Se auzea muzica de început a primăverii, pe corzile Soarelui forță, copacii trosneau cumva, simțurile insectelor descriau nudul perfect al Lunii, pământul se îngreuna sub prietenia izvoarelor, iar mie îmi era frig, foarte frig dacă aprofundam senzația.Așa că într-o încercare vrăjitoreasca instinctivă respiram cu vantul slab, plămânii incantau sacadat focul și vântul parcă se făcea mai puternic.Știam că în atmosferă sunt acele particule ca niște oglinjoare. Gândul meu le repoziționa spre soare. Vroiam căldură.
Undeva erau Daniel și Virgil, amândoi obosiți ca și cum iarna consumase toate resursele, deși nu ea era de vină ci oamenii, planurile, greu sau poate și timpul. Undeva erau copiii, ei nu vroiau decât ciocolate, să se joace, să întrebe, să prindă firele invizibile ale vieții, să le răsucească, încurce, descurce, să le desfacă, refacă...muște cu dinții de lapte. Undeva eram eu puțin speriată. Când cineva e obosit îmi pare că vrea să mă părăsească, să treacă prin acea ușa de care toată lumea se teme, mai puțin ei cei mici atât de plini de magie încât îi desființează existența din manifestare. Ei nici nu au idei care să o măsoare sau să-i analizeze numerele.
-Fetița mea e autistă. Mama ei nu a înțeles bine cum stau lucrurile și ne-a părăsit.
Năvăleau peste mine cuvintele acestea, undeva era și Bănică. Nu vroiam să știu unde, acum era aici ecou peste ecou. Fotografia unei copile de șapte ani se însuflețea-n minte, devenea totuna cu mine, ochii ei în ochii mei și mă temeam de toate, însă nu de cei doi prieteni. Mai ales Daniel parcă înțelegea de oriunde ar fi fost și cum privirea interioară îl găsea se făcea cald, bine, se auzea Chopin, pe clapele inimii mâinile sale.

Ceașca de cafea, coaja de nucă de cocos drept scrumieră, perdeaua improvizată dintr-un prosop cu desene animate doar la o fereastră, vasele de spălat, micul dejun ce sfârâia pe aragaz, treningul meu vechi cu o găurică, scaunul mic din lemn de brad făcut de Daniel...elemente ce-mi prinseseră privirea și o roteau între ele încetișor...parcă toată bucătăria se dădea în leagăn. Un cântec de pasăre în vecini și m-am oprit. Am crezut că se vaită un copil. Minute întregi fără să-mi dau seama de adevăr. Îmi frământam genunchii agitată. Cine? De ce? Ce zice?

Vroiam puțină acțiune. A căuta pe youtube părea o soluție. Daniela mai că intrase în televizor. Mânca și cu dreapta și cu stânga fără să simtă vreun gust, probabil. Desene animate, multe desene animate cu sonorul tare și nici măcar nu-mi plăceau.
Ce am să cumpăr de la piață? Să fie ieftin, să fie bun, natural, poate gratis. Mi-se mai întâmplase să primesc de la țărani ceva în plus, nu știu de ce. Când eram gravidă mai înțelegeam. Dacă aș fi putut i-aș fi hipnotizat să-mi dea tot ce vreau. Visam cândva la o poțiune care să te facă invizibil în cofetărie. Doar acolo, nu eram hoața hoațelor, ci o pofticioasă. Să fie cu vișine din vișinată, ciocolată, frișcă, ori tarte cu portocale, ori profiterol. Pe atunci cam bătea vântul în magazinele periferice.

Duceam sacoșele, copilul se atârna de mâneca mea cu toată greutatea, prin fața ochilor îmi defilau cratițe, linguri de lemn, furculițe, din când în când și chipurile oamenilor ce parcă se alungeau, îmi atingeau sufletul cu stări, interogații, absențe, agitații...Deja în minte începusem să gătesc, puneam ceapa cu morcovii, fierbeau roșiile cu mirodenii, tăiam carnea bucățele. Nu auzeam nimic altceva decât focul, sunetul cuțitului pe tocător, inima bătându-mi un ritm straniu, dansant. Undeva foarte departe niște mașini ce claxonau, o frână parcă...

