea navetei care staționa suspendată imediat deasupra abisului oceanului.
”Este foarte interesantă reacția viețuitoarelor, ca să nu spun a faunei autohtone, la apariția unui intrus. Se comportă ca și cum s-ar afla în fruntea lanțului trofic și nu s-ar fi așteptat ca cineva să le încalce teritoriul!”constată Jykkw.
După ce mai execută un tur complet al spațiului ocupat de navetă creatura dominantă scoase un croncănit strident și se izbi cu forță în învelișul acesteia.Având propulsoarele anti-gravitaționale activate nava nu se mișcă din loc, forța care o susținea în aer era cu mult mai mare ca puterea brută a creaturii de coșmar care o atacase, însă unda de șoc se răspândi în toate încheieturile vehiculului. Celelalte creaturi ale cohortei dinosauriene urmară exemplul starostei lor și se izbiră, la rândul lor, de carcasa impasibilă a navei.
”Nu știam că seismele pot să fie resimțite și în aer!”chicoti Jykkw, amuzat și siderat deopotrivă.
”La înălțimea asta le-am fi resimțit datorită valurilor post-seismice!”îl completă Oxtey, care începuse să se obișnuiască cu ineditul situației în pofida vârstei lui mult prea fragede pentru o astfel de expediție cât și a temperamentului sau atipic, exprem de emoțional. Jykkw nu reușise să înțeleagă de ce acest cadet îi fusese impus lui Nwpann și cine fusese interesat ca el să ia parte la expediție. Poate că acest lucru făcea parte din politica Academiei Militare de călire a tinerilor promițători prin practică, iar Oxtey era un candidat interesant datorită potențialului lui intelectual conjugat cu firea lui foarte sensibilă, pentru care se găsise o cale excelentă de transformare prin expunerea la tensiunea expedițiilor imprevizibile.
Creatura care-i întâmpinase inițial se alătură grupului. În mod ciudat, celelalte zburătoare se așezară, la câteva U.S.S. deasupra apei, de jur-împrejurul ei. Aceasta emitea niște sunete abrazive, de metal aflat sub piatra polizorului. Creatura uriașă, care condusese escadronul de asediu, se apropiase cel mai mult de surata ei din centru, ca și cum s-ar fi aflat într-o relație mai intimă cu ea. Avea un trunchi enorm, de cel puțin 3 U.S.S., brăzdat de dungi verticale verzui, pe un fundal galben-brun. Picioarele noduroase, de circa o U.S.S., i se terminau cu gheare puternice, răsucite, în număr de șase și având un aspect osos.
”Se pare că bestiile astea comunică între ele! Au un spirit gregar pe care nu l-am întâlnit nici la păsări, cu atât mai puțin la dinosauri!”exclamă Oxtey.
”Cred că în locul ăsta natura vrea să ne arate ce se întâmplă atunci când dezvoltatea specifică a dinosaurienilor depășește limitele cunoscute de către noi, cu sau fără evoluția lor în păsări!”îi răspunse Jykkw, deși știa că Oxtey era mult mai bine documentat decât el în această privință.
”Mda, următoarea minune post-escatologică pe care ar trebui să o vedem ar fi un porumbel zburând liniștit la o aruncătură de cioc mai la nord!”se hlizi Oxtey. “Este perfect posibil ca cele două specii să coabiteze aici, însă în calitate de pradă și de prădător. Știi prea bine, Jykkw, că maximumul evolutiv al dinosaurienilor este o bornă filogenetică mult mai elastică, dar, într-adevăr, și eu sunt surprins de capacitățile acestor ființe. Poate că cei de la Academie vor să ajute Guvernul să deschidă un parc de recreere și de aceea ne-au trimis aici!”
”Guvernul, ca și Academia Militară, sunt niște ignoranți!i-o tăie Jykkw. “Nici nu au știut unde ne trimit, indiferent de intențiile lor ei nu erau informați în legătură cu existența unei faune locale, iar un parc de agrement ca acesta nu ar fi util decât psihopaților!
Un țiuit insistent se auzi din difuzor. Era Nwpann care le cerea raportul pentru situația de la sol.
”Lasă-l să se perpelească. Ce să-i spunem, că suntem sub asediu?”
Cele douăsprezece creaturi subordonate formară un cerc perfect de jur-împrejurul conducătoarei lor. Vârfurile aripilor lor cu membranele din piele se atingeau compunând un model geometric aproape ermetic, asemeni unui plan conținut într-o sferă mai mare, casa lor, nu a lui Oxtey și Jykkw.
”Sa înțeleg că se sfătuiesc?”fu perplexat Jykkw. ”Nu am mai văzut până acum un comportament atât de organizat și de inteligent la niște vertebrate clasificate evolutiv ca fiind cu mult sub pragul inteligenței lingvistice și creative!”
”Parcă nu știi de mamuții care folosesc crengi drept unelte cu ajutorul trompelor sau despre femele kazou, astea fiind chiar păsări, care trasează linii pe pământ în perioada de rut spre a-și exprima acordul sau dezacordul față de avansurile făcute de masculi?”îl corectă Oxtey, erudit ca întotdeauna.
