agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-04-29 | [This text should be read in romana] | Submited by Adriana Gheorghiu
Partea întîi - Capitolul 2 - Vânătoarea
Înainte de a împlini doi ani, am fost martor la o întâmplare pe care n-am s-o uit niciodată. Era pe la începutul primăverii; în timpul nopții fusese puțin îngheț și încă mai plutea o ceața ușoară deasupra plantațiilor și a pajiștilor. Împreună cu ceilalți mânji pășteam în partea cea mai de jos a pajiștii, când, deodată, se auzi la o oarecare depărtare ceva ce aducea cu lătrat de câini. Mânzul cel mai mare își înălță capul, ciuli urechile și spuse: “Sânt câinii de vânătoare!” Și imediat, urmat de ceilalți, galopă spre partea de sus a pajiștii, de unde puteam să ne uităm peste gardul viu la ogoarele și pășunile ce se întindeau dincolo. Mama și un cal bătrân de călărie erau prin apropiere și păreau să știe totul despre cele ce se petreceau. - Au descoperit un iepure, spuse mama, și dacă trec pe aici vom vedea vânătoarea. Curând, toti câinii străbăteau lărmuind câmpul alăturat, semănat cu grâu timpuriu. Niciodată nu mai auzisem astfel de sunete. Nu lătrau, nu urlau, nu scânceau, ci tot timpul scoteau din rărunchi un fel de: yo! you, o, o! yo! yo, o,o! În urma lor veneau câțiva bărbați călare, unii îmbracați în haine verzi, toți galopând cât puteau de tare. Calul cel bătrân fornăi și se uită lung dupa ei, iar noi mânjii am fi vrut să galopăm împreuna cu dânșii, dar curând erau departe, pe ogoarele de jos; aici, părea că s-au oprit; câinii au încetat să mai latre și alergau încolo și încoace cu boturile în pământ. - Au pierdut urma, spuse calul cel bătrân. Poate că iepurile va scăpa. - Care iepure? am întrebat. -O! Nu știu care iepure. S-ar putea foarte bine să fie dintre aceia ce nu locuiesc pe plantația noastră; dar este de ajuns să se iveasca unul ca să-i faca pe câini și pe bărbați să alerge. După puțin timp, câinii începură, din nou, “yo! yo-l” lor și cu toții se întoarseră în goana mare îndreptându-se spre pajiștea noastră, în partea unde malul înalt și gardul viu atârnă parcă deasupra apei curgătoare de care am mai pomenit. - Acum o să vedem iepurele, spuse mama. Și chiar atunci, un iepure, înnebunit de frică, trecu în iureș și se îndreptă spre plantație. Dupa el veneau câinii care năvaliră spre mal, trecură pârâul dintr-un salt și se năpustiră peste câmp, urmați de vânători. Șase sau opt dintre ei săriră de pe cai și mergeau pe lângă câini, tupilindu-se, așa cum fac vânătorii. Iepurele încercă să treacă prin gardul viu, dar fiind prea des se întoarse imediat ca s-o ia spre drum; însă era prea târziu; câinii, cu urletele lor sălbatice, erau grămadă pe el; auzirăm un țipăt ascuțit și acesta i-a fost sfârșitul. Unul dintre vânatori călări spre câini gonindu-i cu cravașa, pentru că altfel aceștia ar fi făcut iepurele bucațele. Îl ridică de picior, așa sfâșiat cum era, și toți ceilalți vânatori păreau încântați. Cât despre mine, eram atât de uimit, încât la început nu prea am văzut ce se petrece lângă pârâu; dar când m-am uitat mai bine, mi s-a înfățișat înaintea ochilor o priveliște tristă: doi cai minunați erau trântiți, unul zbătându-se în apă, iar celălalt gemând în iarbă. Un călăreț ieșea din pârâu, plin de noroi, dar celălalt zăcea nemișcat. - Și-a frânt gâtul, zise mama. - Așa-i trebuie, spuse unul din mânji. Și eu gândeam la fel, dar mama nu s-a alăturat părerii noastre. - O, nu, nu trebuie să vorbiti așa; cu toate că sânt bătrână și am vazut și auzit multe, niciodată nu am putut pricepe de ce le place oamenilor atât de mult acest sport, deși adesea ei își riscă viața. Se pierd cai buni care nu mai pot folosi la nimic, iar culturile se strică – și toate astea pentru un iepure, pentru o vulpe sau un cerb, pe care i-ar putea dobândi mult mai ușor, într-alt mod; dar noi nu sântem decât niște cai și nu ne dăm seama! În timp ce mama vorbea astfel, noi stăteam și priveam. Cei mai mulți dintre vânători se apropiară de tânăr, iar stăpinul meu, care urmărise tot ce se petrecuse, fu primul care se duse să-l ridice. Capul tânărului cazu pe spate iar brațele îi atârnau și toată lumea părea impresionată. Nu se mai auzea nici un zgomot; chiar și câinii stăteau liniștiți, ca și când ar fi știut că se întâmplase ceva rău. Mai tirziu am aflat că tânărul era George Gordon, unicul fiu al moșierului, un băiat înalt si frumos, mândria familiei. Vânătorii porniră călare, în toate direcțiile – după doctor, după medicul veterinar, și fără îndoială, acasă la Gordon, ca să-i ducă vestea despre cele ce se întâmplase cu fiul lui. Când domnul Bond, medicul veterinar, a venit să vadă calul negru care zăcea gemând în iarbă, și-a dat seama că nu mai e nimic de făcut și a clătinat din cap; calul avea un picior rupt. Cineva a alergat acasă la stăpân; imediat dupa aceea se auzi o detunătură și un nechezat strident, apoi urmă liniște;calul cel negru nu se mai mișca. Mama părea foarte tulburată; ne spuse că îl cunoștea pe calul acela de ani de zile și ca numele lui era Rob Roy; fusese un cal bun, îndrăzneț și nu avusese nici un nărav. Dupa această întâmplare mama nu s-a mai dus niciodată în partea aceea a pajiștii. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy