Pe 20. [ianuarie] Lenz trecea printre munți. Culmile şi povîrnişurile înalte întroienite, în josul văilor bolovani cenuşii, fîşii verzi, stînci şi brazi. Era frig şi umezeală, apa şiroia, scoborîndu-se pe stînci, şi țîşnea peste cărare. Ramurile coniferelor atîrnau greu în aerul umed. Pe cer lunecau norii cenuşii, dar totul atît de împovărător, iar ceața se ridica apoi aburindă şi se învălmăşea apăsat şi puhav prin hățiş, atît de trîndav, atît de greoi. El înainta nepăsător, fără să ia-n seamă drumul, cînd urcînd, cînd coborînd. Nu-l încerca vreo oboseală, numai cîteodată îi era stingher că nu poate merge pe cap. La început inima i se zvîrcolea în piept cînd se prăvălea piatra, sub el fremăta pădurea cenuşie, iar negura ba înghițea formele, ba pe jumătate revela crengile vîrtoase; se zvîrcolea, umbla după ceva, ca după visări pierdute, dar nu dădea de nimic. Toate îi păreau atît de mici, atît de aproape, atît de ude, i-ar fi plăcut să aşeze lumea în spatele cuptorului, nu putea să-nțeleagă de ce era nevoie de atîta timp pentru a se da jos de pe o coastă, pentru a atinge un punct îndepărtat; socoti că pentru a cuprinde totul sunt suficienți cîțiva paşi. Abia cîteodată, cînd viforul zvîrlea norii în văi şi ei se înălțau nebuloşi prin pădure, iar vocile se trezeau pe stînci, ca tunete, expiînd, mai întîi, în depărtări şi apoi primprejur duduind puternic, în cînturi, de parcă ar fi năzuit, în sălbatica lor exuberanță, să slăvească pămîntul, iar norii asemeni unor bidivii sălbatici o luau la galop mihotind, iar lumina Soarelui îi răzbea şi scăpăra, şi sabia-i scînteietoare trecea peste plaiurile înzăpezite, astfel că o strălucire aprinsă şi orbitoare spinteca de a lungul piscurilor înspre văi; sau, atunci cînd viforul mîna norii la vale şi trăgeau acel lac senin, albastru, înlăuntrul lor, ca mai apoi vîntul să se risipească şi, din adîncurile strîmtorilor, din vîrfurile brazilor, să se suie murmurător, asemeni unui cîntec de leagăn sau dangăt de clopot, iar pe înălțimea albastrului se cățăra o palidă roşeață, iar norişorii mărunți colindau pe aripi de-argint şi toate vîrfurile, ascuțite şi dîrze, scînteiau şi sclipeau pînă-n depărtări, pieptul i se sfîşia, zăbovea, gîfîia, cu trupul aplecat înainte, gura şi ochii larg deschişi, contempla nevoia de a cuprinde vifornița-n sine, să se umple cu toate, se întinse, şi se puse la pămînt, plonja în infinitate, se săvîrşea într-o desfătare care-i făcea rău; ori stătea liniştit şi-şi culca capul pe muşchi şi închidea pe jumătate ochii, atunci toate se îndepărtau de lîngă el, pămîntul se ducea de sub el, se făcea mic aidoma unui astru hoinar şi se cufunda într-un şuvoi asurzitor al cărui noian limpede îi curgea la picioare. Dar erau doar clipe, şi apoi se ridica potolit, statornic, liniştit, de parcă în fața lui se perindase un joc de umbre, nu îşi mai aducea aminte de nimic. Înspre seară, ajunse pe creasta muntelui, pe întinderea de omăt de unde te scobori iarăşi pe cîmpia dinspre apus, şi rămase locului. Spre seară, vremea se domolise; norii se țineau încremeniți, cît puteai vedea cu ochii, numai piscuri, de unde se desfăşurau la vale costişe întinse, şi totul atît de tăcut, de cenuşiu, de înserat; asupra lui tăbărî o singurătate înspăimîntătoare, era singur, pe deplin singur, şi-ar fi dorit să-şi vorbească sieşi, dar nu-i stătea în puteri, de-abia îndrăznea să răsufle, mlădierea picioarelor răsuna sub el ca un tunet, trebui să se aşeze; în acea pustietate îl cotropi o nespusă angoasă, era în pustiu, sări în picioare şi o goni pe versant la vale. Se făcuse întuneric, cerul se contopea cu pămîntul. Se simțea de parcă ar fi fost hăituit, de parcă ceva oribil avea să-l covîrşească, ceva ce omului nu-i dat să suporte, ca şi cum nebunia l-ar vîna călare. Auzi într-un sfîrşit voci, văzu lumini, îi era mai uşor, i s-a spus că pînă la Waldbach mai are o jumătate de ceas. Trecu prin sat, luminile se revărsau prin ferestre, în trecere privi înăuntru, copii la masă, femei în vîrstă, fete, toți cu chipurile blînde şi liniştite, i se părea că lumina luceşte dinspre ei, se simțea mai bine, curînd fu în Waldbach, la casa parohială. Se şedea la masă, intră; cîrlionții blonzi îi căzură în jurul feței palide, ochii şi gura îi zvîcneau, hainele îi erau zdrențuite. Oberlin îi ură bun venit, îl considera a fi meştesugar:
- Bine v-am găsit, deşi nu vă ştiu încă!