”Dar așa ceva chiar n-am mai văzut, sunt o specie de o precocitate...”Jykkw nu mai apucă să-și continue fraza. O durere puternică începu să-i pulseze în întreg capul. Simțea că nu mai poate suporta presiunea craniană, ca și cum o forță mecanică sau electrică necunoscută s-ar fi insinuat între oasele craniului și între sinapsele lui inter-neuronale și ar fi forat în continuare, până la adâncimi sub-microscopice, printre viscerele și celulele capului său în încercarea de a-și găsi loc în afară, poate într-altă dimensiune, ori de a-l uzurpa întru totul.
Oxtey vru să-l întrebe ce se întâmplă cu el, însă, până să apuce să articuleze vreun cuvânt, căzu, la rândul lui, pradă acelei migrene cumplite, pe care nici în perioada în care renunțase complet la cofeină nu o experimentase. Era o durere inefabil de atroce și de acauzală. Oxtey simți nevoia să se trântească pe jos, însă se stăpâni cu eforturi supra-omenești ținându-se de mânerul scaunului de bord. Jykkw zăcea trântit pe podeaua metalică a navei fiind copleșit de o succesiune asincronă de spasme pseudo-epileptice. Se zbătea în convulsii neregulate, ținându-și capul îngropat în brațe și având picioarele ghemuite la piept ca într-o parodie sinistră a poziție fetale.
”Plecați de aici, plecați acum!”. Acestea fuseseră cuvintele pe care Oxtey le auzi formându-se în capul său vâjâind, ca într-o halucinație psihică.
”Ai auzit și tu ceea ce am auzit eu? Sau ți s-a transmis vreun mesaj și ție?”îl întrebă Oxtey pe Jykkw.
”Lasă-mă dracu’ în pace, nebunule, computer, du-ne... înapoi pe orbită!”scânci Jykkw încolăcindu-se și mai mult pe podeaua rece a navetei.
“Da, e cea mai bună idee, deoarece... echipajul prezintă simptomele unei afecțiuni... ciudate care-l incapacitează... să-și mai continue misiunea, cel mai bun lucru... în astfel de situații este părăsirea locului!”
Naveta țâșni în straturile superioare ale atmosferei făcându-se nevăzută grupului de creaturi aviene.

Lamyr se afla în fața biroului său de serviciu de mai bine de câteva unități temporale standard. Avea ceea ce s-ar putea considera ca fiind o zi încărcată. În calitatea lui de director al Academiei Militare Imperiale trebuia să coordoneze și să supervizeze activitatea a bilioane de subalterni. Numai în acea dimineață a trebuit să înainteze Minsterului Expansiunilor și al Apărării o cerere pentru mărirea bugetului alocat instituției conduse de el. Știa că procesul este unul anevoios deoarece oficialii ministeriali urmau să verifice toate datele furnizate de către el și de abia în cazul în care acestea corespundeau necesarului financiar calculat alternativ de Minister propunerea lui urma să fie trimisă pentru aprobare Tronului. Apoi a trebuit să verifice situația curentă a tuturor expedițiilor Academiei, iar asta era o problemă cu majusculă. Expediția din sistemul planetar Geen se dovedise o catastrofă logistică și umană. Sistemele defensive ale unei civilizații inteligente locale distruseseră nava cosmică și omorâseră întregul echipaj. Ceea ce însemna că nu mai puțin de 20 de cadeți fuseseră pierduți datorită curiozității științifice și a avidității expansioniste a Guvernului. Acum se impunea investigarea situației prin trimiterea unei flote militare în locul respectiv, fapt care însă nu mai ținea de resortul lui. Prin urmare, trebuia să se justifice în fața șefului cabinetului, a Ministrului Expansiunilor și a Tronului pentru eșecul misiunii respective și să ofere informații care să certifice aparenta siguranță a misiunii și, implicit, lipsa lui de vinovăție.
O altă problemă o reprezenta expediția de pe Roous. Conducătorul veteran al acesteia, Nwpann, fusese trimis în viitorul apropiat, așa că, implicit, orice contact pe durata misiunii era imposibil de stabilit. Acest gen de expediții erau extrem de riscante deoarece exista posibilitatea ca echipajul să moară și ca expediția să fie compromisă fără a avea cum să afle ce s-a întâmplat în timp util. Sarcasticul lui adjunct, Esgw, ar fi spus că era deja timpul ca membrii echipajului să fi încetat din viață la asemenea vârste. Bineînțeles, călătoriile spațio-temporale, spre deosebire de cele strict spațiale, prezentau avantajul futil al posibilității trimiterii expedițiilor antemergătoare. Astfel, dacă echipajul nu se mai întorcea înapoi, puteau să trimită un altul cu câteva unități temporale standard mai devreme și chiar dacă, potrivit legilor fizicii, nu ar fi avut cum să preîntâmpine compromiterea expediției respective, ar fi putut măcar să afle în amănunt ce s-a întâmplat cu aceasta.