Și gata! Ajunsesem în lift. Oglinda mă arăta portocalie pe fond albastru. Slăbisem atât de mult încât cei ce mă cunoșteau mă sfătuiau să mă opresc. Nu pot încă, sunt programată. Râdeau, dar eu vorbeam serios, cum numai cineva care crede în propriile vrăji o poate face.

Activasem în mine un radar ce căuta forțele iubirii. Vroiam să știu, să aflu inimi pulsând, traiectorii. Mă necăjea însă o durere de cap apărută brusc și sentimentul unei bezne în apropiere de universul meu. Efectul ei era o ușoară înnorare a ochiului interior.

Undeva erau Daniel și Virgil, fiecare primindu-și lumina interioară cu venerație, modelându-i parametrii la nivel inconștient, revărsând înapoi împrejurului până departe, acolo unde cel mai intim timp al universului vibrează înțelepciune și cea mai complexă armonie.

Percepția în flash-uri nelegate unele de altele mă deranja.

Pe albiile de idei vizuale ori nu, construite pas cu pas între centrul plăcerii mele și al lor tindeau să pătrundă izvoare necunoscute, reci, dornice să adauge cursului tocmai acele imperfecțiuni pe care noi le ocolisem cu grijă. Toate se adunau la poalele unui munte înalt, cu vârful între nori ce fulgerau continuu. Valuri tandre izbeau stâncile acoperite de mușchi și în care perfect sculptate trupuri de copii îți dădeau iluzia de mișcare.

Ierburi uscate, scorbura unui copac bătrân, vrăbiuțe gălăgioase...ceva îmi dăduse senzația unui sărut lung pe gât. Mă străduisem a-mi face respirația mai lentă, dilatasem timpul introspecției. O implorare cu zeci de fiori tentacule: te rog lasă-mă un pic, numai un pic! Dar cine ești tu? Cine? Râdea. Imit pe cineva. Lasă că știu eu! Un flash scurt. Un zâmbet necuviincios, parcă știut și apoi volatizare. Ce o fi fost asta?

Mâncarea! Se ardea mâncarea. Învârteam lingura calmă precum informațiile din memorie. Te găsesc eu!

Încet-încet gândul îmi aluneca în altă parte.

Aveam șapte ori opt ani când începeam să visez hărți ale cerului în loc de tavan. Zburam cu vehicul spațial cum nu mai exista, cădeam în hăul cosmic dintr-o neatenție tehnică, eram uimită că nu mori ci pur și simplu începi să simți puterile de tracțiune ale stelelor. Una mai mare și mai grea decât celelalte mă trăsese spre sine victorioasă, însă nu mă puteam bucura de senzație prea tare. O mulțime de griji mă purtau concomitent și înapoi spre cei rămași în vehicul, deoarece nu mai aveau mult combustibil. Ei nu știau de prezența mea, însă fuseserăm împreună fericiți, încântați de omniprezența iubirii mai departe de cum o știam deja.

Centrele plăcerii Universului: e=mcpătrat, probabil. Gândul îmi tot aluneca și în altă parte și în altă parte...Îmi părea tare rău, nu învățasem la vreme fizică. Sărisem etape din destin de prea multă lene, sau poate mă furase peisajul de la fereastra "trenului", ori poate primul motiv era consecința celui de-al doilea. O perioadă îndelungată pe fereastră venise plăcerea, o plăcere din adânc de noapte, magică, misterioasă, parfumată greu, puternică, neordonată, neluminată. Vorbeau profesorii în clasă, cărțile pe masa din bucătarie,bibliotecile mă țineau captivă ore întregi precum niște doici severe, însă trupul îmi vorbea mai tare într-un crescendo amețitor. Sânii și buzele mi-se coceau cum fructele de la sfârșit de primăvară spre mijloc de vară. Nu-mi dădeam seama că se observa. Cu excepțiile ignorate: un moș vulgar, hâtru, ce încercase să mă ciupească într-un troleibuz aglomerat, depanatorul de televizoare, ce mă inspăimânta de cum intra pe ușă, doi băieți urlând nu știu ce măgării sadice, nimeni nu s-a dat de gol. Am aflat mai târziu, treptat, cum sperau ceva nedefinit.