- Sunt un prieten al ... [ lui Kaufmann] şi vă aduc salutări din partea lui.
- Pot să vă cunosc numele?
- ... Lenz
- Ha, ha, ha, nu stă pe-o carte? N-am citit oare cîteva drame puse sub seama unui domn ce poartă acest nume?
- Da, vă rog, însă, nu mă judecați după ele.
Discuția continuă, îşi căuta cuvintele şi povestea impetuos, însă chinuindu-se; puțin cîte puțin, îşi regăsi calmul, încăperea primitoare şi chipurile blînde care se iveau din umbră, chipul senin al unui copilaş pe care părea să se odihnească întreaga lumină şi privea curios şi încrezător către mama care şedea liniştită în umbră, asemeni unui înger. Începu să povestească de ținutul său natal; făcu schițe pentru o sumedenie de costume naționale, toți luau parte, adunîndu-se în jurul lui, se simțea ca acasă, chipul său palid de copil, care acum zîmbea, felul său vioi de a povesti; se simțea mai liniştit, de parcă răsăreau din întuneric figuri familiare, chipuri uitate, se deşteptau vechile cîntece, fu strămutat departe, foarte departe. Se făcu, în cele din urmă, timpul de plecare, l-au condus peste drum, casa parohială era prea mică, i-au oferit o cameră în clădirea şcolii. Urcă scările, acolo era frig, o odaie încăpătoare, goală, la capăt, un pat înalt, aşeză lumina pe masă, şi se plimbă în sus şi-n jos, cugetă la ce se-ntîmplase peste zi, în ce fel ajunse unde se află, camera din casa parohială cu lucirile ei şi chipurile dragi îi apăreau ca o umbră, ca un vis, pustiul năvăli peste el, iarăşi ca pe munte, dar nu mai avea cu ce-l umple, lumina se stinse, obscuritatea înghiți totul; îl scutură o spaimă fără nume; sări în picioare, fugi din odaie, coborî scările, în afara casei; dar zadarnic, totul în întuneric, nimic, lui însuşi îşi părea a fi un vis, gînduri se prefirau năvalnic pe lîngă el, căută să le prindă, simțea că trebuie să recite neîncetat Tatăl nostru; nu se mai putea reculege, un instinct întunecos îl îndemna să se salveze, se lovea de pietre, se zgîria cu unghiile, durerea începea să-i redea conştiința, dădu buzna în fîntîna țîşnitoare, dar apa nu era adîncă, se bălăci înăuntru. Se iviră oameni, auziseră zgomote, îl strigară. Oberlin apăru în fugă; Lenz îşi venise în fire, cu deplina constiință a situației în care se afla, îi era iarăşi mai uşor, acum se ruşina şi se căia pentru că-i speriase pe acei oameni de omenie, le spuse că are obiceiul să facă băi reci şi se întoarse sus; osteneala îi îngădui, într-un sfîrşit, să se odihnească.
Ziua următoare, totul a decurs bine. Cu Oberlin călare de-a lungul văii, costişele late, de la mare înălțime, se strîngeau într-o vale îngustă, şerpuitoare, care, într-o sumedenie de direcții, ducea sus, înspre munți, blocuri mari de steiuri se răspîndeau la vale, o pădurice, dar într-o nuanță sombră, cenuşie, o privelişte către apus, înspre cîmpie, şi peste lanțul de munți care se întindeau drept, dinspre nord către sud, şi a căror piscuri se înălțau impunători, solemni, ori muți şi-ncremeniți asemeni unui vis crepuscular. Mase enorme de lumină care se umflau cîteodată din văi ca un fluviu de aur, şi, pe urmă, iarăşi nori, îmbrobodiți în jurul culmilor cele mai înalte şi care apoi se scoborau de-a lungul pădurilor, la vale, ori se coborau, şi se ridicau în razele soarelui aidoma unei năluci înaripate şi argintii; niciun zgomot, nicio clintire, nicio pasăre, doar suspinul vîntului acum aici, acum departe. Apărură, de asemenea, puncte, scheletele unor colibe, şindrilă acoperită cu paie, de o culoare neagră, austeră. Oamenii, tăcuți şi serioşi, de parcă nu ar fi îndrăznit să perturbe liniştea văii lor, îi salutau molcom cînd treceau pe lîngă ei călăre. În colibe, era agitație, lumea îl înconjura pe Oberlin, el îndrepta lucrurile, îşi oferea sfatul; pretutindeni priviri încrezătoare, rugi. Oamenii povesteau visuri, premoniții. Apoi, iute în viața practică, facerea de drumuri, săparea canalelor, vizitele la şcoală. Oberlin era de neostoit, Lenz însoțitorul său statornic, ba în conversații, ba ocupîndu-se cu treburi, ba recules în natură. Toate se răsfrîngeau benefic şi liniştitor asupra sa, adesea îi era necesar să-l privească pe Oberlin în ochi, şi calmul impunător, care se coboară asupra noastră în liniştea naturii, în mijlocul pădurii, în nopțile