Multe vacanțe de vară din anii 60-70 le-am petrecut în Deltă, la Sulina, iar acolo am fost cu lunile pe plajă, când nu eram pe plajă eram la pescuit și când nu mă lua nici un pescar prieten cu tata într-o barcă, citeam poezii pe pietre funerare.

Da, Sulina era un fel de limbă de uscat, dar avea trei cimitire: unul mic ortodox, unul evreiesc care avea și un gard de beton, ce după zeci de inundații s-a dărâmat în mare parte, și un al treilea pentru toți și toată lumea care dispărea în Deltă.

Cel din urmă era ca un muzeu, în mare parte plăci impozante de marmură cu pozele unor căpitani arătoși din marină care și-au găsit sfârșitul aici, între apele Măriiși Dunării... ah, dar întâi vă povestesc fragmente de amintiri din Sulina.

Vă aduceți aminte de Sulina? Nu se poate să nu-l știți, orășelul dintre ape și granițe, pe care nici literatura nu l-a uitat.
Orășelul de la capătul Deltei, între brațele acelea de câteva feluri, pe care un vapor uriaș cu zbaturi, Transilvania, ajungea în anii 60 încărcat cu de toate pentru toți?

Atunci eram înceți, nu alerga nimeni cu nici un celular și urechi pline cu cabluri, dând din cap fără motiv sau urmări. Nu era nimeni care să vorbească singur pe stradă, nimeni să apese pe-o cheie și să sară uși și portiere din balamale sau luminile să te orbească fără să știi de ce.

Nu, atunci trenul, condus de vreun mecanic curajos, se oprea de unul singur în gară, cu un scrâșnet de ți se rupea sufletul, mirosea a pucioasă de parcă dracul în persoană ar fi călătorit cu toți copiii lui în toate locomotivele, oprind în toate gările.

Cei care coborau erau fericiți că au ajuns, iar cei care plecau își luau „la revedere” plângând... Demult n-am mai văzut oameni plângând în gări sau aeroporturi, iar în Deltă nici atât.

Mamele își țineau copiii strâns de mână, tații se țineau de sticla de bere și organizau ce apucau dând din mâini, pentru că tații pe vremea aceea nu cărau copii în brațe, cel mult un ziar și marile griji „ale zilei de mâine”.

Portul din Tulcea era malul de pe care clanuri de pinguini porneau în transhumanță: unii cu bagaje și alții îngândurați.

Când am început să fac eu naveta spre Deltă, prin 1968, lumea se ținea de valize, saci și cum am mai spus, de papornițe din rafie, și tot încet se ajungea din gară în port.

Aburul scăpat dintre zbaturi învăluia în ceață forfota în care se auzeau copiii, hârjonindu-se pe scara veche și tocită a vaporului. Ei toți doreau să ajungă primii la etajul cel mai de sus al Transilvaniei, să poată scuipa cât mai departe în valuri și să alerge printre băncile pline de bagaje.

Acolo în port valurile de arșiță, ce amețeau până și țânțarii, – pe vremuri și ei mult mai mari, ne obligau să respirăm încet, iar vântul, bogat în stropi sărați dinspre mare, ni se lipea de față și ne crăpa buzele, crăpături pentru care pe atunci nu exista decât ulei de peste... la care nu se poate descrie cum ne strâmbam...

Noi, copiii, credeam că Transilvania noastră – vaporul fiind singurul ce mărșăluia între Tulcea și Sulina – vine de-a dreptul de pe Mississipi, acel fluviu din cărțile șterse ale librăriilor de cartier, ce povesteau aventurile dintr-o lume cu care aveam un lucru în comun: vaporul cu zbaturi.

La Tulcea, se urcau toți și toate și o mare minune era când vedeam cum pontonul se umplea cu totul, iar când nu mai era loc de nici un câine sau porc, marinarii obosiți împingeau bombănind saci grei cu mălai, făină, zahăr, butelii, tot felul de mobile, biciclete și role mari de cabluri și abia după aceea pornea încet, foarte încet, Transilvania printre ape.

Sigur, vă aduceți aminte. Sulina este tot acolo. Dacă n-ați fost niciodată pe vremuri, ocazia să plutiți peste Dunăre, nu e pierdută.

Astăzi rachetele – nici o asemănare cu Transilvania anilor 60 – duc grupuri de oameni, în parte turiști, într-o foarte mică parte, locuitorii Deltei. Vasele grăbite vă duc fără să aveți mirosul de umed în jur, fără să vă cadă sacul de cartofi în brațe și nici un porc scăpat să vă agreseze, în timp ce vă uitați peste ape până spre malul cu casele acelea mici, în care stau pescarii, care într-adevăr trăiesc din pescuit.

Astăzi Transilvania nu mai e, precis nu poate fi găsită nici la fier vechi.

Nu e ca atunci, când porneam din Tulcea pentru ore și ore pe Dunăre, într-un vacarm ce azi nu mai e la modă.
Studenții străini, rătăciți prin anii 70 în Delta inundată de păsări, ale căror cuiburi la marginea drumului spre mare nu deranjau pe nimeni, da, ei studenții străini, erau singurii care tăceau.

– De ce ai venit până aici din Elveția ta... și oare unde e Elveția... ah, și de ce zici tot timpul „aom” ? l-am întrebat pe un student pe plaja din Sulina.
Avea la gât un lanț de care atârna un Buddha mic din piatră. Studentul elvețian stătuse câteva ore nemișcat cu privirea spre mare.
– Am venit să tac, să aflu liniștea veșnică, sunt buddhist, „aom” zic numai buddhistii. Iar Elveția mea este o țară mică, departe de voi, cu multe vaci în ea.

N-am înțeles nimic din explicațiile lui. De buddhism nu auzisem nici eu, nici mama, așa că tot ce aflasem părea un fel de poveste din Elveția cea îndepărtată plină de vaci și ciocolată. De ciocolată știa toată lumea că există din destul în Elveția, de restul aveam să aflăm mult mai târziu.

Când mă fac mare, mi-am spus atunci, îmi pun și eu la gât așa o piatră, mă așez ore în șir să văd dacă dau de liniștea veșnică.

Băiatul a mai stat nemișcat câteva zile după care a dispărut.
Într-o dimineață i-am povestit mamei, ce mi-a spus studentul, iar ea a replicat:

– Ei da, auzi tu, să vii să stai degeaba pe plajă și să crezi că dă peste tine liniștea veșnică... o avea probleme, că doar Elveția se știe, e țară bogată, toți muncesc... adăugând, că nu e bine să crezi tot ce spun oamenii, mai ales cei care stau degeaba departe de casa lor.

va urma