agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-04-10 | [This text should be read in romana] |
VIII. Bufnița strămoșească și fiii
Bufnița are niște ochi! Pupilele acelea negre hipnotizează. Când zboară, se declanșează sonor și vizual ceva ocult. Transformarea. Marea Operă! Umerii îi dau atunci păsării aspectul unui proiectil. Ferea, că te nimerește!... Dar nu, iată că zboară acum înspre o casă, un hambar, un brad, un munte, o apă, un gând uitat rătăcit de altcineva. Cât de multe pot vedea acei doi ochi – ochi filosofi… Odinioară bufinița strămoșească a clocit trei pui. Unul s-a transformat în bufnița din nord, altul în bufnița polară, iar altul în buhă. Cei trei pui au început să se certe și să se bată în cuibul bufniței strămoșești. - Eu am venit primul pe lume – se rățoia la ceilalți doi puiul bufniță de nord. Mie mi se cuvine rangul de împărat al nopții, al nordului. Voi să plecați val-vârtej, ca păsările călătoare, acum vă fac vânt de aici, pentru că eu am dobândit toată înțelepciunea de la părinți, voi sunteți mai mici, duce-ți-vă înspre sudul mizeriei și al lenii, amestecați-vă cu vulturii, fiți vulturași de noapte… - Ba eu sunt cel ales, pentru că am penajul alb, iarna îmi aparține – replică puiul bufniță polară. Uitați-vă în jur, nu a trecut încă sezonul marilor glaciațiuni. Mai este destul de mult până să iasă firul de iarbă și pe dealurile, munții din Europa, Asia, America… - Ia fugiți, caramba de-aici! – îi îmbrânci puternicul pui de buhă. Cum au fost alungați de fratele lor mai mic, dar deja buhăit, pe dată bufnița de nord a zburat mai înspre nord, frățiorul său, bufnița polară hăt, departe... spre cercul polar. Plângeau amândoi, le înghețau lacrimile, zburau spre Polul Nord ca să moară de-a binelea. De ce erau ei mai plăpânzi decât Buha, fratele lor, de ce aveau o soartă atât de vitregă? Nu-i iubiseră și nu-i hrăniseră destul părinții? Pădurile se întindeau acum precum oasele albite la soare. Fiordurile și banchizele nu erau locuri decât de odihnă veșnică. Atunci, în noaptea primordială, Miazănoaptea, mama lor s-a întors cu fața spre lumea ce se năștea, cu soarele în cârcă, chiar de la Polul Nord. Buha a fost pedepsită să zboare mult mai greoi. Și să se înnăbușe în penaj, pentru că a fost egoistă. Să se târască pe pământ la bătrânețe, pentru ce făcuse în cuib. Bufniței de nord i s-a dat posibilitatea să se împrietenească mereu cu oamenii. Ea a devenit adorata celor revoltați, care se luptau cu Biserica apuseană. Sufletele celor arși pe ruguri aveau să se înalțe din flăcări precum niște bufnițe de nord, plecând din trupurile biciuite de necazuri sau de mari idealuri către cuibul adevăratei cunoașteri. Bufnița polară a devenit cea mai poetică pasăre, locuitoarea din trundră, taiga, dintre ghețuri, cea mai apropiată de șălașurile lui Moș Crăciun din Rovaniemi, de cartierul general al îngerilor buni. I se pare mereu că așa este toată lumea – fără oameni, fără necazuri -, scrie încontinuu tot felul de poeme, drame, comedii, romane, povestiri, basme, fabule, anecdote și în fiecare an nou îi comunică lui Dumnezeu că s-a mai apropiat puțin de asemănarea cu El, adică de Polul Nord. Bufnița primordială este Duhul lui Dumnezeu ce trecea peste pământul netocmit și gol. XX. Vulpea Cosânzeană și Moș Martin O vulpe trăia într-o vizuină. Aceasta era o galerie cu multe ramificații. De aici ieșea mai tot timpul, cu eleganță și grabă. Pășind cu pași mici dar foarte accelerat prin iarbă, părea că ar patina. Știa că este roșcată, că are un spate aprins, că ar putea incendia cu nuanța sa mai mult roșie decât castanie întreaga pădure, precum și acareturile muntenilor pe care le vizita în calitate de nașă a orătăniilor sau de cumătră a câinilor. Într-un timp, tânăra vulpe despre care vorbim fusese atrasă de curtezani, făcuse un rând de pui, două, trei. De la o vreme se ferea să mai rămână gestantă și-i mușca tare, urât de tot, pe acei masculi ce-i dădeau târcoale, știind că are pui frumoși, acum vânjoși. Vulpea se credea splendidă, își verifica în fiecare dimineață și seară de seară chipul, își făcea tratament cosmetic, departe, pe unde erau prețuri de prețuri, după bugetul familiei sale rămasă monoparentală, iar apoi unipersonală. Își permitea să-și facă tot felul de schimbări ale nuanțelor părului, încât de la o vreme li se părea multor rubedenii ale ei că blana îi bate în curcubeu, strălucind când spre verde, când spre albastru, când roz, când lila. Această vulpe voia deja să fie angajată la Fashion, pentru că, zicea ea, ar fi fost șic o filmare acolo, cu tot felul de toalete scumpe made in Carpați, prin locuri sălbatice, pe la ape strălucitoare, pentru a se îndrăgosti câți mai mulți turiști de ea ca mascotă, ghid, brand. Văzând că nu e nimeni interesat nici măcar de cadrul nostru carpatin, nici în special de nurii săi, atunci vulpea din poveste s-a împăcat cu ursul, posesorul bibliotecii muntelui sfânt și imediat a devenit o cititoare înrăită. Acesta era tras de urechi încă din zori, ca să deschidă larg templul Cartea sălbăticiunilor. După ce vulpea consulta pe câte un monitor de calculator toate documentele păstrate de animale, sau intra pe arhiva palatului regal al lui Zalmoxis, își depunea permisul de intrare în laba neagră a ursului, îl lăsa cu botul căscat, bălos, admirându-i toaleta și silueta de intelectuală, făcând pe urmele ei pe garderobierul, apoi urca prin peșteri spre sala de aur verde, în care odihneau netăiate și nerăsfoite câteva sute de mii de documente. Deodată vulpea închidea porțile secrete și, simțindu-se în inima masivului ca într-un buncăr personal, începea să-și dea jos de pe ea blana. În seara echinocțiului de primăvară din 2011 această transformare subită o ustură. Ursul îi călcă blana care deodată se aprinse. Focul cuprindea o parte a bibliotecii animalelor, cea în care oricum foile, registrele cheltuielilor și achizițiilor de hrană erau atât de vechi și inflamabile, că o clintire din loc le făcea să dispară, să se volatilizeze. Mistuită în focul livresc, vulpea pierea vieții sale zoologice, pentru a intra în pielea roz închis a unei frumoase vrăjitoare, Cosânzeana, Sânziana, ce vreți domniile voastre. Iar această făptură, depărtată de lume, avea în mlădierile corpului, în brațele catifelate, în gâtul puțin cam prea scurt, în coapsele puternice, în urma de mijlocel atâta feminitate încât putea clinti masivul (era să zic urs voyeur), muntos, bine clădit, cu bagajul său de înțelepciune, cu huilă, lignit, cu tot. Știa că rămăsese singura iubitoare de literatură, singura prozatoare a țării, poeta națională, că lumea valahă începuse să latre, să muște, să se terfelească, să se scufunde în cea mai neagră primitivitate de la venirea Hertei Müller la invitația lui Gabriel Liiceanu în toamna anului 2010. Vârcolacii mușcaseră pe toți intelectualii de scăfârlii și scuipaseră în locul lor niște sosii care mai pretinseseră un timp că ar fi crema intelighenției valahicești. De fapt erau simplii ciubuccii, calemgii, capuchehaie, grupuri și grupușoare de interese, ce se mâncau unii pe alții mai rău decât fiarele hămesite iarna în codrii adânci. Vulpea sau Cosânzeana avea toate degetele pline de inele de aur, avea prin geantă și prin sertarele puse la dispoziție pe timpul programului zilnic de lectură stilouri de aur masiv, laptopuri de cristal dotate cu senzori, cu spoturi de lumină. Mai era și un panou mediatic în care se înregistraseră toate experiențele de viață, pe toate categoriile vieții în univers. Vulpea Cosânzeană avea deplina libertate să schimbe datele programării viitorului în statul condus de inabili politicieni, vânduți mafioților ori marilor afaceriști, care de multe ori erau unii și aceeași. Se apucă să cânte, să gângurească doar pentru ea o melodie pe care o cântase cândva Ileana Sărăroiu, un cântec șăgalnic, fără urmă de tristețe. Apoi își schimbă sutienul. Vă dați seama că avea o întreagă și completă garderobă, pentru că la capitolul achizițiilor din importuri statul valah n-a stat prost decât în anii când ne plăteam și noi conștiincios toate datoriile. Dintr-un orologiu făcut direct în lemn de stejar, ieși o ciocănitoare mare, pestriță, ca s-o anunțe, bătând ritmic apoi, în toate mobilele de nuc, cireș, corn, brad, gorun, că timpul de lectură se apropie de sfârșit, că trebuie ferecate ferestrele spre orizontul crepuscular deja gri de afară, că poate vulpea din Cosânzeana ar mai fi avut pui și că-i așteptată acasă de cel puțin un vulpoi care să-i cânte o serenadă, ori s-o invite la un film, la o cină romantică, la un spectacol al vreunui campestru teatru de revistă, cu rațe, gâște, găini, curci, bibilici ridicându-și fustele comandate pentru cancan, atunci când ar fi apărut ei amândoi, braț la braț, colți lângă colți, în sala de ronțăit și oase de pui. Ursul fu chemat la mobil de Cosânzeana să vină la poartă cu blana vulpii spălată, călcată în labe, pentru că săracul Moș Martin avea încă acest cumplit obicei, sau meșteșug, de a fi singurul expert în marea curățătorie a pieilor, blănilor și penajelor. Apoi vulpea își aruncă într-un ungher întunecos pielea sa de Cosânzeană, de parcă se plictisise de gusturile omenești pervertite și se adânci în adâncul pădurii, rătâcind nonșalant după o iubire pe care n-o întâlnise pe lume, dar care abia acum spera s-o afle, o iubire de dincolo de limitele speciei. Își închipuia că va putea să devină patroana fără de arginți a unor cluburi de cultivare nocturnă a minții, inimii și literaturii, prin masajul erotic în poezie sapiențială, prin împachetarea în ierburi dispărute de muzică orientală și dramatizări raciniene, corneilliene, sau prin arta fenshui adecvată muncirii sexelor, pentru asigurarea sporului demografic în tot regnul animal valah. XXI. Ursulețul polar din porțelan și vulpea ghețurilor - Bibelou, ce vreți, apărui pe sloi, înot prin curenți, vânturi și ninsori! Se uita încruntat privind spre orizontul polar, zicându-și în sinea sa: “Ce părinți neserioși am! Abia m-a înțărcat mama, mi-a arătat cum să prind pește, pui de focă ori de morsă și gata, valea, a rivederci…” Ursulețul se credea stăpân peste întinderea nesfârșită albă. Aurora boreală era pentru el un film pe care-l vedea panoramic, 3D, adică tridimensional. Trecea aurora prin blana sa și se zburlea de plăcere, crezându-se prințul zăpezilor, încă neîncoronat. Se îndrăgosti prima oară de-o vulpe la fel de albă ca nopțile din timpul nesfârșitei înseninări a Polului Nord. - De unde știi, ursulețule, că acum e noapte, iar peste două ceasuri va fi iarăși zi? – îl întreabă neadormită încă vulpea polară, intrigată de cunoștințele calendaristice ale ursulețului prieten. - Dragă vulpiță, uite, se zărește luceafărul de dimineață, luminează slab, însă ochii mei ajung până acolo doar când mă scufund și privesc pe sub podeaua transparentă a palatului nostru de cleștar! N-ai auzit de fenomenul numit memoria apei. Ei, și într-o particulă înghețată a apei, într-un fulg sau cristal de gheață, vîntul Boreu a așezat atâtea stele, atâtea imagini de supernove, din toate nopțile polare. - Cum, ursulețul meu? E atât de inteligentă podeaua asta de sub picioarele noastre? Eu una credeam că nu-i decât rezistentă. Mie îmi place doar acolo unde nu-i netedă ca oglinda, pentru că toate denivelările acestei gheți mă ajută să fac salturi după iepuri, potârnichi și pui de bufnițe polare. - Nouă, urșilor astronomi, ne-a fost dat dintotdeauna flerul pescuitului și contemplației din adâncuri. Tu, când pândești, în noaptea nesfârșită, nu te uiți și la bolta înstelată? - Ce să privesc?! Cu burta plină, mai ridic și eu ochii la cer și mulțumesc aștrilor că n-am pierit… Însă atunci când umblu ca liliecii sute de ceasuri și nu se-arată nimic, eu chiar nu pot să ridic deloc fruntea… - N-ai fost învățată să prinzi pești. - Eu știu doar să-ți cer din ce prinzi tu, neîntrecutule prinț al Oceanului Înghețat! - Lasă, că dacă nu curge, pică. Mai te strecori și în coloniile de foci și morse. Mai furi un pui schilod, mai iei cu japca niște peștișori!