Începeam a presupune ce vedeam atunci pe fereastră din mișcarea "trenului". Speranța din lacrimi somnolente devenea must. Îl adunam picătură cu picătură.


Mă ascunsesem în căldura patului. Simțeam o nevoie acută de visare. Lumina se strecura prin jaluzele. Desena pereții. Daniela vroia o poveste. Ce chin! Eu chemam una, dar nu vroiam să o împărtășesc. Bine! Fie cum vrea ea!

Se născuse un cățel mic, galben, tare isteț și vesel. Stăpânul său a început să-l bată pentru că vroia să-l facă un vânător iscusit și nu putea. Atât de tare! La urmă s-a hotărât să-l vândă. Tati, care nu o găsise pe mami incă, s-a împrumutat de bani de la mai mulți cunoscuți. Au făcut schimbul. Cum îl ținea el așa la piept ca pe un trofeu viu, a simțit o iubire mare, copleșitoare. Acasă nu mai avea pe nimeni altcineva. Tare a fost supărat când a descoperit cât de marcat sufletește era Haiduc Pen Carpov. Acesta era noul său nume. Dacă ridicai mâna brusc, să zicem că îți venea să strănuți, atunci sărmanul făcea pipi de frică. Dragostea lui tati l-a vindecat în timp. Îl ducea să alerge liber, să înoate, îl mângâia des și nu-l certa niciodată când fura. Totuși a pus un zăvor la ușa frigiderului, să nu-l mai deschidă, de cum rămânea singur. Ghici, ce a făcut Pen odată ? Și-a introdus bârna de nas în plasa unei doamne bătrâne. Mergea în pas grațios mirosind hulpav conținutul. Tati l-a tras ușor de coadă, să-l țină pe loc. El s-a cam supărat pentru tot restul zilei.

Moș Ene peste gene sosise. Recreația mare pentru profesori.

Construiam un decor de idei. Sentimentele personajelor mele, fiind reale, mă inspirau vibrând. Răspunsuri "telepatice".
Eram în curtea de la țară, pe o rogojină toți trei, în pantaloni scurți. Stăteam la mijloc. Mă trăgeau în glumă de plete, ba unul, ba celălalt . Pândeam stele căzătoare. Nu știam de meteoriții care luau foc în atmosferă, eram prea mici. După nici un ceas crescusem. Cu voci calde îmi explicau arhitecturile de pe cer. Mă trăgeau în glumă de plete, însă parcă altfel, ca și cum vroiau a-mi transmite ceva prin modul în care frecau între degete firele de păr. După un ceas aveau bărbi și nu știau de ciulinii pe care îi montam pe ascuns. Aveam buzunarul plin.

-Sunt miliarde de microuniversuri și infinit mai multe interacțiunile dintre... Evenimentele...
-Adică miliarde de ființe? Asta...indivizi?
Ce copil eram uneori, doar uneori. Atunci judecam tremurat, limitat, naiv. Dacă spuneau ceva, eu repede să traduc prin cuvintele mele nu întotdeauna cele mai potrivite.
-Diversitatea evenimentelor e colosală. Nu poți avea toată cunoașterea deodată pentru a te implica.
-Poate avem, daca facem ca ea. Căutăm o schemă generală care merge la toate.
- Ori încercam să modificăm universul, să se potrivească schemelor noastre.
-Sensibilitățile ne suferă vrând, ori nevrând.Poate că ea...
-E ca și cum s-ar întâmpla universal, adică și mie, dar nu conștientizez?
...
Urca pe cer Luna, haloul său parcă eram eu. Curgeam din miere.
Ceva nu înțelesesem. Cum adică: dacă faci rău plătești, dacă faci bine tot plătești? Începea să mi-se facă teamă de iubire?! Și cum adică...?