blînde de vară inundate de serenitatea lunii, îi părea mai aproape în aceşti ochi senini, pe chipu-i serios şi venerabil. Era sfios, dar venea cu indicații, discuta, lui Oberlin, vorbirea lui îi era plăcută, şi farmecul copilăresc de pe chipul lui Lenz îl umplea de bucurie. Însă doar atîta timp cît lumina persista în vale, lucrurile îi erau suportabile; înspre seară îl copleşea o spaimă stranie, şi-ar fi dorit să urmeze Soarele; cum obiectele se umbreau din ce în ce mai mult, totul îi părea asemeni unui vis, atît de înfiorător, îl cuprindea teama aidoma copiilor care adorm pe întuneric; se simțea de parcă ar fi fost orb; frica sporea, coşmarul nebuniei i se lăsa la picioare, i se deschidea în față gîndul deznădăjduit că totul nu-i decît vis, se agăța de orice obiect, figurile se rostogoleau iute pe lîngă el, se năpustea după ele, erau umbre, viața îl părăsea şi mădularele-i înțepeneau. Vorbea, cînta, recita bucăți din Shakespeare, încerca să apuce după orice, care mai înainte îi făcuse sîngele să curgă mai grabnic, încercă totul, însă frig, frig. Îi trebuia, atunci, să iasă afară, lumina slabă, risipită în noapte, după ce ochii săi se deprinseră cu întunecimea, îi făcea bine, sărea în fîntînă, efectul năprasnic al apei îl înzdrăvenea, totodată nădăjduia pe ascuns după o boală, baia şi-o înfăptuia acum cu mai puțin tumult. Totuşi, cu cît se acomoda mai mult cu această viață, devenea mai liniştit, îl ajuta pe Oberlin, desena, citea Biblia; speranțele vechi, de altădată, se reînnoiau în el; Noul Testament îi venea în întîmpinarea gîndurilor sale şi, într-o dimineață, ieşi afară. Cînd Oberlin îi povesti cum o mînă ne[văzută] l-a purtat peste pod, cum pe munte ochii i-au fost orbiți de o strălucire, cum a auzit o voce, cum a vorbit cu el în noapte şi cum Dumnezeu i-a fost atît deaproape, încît şi-a scos Biblia din buzunar, asemeni unui copilaş, pentru a afla ce trebuia să facă, această credință, acest rai perpetuu din viață, această ființare în Dumnezeu; înțelegea acum, pentru întîia oară, Sfînta Scriptură. Astfel, oamenii erau foarte aproape de natură, un mister divin în toate; dar nu printr-o solemnitate impunătoare, ci prin viziunea credinței! – În acea dimineață, se porni la drum, în timpul nopții căzuse zăpadă, în vale se lăsă lumina strălucitoare a Soarelui, dar puțin mai departe peisajul era acoperit pe jumătate de ceață. Curînd, se abătu de la cărare, pe un povîrniş lin, de aici înainte nicio urmă de umblet, pe lîngă o pădure de conifere, Soarele cioplea cristale, zăpada era moale şi pufoasă, ici şi colo, pe nea, urme uşoare de sălbăticiune care duceau pînă în munte. În aer nicio clintire doar o uşoară adiere, doar fîlfîitul unei păsări, care-şi scutură coada de fulgi, atîta muțenie în toate, şi, cît cuprinde, pomii cu penele dalbe foşnind în văzduhul violet. Se simțea, din ce în ce mai mult, ca acasă, suprafețele şi liniile monotone şi impunătoare, care, îi păreau cîteodată că i se adresează cu o intensitate zguduitoare, erau învăluite, îl înfăşură un îmbietor sentiment de Crăciun, cîteodată, avea impresia că mama lui urma să iasă dindărătul unui copac, măreț, şi să-i spună că toate acestea i le-a oferit în dar; coborînd, observă că în jurul umbrei sale persista un nimb, i se părea că cineva îi atinse fruntea, Ființa îi vorbea lui. Ajunse înapoi la vale. Oberlin era în cameră, Lenz se îndreptă spre el voios şi îi spuse că ar vrea să țină, cîndva, o predică.

- Sunteți teolog?
- Da.
- Bine, pe duminica viitoare.

Lenz se duse mulțumit în odaia sa, pregetă la un text pentru predică şi căzu pe gînduri, iar nopțile îi deveniseră mai tihnite. Veni şi acea duminică dimineață, era moină. Nori pribegitori, printre ei albastru, biserica se ridica lîngă munte, pe o ieşitură, împrejmuită de curtea lăcaşului. Lenz stătea sus, în timp ce clopotele sunau şi enoriaşii, femei şi fete, în portul lor sobru şi întunecat, cu batiste albe, împăturite, peste cărțile de rugăciuni, şi crenguțe de rozmarin, veneau din toate părțile, pe potecile înguste, de la vale ori de la deal, printre stînci. Cîteodată, se lăsau peste vale, razele Soarelui, aerul rece se înălța agale, peisajul înota în mireasmă, clinchete depărtate, de parcă toate se dizolvau într-un val melodic.