… - Asta e, trebuie să existe și agenți vamali, că doar nu e sălbăticie sau paradis nicăieri. Ce mai este astăzi pe gratis? Toți trebuie să înțeleagă un lucru. Odată cu apariția spărturii în pătura de ozon, mai ales dincolo, în Antarctica, nicio gură de oxigen nu-i pe gratis, ci trebuie să te lupți pentru a o respira. Viața-i o luptă, deci te luptă! - Nu mi-a plăcut concepția aceasta războinică. Apropo, știi că în limbajul eschimoșilor nu a apărut niciodată cuvântul “război”, dar nu cred că realizezi cine i-a învățat să se ferească de invidie, trufie, ceartă, răzbunare, cârdășie. - Ei, în ultima vreme neamul meu le-a mai șoptit câte ceva, le-a zis ce înseamnă farsa, crima, șantajul, coruperea, dar ăștia prelucrați de noi, vulpile argintii, n-au mai fost eschimoși, s-au eschivat față de ceilalți, au încălcat legile străvechi ale codului arctic, au început din Alaska să se-avânte după aurul despre care leoparzii zăpezilor din Râșia, primii ei stăpânitori, nici nu știau. După ce au pierdut Alaska dând-o ieftin castorilor americani, acești leoparzi și tigri siberieni au râvnit tezaurul Râsmaniei, pe care l-au confiscat în primul război mondial. Tigrii siberieni, sau revoluționarii însetați de sânge, i-au masacrat pe leoparzii zăpezilor, i-au urmărit cu NKVD-ul și atentatele pretutindeni unde cereau adăpost. Dar spune-mi, de unde au învățat eschimoșii tăi să nu gândească până în secolul XX nimic războinic, nimic rău? - Hei, vulpiță, dacă-mi promiți că treci numai pe alimentația de pe timpul Râsmaniei de aur, a epocii înfloritoare când scria și pe clădiri “Nici o masă fără pește” îți voi spune, dacă nu, nu. - E un lucru aproape imposibil. Dar ia stai puțin! Aș fi de acord, cu o singură condiție. Promite-mi și tu că o să ne legăm destinele unul de altul. Tu să-mi aduci și mușchi de rechin, caracatițe. Eu să nu mai am grija zilei de mâine, să trăiesc precum o pisică a deltei, numai din peștele adus de tine, stăpânul vieții și alimentației mele sănătoase. - Promit. O poftesc pe lumina cea dintâi să ne cunune. - Așa să fie, iubitul meu ursuleț de porțelan! - Să ne iubim platonic, pe veci, iubita mea vulpiță a ghețurilor, Crăiasă a Zăpezii! Se aude din aurora boreală pe sfârșite câte ceva din acordurile cerești inconfundabile, create de Pitagora și puse pe note de Plotin. Este numai uvertura festivității nupțiale, când marea noapte polară se unește cu ziua, de parcă s-ar crea din nou lumea. Duhul nevăzut și negândit își revarsă de sub groasa crustă a calotei glaciare luminile ce stătuseră până atunci zăvorâte. Oceanul Înghețat este leagănul conservat al Pământului. Se pare că Atlantida, Paradisul primelor vietăți aici a fost, însă impactul păcatului originar a făcut ca totul să fie cuprins de-o glaciațiune eternă. Urșii polari sunt animalele cetei arhanghelilor Mihail, Gavril, Rafail. Vulpoii și vulpile argintii, care s-au înmulțit ocrotite și de lege în ultimele decenii au moștenit răzvrătirea lui Lucifer. Într-un cadru nupțial de vis, noaptea morții se unea atunci și se logodește acum cu ziua vieții, iar ursulețul își oferă destinul vulpiței argintii, pentru că sunt de-o seamă, nu de mult lăsați liberi, liberi de sărmanii lor părinți. Ceilalți urși și celelalte vulpi argintii au dispărut cu puțin mai înainte, de parcă nici nu figuraseră vreodată în Cartea Vieții. Ursulețul din porțelan se însoară cu vulpița ghețurilor și gheața se răstoarnă luându-i pe sus, în voiaj de nuntă, ducându-i odată cu ultimele dâre ale aurorei boreale. Vântul Boreu le este nașul, Hiperboreea se arăta la orizont, cu palatele sale de mărgean, cu întinderile selenare în care vulpii i se anină podoabe de rochia cu trenă lungă, de coada sa după care tot alergase ursulețul polar, cununile înlănțuirilor de stele, constelații, galaxii. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy