Trage aer adânc în piept, întoarce capul spre ea și o apucă de mână…
Degetele ei înghețate parcă ardeau în contact cu palma lui, iar în ochii ei se vedeau cristale de gheață, tristețe și dezamăgire, dar îl priveau direct în adâncul sufletului parcă sfâșâind tot ce le stătea în cale.
Încet, el face un pas în spate iar ea îl urmează, îndreptându-se amândoi către șoseaua care pornea spre un nou capitol.
-Știi, nici măcar nu mi-ai spus numele tău.
-O să ți-l spun, Ingrid. Dar nu acum. Acum trebuie să ne gândim la ce vom face.
Pentru un timp, au mers amândoi lipiți unul de altul dorind să se gândească la orice altceva numai la ce trebuie să făcă mai departe. Parcă doreau să mai rămână o perioadă în locul ăla unde regulile normalității nu se aplicau… Au mers, au tăcut și s-au gândit unul la altul închizând din când în când ochii simțind fulgii de zăpadă cum se topesc la contactul cu pielea. Era un sentiment straniu când știau că doar cel de lângă ei cunoaște direcția de mers, având încredere deplină unul în celălalt.
-Până la urmă, ce te gândeai să-mi spui?
-Nu știu nici acum, mă bucur că nu a trebuit să spun ceva, mi-era frică să nu greșesc…
-Ingrid, orce ai fi spus ar fi fost greșit…
-Și orice ai fi spus tu ar fi fost corect…
-Știu.
Ingrid își întoarce un pic capul înspre el și-l strânge și mai tare de mână pentru câteva secunde.
-Până la urmă, te-ai gândit la ce vom face?
-Mi-ar plăcea un pic de simplitate…
Coborând înspre orașul pustiu la 4 dimineața, glisând fără somn peste luminile orașului, privindu-se zburând peste felinare, știau amândoi că există o cale pe care cu siguranță o vor găsi, poate într-o zi… Duminică dimineața, când orașul dormea și visele luceau în sfârșit devenind tangibile, vor face un pas în direcția care-i va duce la căldura pe care o căutau amândoi, strânși legați de o poveste care devenise irelevantă pentru fiecare dintre ei…
În fața lor, fulgii mari de nea erau străpunși de raze de lumină gălbuie emanând dintr-un geam al cafenelei non stop acum goală, și fără să comunice amândoi se opresc în dreptul ei știind că trebuie să intre ca să se dezmorțească.
Mânerul cromat al ușii era neatins de zăpadă, și degetele lui apucau metalul înghețat parcă modelându-l sub puterea apăsării lor.
Aerul cald dinăuntru le pătrunde în plămâni făcând-i să-și dea seama cât de înghețati erau…
Ea se îndreaptă spre masa din capătul culoarului, și se așează zâmbind.
-Ce aș da pentu un ceai fierbinte cu puțină lămâie…
Stând unul în fața celuilalt și sorbind încet din cănile aburinde, se privesc unul pe altul, văzându-se pentru prima oara la lumină…
Ea zâmbește și închide ochii pentru un moment cât strânge cana fierbinte în ambele mâini…
-Știi, va trebui să spunem ceva până la urmă.
-La asta mă gândeam și eu, dar nu vroiam să îmi aud vocea încă…
-Aș vrea să o aud eu. Povestește-mi ce căutai în locul acela în cel mai nepotrivit moment din viața mea…
-Adevărul este că nici eu nu știu prea bine și aș putea să te întreb același lucru, dar de fapt, cred că este cel mai neimportant lucru… Pur și simplu eram acolo și mă bucur că într-un mod straniu, am ajuns în același timp cu tine.
-Te bucuri? De unde știi că o să fie totul bine, poate acesta este încă un drum care duce spre dezastru.
-Poate, dar nu este unul pustiu.
-Nu, se pare că pustiu nu este. Dar contează dacă tot acolo va duce?
-Pentru mine contează. Multe lucruri se schimbă atunci când nu ești de unul singur.
-Da… dar nu întodeauna în bine.
-Iartă-mă, dar în mai rau nu cred că se pot schimba.
Ingrid zâmbește și soarbe grațios din ceai, uitându-se bucuroasă la el.
El zâmbește blând înapoi, doar ca să observe cu surprindere cum ochii ei se întristează dintr-o dată și privirea i se îndreaptă spre pământ…
-De ce nu vrei să-mi spui numele tău?