În mărunta curte a bisericii, zăpada dispăruse, muşchi întunecos sub crucile negre, o tufă întîrziată de trandafir se rezema de zidul țintirimului, flori tîrzii ieşeau din muşchi, cîteodată Soare, apoi iarăşi întunecime. Începu slujba, vocile oamenilor se alăturau într-o sonoritate pură şi luminoasă; senzația că priveşti într-o apă de munte limpede şi străvezie. Cîntul se potoli, Lenz cuvîntă, era sfios, muzicalitatea îi ogoi paralizia, întreaga lui durere se trezi acum şi i se puse la inimă. Îl învălui un sentiment dulce al unei seninătăți nețărmurite. Le vorbi oamenilor cu simplitate, îi împărtăşeau durerea şi îi era o alinare cînd putea să aducă tihnă unor priviri sleite de plîns, şi pace, inimilor chinuite, cînd putea să îndemne spre rai aceste existențe oropsite de nevoile materiale, aceste suferințe înăbuşite. Se făcu mai dîrz, cînd aproape isprăvi, vocile se porniră iarăşi:

Irupă chinurile, Doamne,
Sursele-s adînci în mine;
În dureri mă izbăvesc,
În dureri eu Te slujesc.

Zbuciumul dintr-însul, muzica, suferința îl zguduiau. Universul era pentru el o rană deschisă; resimțea, astfel, o profundă durere, fără nume. În acele clipe, o altă ființă, divină, îşi apleca buzele tremurînde asupra lui şi le sorbea pe ale sale; se înapoie în stinghera lui odaie. Era singur, singur! Atunci țîşni izvorul, cu lacrimi şiroaie, se simțea de parcă avea să se dizolve, nu-i era cu putință să pună capăt extazului; în cele din urmă, mintea i se limpezi, încerca pentru sine o compasiune adîncoasă, domoală, plînse din pricina lui, capul îi căzu pe piept, moțăia, luna plină se afla pe cer, pletele îi căzură pe tîmple şi chip, lacrimile i se agățau de gene şi secau pe obraji, stătea acolo de unul singur şi toate erau liniştitoare, tăcute şi reci, iar luna străluci întreaga noapte, planînd deasupra munților.
Dimineața următoare, coborî şi îi povesti liniştit lui Oberlin cum mama lui îşi făcuse apariția în timpul nopții; i se înfățisă din curtea întunecată a bisericii într-o rochie albă, şi, la piept, avea agățat o roză albă şi o roză roşie; pe urmă, ea se cufundă într-un colț, iar trandafirii au crescut încetişor peste ea, fără nicio urmă de îndoială că este moartă; şi el s-a împăcat cu asta. Oberlin replică doar că la moartea tatălui său se aflase singur pe cîmp, şi auzise atunci o voce, astfel că ştiu că tatăl îi murise şi cînd ajunse acasă aşa şi fusese. Aceasta i-a îmboldit la mai multe, Oberlin vorbi despre oamenii din munți, despre fetele care simțeau apa şi metalele din subsol, despre bărbați posedați pe culmile muntoase şi care s-au luptat cu spirite; mai spuse că pînă şi el însuşi fusese împins într-o stare asemănătoare somnambulismului pe cînd privea odată în străfundul găunos al unui torent de munte. Lenz spuse că spiritul apei venise asupra lui, că a resimțit ceva din firea-i aparte. Şi adăugă: naturile cele mai simple şi mai pure stau cel mai aproape de natura elementară, cu cît spiritul omului simte şi gîndeşte mai rafinat, cu atît devine mai tocit acest înțeles elementar; nu-l credea a fi o stare mai înălțătoare, nu este de sine stătătoare, dar era de părere că trebuie să fie o încîntare nemărginită să fii atins de viața specifică oricărei forme; să ai un suflet pentru pietre, metale, apă şi plante; să absorbi în tine orice ființă din natură ca într-un vis, precum florile aerul, urmînd coborîşul şi şuişul lunii.
Se explică îndelung, cum că toate lucrurile sunt într-o armonie inexprimabilă, într-un sunet, într-un extaz, care, în formele superioare, se disting, sună şi se iau în stăpînire cu mult mai multe simțuri şi tocmai din această pricină cu atît mai adînc simțite, în timp ce, în formele inferioare, totul este diminuat, mărginit, dar şi liniştea lăuntrică este totodată mai mare. Se întindea tot mai mult cu vorba. Oberlin îi puse capăt, îl îndepărta prea mult de la firea lui mai simplă. Într-o altă împrejurare, îi arătă lui Oberlin o paletă de culori, îi demonstră care este relația fiecării culori cu omenirea, odrăsli pe cei doisprezece apostoli, fiecare reprezentat printr-o culoare. Lenz se cramponă de aceasta, dezvoltă subiectul pe mai departe, începu să aibă visuri înfricoşătoare, se dădu la citirea Apocalipsei, precum Stilling, şi studie intens Biblia.