Aveau deja confirmarea, dată de experiențele concrete, în privința imposibilității alterării unei linii temporale, a unui curs al evenimentelor. Astfel, dacă un individ murea în viitor, trimiterea unei expediții “demiurgice”, care să regleze faptele, era inutilă pentru că individul în cauză se circumscrisese deja unui curs al evenimentelor, iar fatalitatea lor devenise doar o chestiune de detaliu. Constatarea empirică care surclasa orice statistică era aceea că în toate cazurile ar fi intervenit, dacă nu intervenise deja, deși este cam straniu să vorbești în termenii ăștia despre fapte care au loc în viitor, un fapt sau un factor aflat în masură să facă imposibilă o interacțiune decisivă, soterică între echipajul ulterior și cel inițial. Iar dacă ar fi insistat cu tot dinadinsul să facă posibilă o astfel de interacțiune atunci ambele echipaje ar fi fost compromise.
Lamyr știa că o nouă expediție ar fi jucat doar rolul de observator în privința destinului expediției inițiale. De ce? Pentru că ar fi intervenit ceva care ar fi făcut imposibilă salvarea ei. Mai exact, un fapt petrecut rămânea ireversibil. Ca și cum fiecare dintre noi am fi un fir de apă căruia i-ar fi dat să aleagă, ca drum în aval, între mai multe albii, însă, odată începând să curgem pe una dintre albii, ne devenea cu neputință să ne mai întorcem înapoi. Puteam, totuși, să o apucăm pe albia învecinată, sau chiar pe una care ne fusese și ne-ar fi redevenit distantă, având în vedere multitudinea intersecțiilor acestor albii, însă nu aveam cum să sfidăm ”gravitația” timpului și să resorbim apele care scăldaseră deja segmentul unei albii. Mai nou, de când se instrumentaseră călătoriile spațio-temporale, exista posibilitatea ca să-ți proiectezi șuvoiul vital, ca într-o cascadă, pe o albie situată mult în aval, poate chiar pe una aflată în vecinătatea oceanului, adică apropiată de moartea Universului.
De altfel, Guvernul, nemulțumit de experimentele de laborator, demonstrase în cel mai clar mod ce se poate întâmpla în astfel de cazuri.
Un echipaj format din androizi fusese trimis în viitor într-un sistem planetar oarecare în mijlocul unei centuri de asteroizi, echipajului ordonându-i-se să staționeze acolo pe o perioadă nedeterminată. Adică să rămână în viitor. Ulterior, un echipaj similar a fost trimis pe și la exact aceleași coordonate spațio-temporale. Rezultatul a fost că ambele echipaje au fost distruse, pagubele materiale fiind considerabile. O terță expediție, de constatare, avea să înregistreze momentul proiectării în viitor al celei de-a doua expediții ca pe un fenomen sfidător față de continuum-ul spațiu-timp. Cele două corpuri fizice au alternat, localizate pe coordonate spațiale identice, timp de o subunitate temporală standard, după care au explodat. Resturile prelevate proveneau de la ambele vehicule.
Ceea ce era interesant în privința anatomiei liniare a realității era faptul că aceasta era valabilă pentru succesiunile factuale continue sau naturale. Odată cu inventarea călătoriilor spațio-temporale și proiectarea indivizilor în viitor liniile temporale ale vieților lor continuau să fie trasate pe harta istoriei Universului urmând, însă, unei discontinuități care putea să varieze de la perioade mici la sute de mii de cicluri planetare standard . Era ca și cum unui arbore i-ar fi fost, cumva, adăugate ramuri noi, originate în rădăcinile lui, dar lipsite de continuitatea organică necesară, asemeni unor extensii celeste, unor nimburi de sfinți, aflate, mai degrabă, într-o contiguitate metafizică cu sămânța metamorfozată în arbore și ținând, parcă, mai mult de natura seminței, a potențialității pure, decât de cea a rezultatului ei viu. Dacă experimentul guvernamental cu echipajele robotice relevase corectitudinea unei concluzii vizând un caz-limită, de interacțiune-tare, până la fuziune, mai ironic vorbind, nenumărate alte instanțe demonstraseră altă concluzie importantă în înțelegerea timpului și a liniilor factuale.
Lamyr nu și-ar fi putut ierta faptul de a fi trimis expediția crononauților la o moarte sigură într-un loc total necunoscut. Atunci aceștia n-ar fi fost decât niște flori de cireș, desprinse de arborele vieții și destinate renașterii. Pe planeta-mamă venise primăvara.
Lamyr se consolă însă cu gândul că Nwpann era un matelot experimentat al spațiului, chiar dacă total lipsit de experiență în calitate de crononaut. Ecranul computerului de birou se lumină, iar în față îi apăru chipul angelic al secretarei lui.
”Va caută Ldy, domnule comandant!”vocaliză șarmant tânăra.