-Iartă-mă, permite-mi să mă prezint. Vladimir.
-Ingrid întinde mâna din nou veselă.
-Ingrid. Îmi pare bine să te cunosc! Dar o să-ți spun Vlad. Îmi place mai mult Vlad.
-Și mie.
-Adevărul este că ai putea să ai orice nume, încă nu pot să te asociez cu un nume. Pentru mine ești cel care a apărut din negura nopții și mi-a spus că are încredere în ziua de mâine. Îmi dau seama acum că m-ai mințit.
-Nu te-am mințit…dar până la urmă nici tu pe mine. Așa că suntem în aceeași poziție. Nu-mi datorezi nimic.
-Eu cred că suntem egal îndatorați unul altuia.
-Într-un fel ai dreptate, dar chiar și așa, nu știu cum aș putea să-mi achit această datorie față de tine, Ingrid.
-Dă-mi din timpul tău. Și așa aveai de gând să renunți la el.
-Și ce vei face cu el?
-Nu știu încă. Voi vedea.
Ea întinde mâna și apucă cu degetele lungi paltonul, scoțând pachetul de țigări dar fără brichetă. Scoate o țigară iar el i-o aprinde și admiră cum reflexiile portocalii de lumină emenate de brichetă acoperă razele dimineții care tocmai intrau pe geam și umpleau camera cu lumina rece a realității… Parcă dădeau buzna peste noaptea aceea încărcată de poveste și rupea atmosfera ireală în care cei doi erau înfășurați.
Sunetele secundarului de la ceasul agățat pe perete se auzeau mai des și dădeau de veste că totul se va trezi la acel ritm în care decurge viața dimprejurul tuturor și care curge ca un torent în care toți sunt prinși și din care încearcă să scape…
Se privesc unul pe altul și realizează în același moment că vor trebui să ia o decizie în curând. Chiar dacă fiecare dintre ei va încerca cât de mult să tragă de timp, ea va trebui luată. Mai rămânea doar de văzut care dintre ei va avea curajul să facă primul pas spre a rupe vraja…
Lui Ingrid îi treceau o sumedenie de idei prin cap. Își dorea să uite de momentele de disperare, de clipele în care se trezea în toi de noapte dintr-un vis frumos realizând că deschide ochii într-un coșmar care până la urmă era realitatea. Acea realitate de care dorea atât de mult să scape și doar sentimentele de neputință o făceu să-și pună din nou capul pe pernă și să strângă tare din ochi, dorindu-și din toată ființa să mai adoarmă câteva ore. Acele ore vor părea zile într-un univers imaginativ, loc pe care acum îl putea vizita doar în vise, dar care părea la fel de real ca și coșmarul în care se trezea în fiecare dimineață când lumina spărgea geamurile fine dintre realitate și fantezie și dădea buzna peste ea.
Vlad își simțea toată ființa zbătându-se cu ideea că la un moment dat va trebui să admită adevărul în care se afla și deși nu îi era frică de lupta care urma să înceapă, simțea totuși că ar putea face mai mult pentru o amâna. Considera că până la urmă fiecare își face propria realitate și în fond, fericirea nu ține decât de imaginație. Va trebui să găsească o formulă pentru a-și altera percepția despre blocurile de gheață de o mărime impresionantă care-l înconjurau, amintintu-i cu fiecare secundă care trecea că este responsabil de situația în care se găsește și că doar el este cel care se face vinovat de fiecare schimbare de direcție pe care a luat-o viața lui, ducându-l până în fața acestui moment. Deși plin de deznădejde, era convins că va găsi mecanismele necesare pentru a-și modifica suficient percepția despre realitate cât să poată mege mai departe. Va lupta ca să poată accepta noile reguli cărora trebuie să se supună și doar atunci va învinge propria lui conștiință care va fi un adversar redutabil. Numai ucigând-o o să-i poată altera îndeajuns forma încât să fie compatibil cu ea.
Privindu-se unul pe altul, amândoi erau hotărâți a se ajuta reciproc în această călătorie lungă și violentă în care trebuiau să-și redescopere sinele și să-și reclădească ființa pornind de la o fundație deja șubrezită de propriile decizii.
Apropindu-și palmele, își strâng mâinile ușor în semn de înțelegere și un fior îi strabatu lui Ingrid prin corp făcând-o sa realitzeze complexitatea acestei decizii, oarecum dându-i un sentiment de siguranță în legatură cu drumul care se afla înaintea ei.