Sosi, pe atunci, Kaufmann, cu logodnica sa, în Steintal. Lenz nu agreă revederea de la început, îşi făurise acolo un asemenea cămin, atît de prețioasă îi era puținătatea liniştii sale, iar acum îl întîmpina cineva care îi aducea aminte de atîtea lucruri, cu care trebuie să vorbească, să poarte conversație, cineva care îi ştia situația. Oberlin nu o cunoştea deloc; el îl primise, îl oblojise; pentru el mîna Domnului îl trimise pe nefericit, îl iubea din inimă. De altfel, îi era cu trebuință să fie acolo, era unul de-al lor, de parcă se aflase acolo de mult şi nimeni nu îl întreba de unde venise şi încotro se duce. La masă, Lenz îşi recăpătă buna dispoziție, se vorbi despre literatură, era în elementul său; tocmai atunci începuse perioada idealistă, Kaufmann era unul dintre adepții ei, Lenz se împotrivi cu vehemență. Spuse:
- Scriitori despre care se spune că redeau realitatea n-au nicio idee despre ea, cu toate acestea sunt mai suportabili decît cei care vor să o transfigureze. El zise: bunul Dumnezeu a făcut lumea aşa cum trebuie să fie şi nu ne stă în putere să mîzgîlicim ceva mai bun, singura noastră străduință ar trebui să fie să-L imităm puțin. Lucrul pe care-l cer în toate este viață, potențialitate a existenței, şi e de-ajuns; nu trebuie să ne mai întrebăm, dacă e frumos, ori dacă e urît, sentimentul că ceea ce a fost creat conține viață stă deasupra acestora două şi în ceea ce priveste arta ar trebui să fie singurul criteriu. Rareori dăm de el, în acest chip îl găsim în Shakespeare, pe deplin răsună în cîntecele populare, ici şi colo în Goethe. Toate celelalte sunt bune de foc. Oamenii ăştia nu pot desena nici măcar cotețul unui cîine. Ei susțin că vor personaje idealizate, dar toate cele concepute de ei sunt păpuşi de lemn. Idealismul lor dă dovadă de cea mai meschină desconsiderare a naturii umane. Să încerce odată, măcar, şi să se cufunde în viața celui mai mărunt dintre oameni şi să redea zvîcnirile, clipirile, întregul joc, fin şi de-abia perceptibil, al fizionomiei; el se străduise să obțină ceva asemănător în „Preparatorul” şi „Soldații.” Cei mai prozaici oameni de sub Soare; dar vîna sentimentului este aceeaşi în aproape toți oamenii, doar acoperămîntul prin care trebuie să străpungi este mai subțire, ori mai gros. Nu-ți trebuie pentru asta decît ochi şi urechi. Cum ieri urcam valea, am zărit două fete aşezate pe o piatră, una din ele îşi despletea părul, iar cealaltă o ajuta ; şi părul auriu i se revărsă; un chip palid, solemn şi totuşi atît de tînăr, portul negru, iar cealaltă absorbită de îndeletnicirea sa. Cele mai frumoase şi mai revelatoare picturi ale vechii şcoli germane cu greu se apropie de aceasta într-o bănuială. Uneori îți vine să-ți doreşti să fii un cap de meduză pentru a putea preschimba în piatră asemenea grup şi să-i chemi pe ceilalți [să-l vadă]. S-au ridicat, frumosul grup se năruise; dar în felul în care se coborau printre stînci, se reconstituia o nouă pictură. Cele mai frumoase picturi, cele mai înălțătoare sunete se grupează şi se desfiră. „Un lucru rămîne, nesfîrşita frumusețe ce păşeşte dintr-o formă în alta, desfăşurîndu-se perpetuu, preschimbată; fireşte că nu reuşeşti întotdeauna să o prinzi, s-o postezi în muzee şi să o înşiri pe note muzicale ca pe urmă să-i chemi să asiste pe cei bătrîni şi pe cei tineri, şi să-i laşi pe băiețaşi şi moşnegi să pălăvrăgească şi să se minuneze. Trebuie să iubeşti omenirea dacă vrei să pătrunzi în ființa definitorie a fiecăruia, nimeni nu poate fi prea mărunt, nimeni nu poate fi prea urît, doar atunci îi poți înțelege; chipul cel mai insignifiant face o impresie mai adîncă decît percepția simpluță a frumuseții, şi le poți permite personajelor să iasă din tine fără să copii înlăuntru ceva din afară unde nu musteşte şi nu palpită nicio viață, niciun muschi, niciun puls.” Kaufmann îi reprosă că nu are să găsească în realitate vreun model pentru Apollo din Belvedere, ori vreo madonă rafaeliană. „Ce contează, răspunse el; trebuie să admit că mă lasă rece, astfel că dacă mă străduiesc pot şi să ajung să simt ceva, dar efortul îmi aparține. Cei mai dragi îmi sunt acei scriitori şi pictori care reuşesc să-mi ofere natura într-o culme a realității, încît opera lor îmi stîrneşte simțirea, orice altceva mă deranjează. Îmi plac mai mult pictorii olandezi, decît cei italieni, ei sunt, de altfel, singurii inteligibili; cunosc doar două tablouri, ambele din Olanda, care m-au impresionat tot la fel de mult ca şi Noul Testament; unul dintre ele, nu ştiu al cui, este Iisus şi apostolii la Emmaus. Cînd citeşti cum apostolii mergeau, întreaga natură e imediat cuprinsă în aceste cîteva cuvinte. E o seară plecată, posomorîtă, la orizont o fîşie roşie, ternă, drumul în semiobscuritate, se apropie de ei un străin, stau de vorbă, El frînge pîinea şi L-au recunoscut în felul lor simplu, uman şi suferințele divine din trăsăturile Sale le vorbesc limpede şi ei se înfricoşează, căci se făcuse întuneric şi ceva de neînțeles s-a lăsat în mijlocul lor, dar nu este vreo groază fantomatică; se întîmplă ca, la amurg, un mort drag vine încoace aşa cum obişnuia-nainte, aceasta este pictura cu tonurile ei cafenii, monotone, cu mohorîrea tăcută a serii. Iar acum celălalt. O femeie stă în camera ei, ținînd în mînă cartea de rugăciuni. Este o curățenie duminicală, nisipul e presărat pe podea, atît de tihnit, de-ngrijit şi de cald. Femeia nu a putut merge la biserică, şi ține slujba acasă, fereastra e deschisă, stă îndreptată către ea, şi pare că hăuitul clopotelor din sat pluteşte înspre fereastră pe deasupra cîmpiilor întinse şi plate, iar cîntecul congregației din apropiere răsuna din biserică pînă aici şi femeia urmăreşte textul. – Asemănător vorbi şi mai departe, lumea îl ascultă, menționă multe, se înroşise din pricina discuției, şi ba rîzînd, ba serios, îşi scutura zulufii blonzi. Uită cu totul de sine. După masă, Kaufmann îl trase la o parte. Tatăl lui Lenz îi trimise scrisori, fiul său ar trebui să se întoarcă, să-i dea o mînă de-ajutor. Kaufmann îi spuse că aici îşi iroseşte viața, şi-o risipeşte în zadar, trebuie să-şi stabilească un țel şi multe altele, asemănătoare. Lenz îi retorcă: „Să plec? Să plec de aicea? Acasă? Să-nebunesc acolo? Tu ştii că altundeva eu nu mai pot îndura ca aici, dacă nu pot să mă urc pe un munte şi să pot să mă uit la peisajul care se deschide; iar apoi să cobor înapoi acasă şi să mă preumblu prin grădină şi să privesc prin fereastră. Aş înnebuni, aş înnebuni! Lasă-mă-n pace! Măcar puținul calm pe care-l am aici, unde mi-e puțin mai bine! Să mă duc? Asta n-o mai pot înțelege, două cuvinte şi deja se duce lumea de rîpă! Fiecăruia îi ceva trebuincios; cînd îți ai liniştea ce-ai mai putea să vrei! Mereu să răzbeşti, să te căzneşti şi să azvîrli astfel tot ceea ce ți-a dăruit clipa şi să flămînzeşti mereu pentru a savura ceva, cîndva; să fii însetat, cînd izvorul limpede îți tîşneste-n cale. Acum, lucrurile îmi sunt suportabile şi vreau să rămîn aici; de ce? De ce? Tocmai pentru că mi-e bine; ce-mi mai doreşte tatăl? El ce poate să-mi dea? Imposibil! Lasă-mă în pace!” Se înfurie, Kaufmann plecă, Lenz îşi ieşise din fire.
Ziua următoare, Kaufmann dori să pornească la drum, îl convinse pe Oberlin să-l însoțească în Elveția. Dorința de a-l întîlni în persoană pe Lavater, a cărui cunoştință o făcuse de mult prin scrisori, îi întări hotărîrea. Încuviință. Trebui să mai zăbovească o zi din pricina pregătirilor. Lui Lenz, această îi căzu greu la inimă, pentru a se descotorosi de chinul său fără de sfîrşit, se agăța temător de orice; în anumite momente, simțea adînc cum şi le potrivea pe toate pentru sine; se grijea de el ca de un copil bolnav, de anumite gînduri, de anumite senzații covîrşitoare se dezbăra doar printr-o spaimă cuprinzătoare, pe urmă, era tras înapoi cu o smucire şi mai năprasnică, tremura, părul aproape că i se făcea măciucă, pînă cînd se răscumpăra prin cea mai teribilă epuizare. Salvarea şi-o găsea într-o făptură ce-i plutea mereu în fața ochilor, şi în Oberlin; cuvintele şi chipul lui îi făceau un bine fără margini. Astfel că privea plecarea sa cu teamă.
Odată rămas singur în casă, Lenz nu-şi găsea liniştea. Vremea se făcuse mai blîndă, se hotărî să-l însoțească pe Oberlin în munți. S-au separat de cealaltă parte, acolo unde văile se prefăceau în şes. Înapoi, se întoarse singur. Străbătea muntele pe o cărare sau pe alta, tăpşanele întinse se aplecau spre văi, puțină pădure, numai linii puternice, iar mai departe cîmpia largă, pîcloasă, în văzduh, o aprigă vîntoasă, nicăieri nu se vedea urmă de om, decît, ici şi colo, cîte o colibă părăsită unde ciobanii-şi petreceau vara, proptite de-un versant. Deveni liniştit, pesemne că aproape visător, toate i se contopeau într-o linie asemeni unei unde urcînde şi coborînde, între cer şi pămînt, i se părea că stă întins lîngă o mare nesfîrşită care se legăna domol în sus şi-n jos. Se aşeza cîteodată, ca să se pornească iarăşi, dar alene, visînd. Nu căta vreo cărare. Era o seară întunecoasă cînd ajunse la o colibă locuită, pe coasta înspre Steintal. Uşa era ferecată, se duse la geamul din care se lăsa freamătul unei lumini. O lampă strălucea nu mai mult decît asupra unui punct, lumina ei cădea pe chipul palid al unei fete care se odihnea, în partea opusă, cu ochii pe jumătate deschişi, mişcîndu-şi buzele încetişor. Mai departe, în întuneric, zări o femeie bătrînă, cînta cu un glas fornăit dintr-o carte de cîntece religioase. După multe bocănituri, aceasta deschise; surdă pe jumătate, îi aduse lui Lenz ceva de mîncare, îl îndreptă spre un loc de dormit, în timp ce continua să cînte asiduu. Fata nu se clintise. După ceva timp, întră un bărbat, era înalt şi uscățiv, urme de păr încărunțit, cu un chip tulburat de nelinişte. Se apropie de fată, ea tresări şi se agită. El luă o buriană uscată de pe perete şi îi puse frunzele pe mîna ei astfel că ea se liniştise şi murmură cuvinte deşluşite pe un ton tărăgănat, pătrunzător. Bărbatul poveşti că auzise o voce în munți, iar apoi văzuse peste văi un fulger care-l pătrunse şi pe el şi cu care se luptase ca Jacob. Căzu în genunchi şi, încet, se rugă cu fervoare, în timp ce bolnava cîntă tărăgănat, cu glas stins şi domol. Pe urmă, se puse în pat.
Lenz adormi visînd, după aceea auzi în somn cum ticăie ceasul. Prin cîntecul liniştit al fetei şi vocea bătrînei, suna totodată şi şuieratul vîntului cînd mai aproape, cînd mai departe, iar luna, cînd luminoasă, cînd acoperită, îşi arunca lumina ei schimbătoare în odaie ca-ntr-un vis. Deodată a răsunat mai tare, fata vorbea clar şi distinct, ea spuse că pe faleza din față se află o biserică. Lenz îşi ridică privirea, iar ea şedea dreaptă, în spatele mesei cu ochii larg deschişi, ia luna îşi azvîrlea lumina liniştită pe trăsăturile fetei de pe care părea să scapere o strălucire nelumească, totdeodată sforăia şi bătrînă, iar în miezul acestei şovăiri şi scăpătări a luminii, a sunetelor şi a glasurilor adormi, în cele din urmă, şi Lenz.
Se sculă devreme, în odaia în care se revărsau zorii, toate dormeau, pînă şi fata se liniştise, se întinse pe spate, cu mîinile strînse sub obrazul stîng; fantomaticul trăsăturilor sale pierise, iar înfățişarea ei exprima acum o suferință indicibilă. Se duse la fereastră şi o deschise, iar aerul rece de dimineață îi biciui fața. Casa se găsea la capătul unei văi adînci şi înguste care se deschidea către est, razele roşii puşcau prin cerul cenuşiu al dimineții înspre valea întunecoasă care zăcea în negura albă şi licăreau pe pietroaiele cenuşii şi nimerea în ferestrele colibelor. Bărbatul se trezi, ochii lui zăriră pe perete icoana iluminată şi, pironiți, rămaseră asupra ei, acum începu să-şi mişte buzele şi se rugă încet, apoi mai tare şi veşnic mai tare. Între timp, în colibă au intrat oameni, pe tăcute, căzură în genunchi. Fata tresări, bătrîna îşi fornăia cîntul şi sporovăia cu vecinii. Oamenii i-au povestit lui Lenz că omul venise de mult timp în acea regiune, nu se ştie de unde; avea faima unui sfînt, el vedea apa de sub pămînt şi putea invoca spiritele şi se venea la el în hagialîc. Lenz află tot atunci că nimerise foarte departe de Steintal, plecă de acolo cu nişte tăietori de lemne care mergeau într-acolo. Era bucuros să fie în tovărăşie ; nu îi era în largul său cu acel om puternic de care i se părea uneori că scoate nişte sunete groaznice. De asemenea, îi era frică să nu rămînă de unul singur.
Ajunse acasă. Dar noapte care se scurse făcuse asupra sa o impresie puternică. Lumea îi păruse luminoasă, iar într-însul o zvîrcolire şi o fojgăială după o prăpastie înspre care era tîrît cu o forță necruțătoare. Se-ngropă-n sine. Mîncă puțin; o bucată din noapte în rugăciuni şi visări febrile. O sforțare imensă, iar pe urmă sleit să se retragă; stătea acolo cu lacrimi fierbinți şi deodată căpăta o nouă putere şi se punea pe picioare, rece şi nepăsător, lacrimile lui îi erau atunci ca gheața, îi venea să rîdă. Cu cît se zbătea înspre mai înalt cu atît mai adînc se prăvălea. Toate curgeau iarăşi împreună. Era străfulgerat de premoniții din starea lui de mai-nainte care scăpărau lumini prevăzătoare în haosul pustiu al spiritului său. În timpul zilei, stătea, de obicei, în camera de jos, Doamna Oberlin intra şi ieşea, el schița, picta, citea, se crampona de orice distragere, grăbit, de la un lucru la altul. Acum se ataşă mai ales de doamna Oberlin, cînd ea şedea astfel în odaie, cu o carte neagră de imnuri în fața sa, în preajma vreunei plante, cu mezinul între genunchi; de altfel, se ocupa mult şi de copil. Cînd se aşeză la un moment dat, fu cuprins de frică, sări în picioare şi se plimbă înainte şi-napoi. Cu uşa pe jumătate deschisă, o auzi cîntînd pe slujnică, mai întîi fără să-nțeleagă, iar apoi sosiră şi cuvintele:

Bucurie n-am pe lume,
Mîndru’ meu dus îi departe.

Care-l zdruncinară şi, ascultînd, aproape că sucombă. Doamna Oberlin îl privea. El îşi luă inima-n piept, nu-i mai era cu putință să tacă, trebui să spună ceva:
- Scumpă doamnă Oberlin, nu-mi puteți spune ce face această fată-n casă a cărei soartă mă apasă pe inimă cît un chintal?
- Dar, domnule Lenz, eu nu ştiu nimic.
El tăcu iarăşi şi străbătu iute camera în sus şi-n jos; apoi se porni din nou:
- Vedeți dumneavoastră, eu vreau să plec; Dumnezeule, sunteți singurii oameni cu care pot îndura să trăiesc, dar – dar trebuie să plec, la ea – însă eu unul nu pot, nu mi-e îngăduit. Era foarte agitat şi ieşi afară.
Spre seară, Lenz se-nturnă, în odaie, se lăsă amurgul; se aşeză lîngă doamna Oberlin. Vedeți dumneavoastră, reîncepu el, cînd ea se plimba astfel prin cameră, pe jumătate cîntînd pentru ea şi fiecare pas era o muzică, era în ea o asemenea veselie care se revărsa în mine, eram tot timpul liniştit cînd o vedeam sau cînd îşi sprijinea capul de mine şi Dumnezeule! Dumnezeule – cît timp a trecut de cînd n-am mai fost liniştit... încă copil; era de parcă lumea îi era prea largă, se retrăgea în sine, îşi căuta cel mai îngust ungher din toată casa şi se aşeza acolo de parcă întreaga ei fericire ținea de acel punct, iar pe urmă şi eu îl simțeam la fel; ca un copil m-aş fi putut juca pe atunci. Acum mă simt atît de înghesuit, atît de înghesuit, vedeți dumneavoastră, mi se întîmplă cîteodată să mă simt ca şi cum aş atinge cerul cu mîinile; o mă-năbuş! Deseori mi-e ca şi cînd aş resimți vreo durere fizică, acolo pe partea stîngă, în brațul cu care o țineam înainte. Cu toate acestea nu mi-o mai pot închipui, imaginea-mi scapă, iar aceasta mă macină, doar atunci cînd, uneori, mi se limpezeşte totul, îmi este iarăşi bine. – Şi după aceea vorbise de multe ori cu doamna Oberlin pe acelaşi subiect, dar de obicei numai în propoziții retezate; ea ştia prea puțin ce să răspundă, totuşi îi făcea bine.
Între timp, îşi ducea mai departe patimile religioase. Cu cît, lăuntric, se simțea mai pustiit, mai rece, mai muritor, cu atît era îmbrîncit să trezească-n sine o pasiune arzătoare, îi veneau amintiri din timpurile în care toate se îngrămădeau într-nsul, în care de-abia îşi trăgea suflarea după atîtea trăiri; iar acum atît de mort! Deznădăjduindu-se, se aruncă la pămînt, îşi frîngea mîinile, răvăşea totul în sine; dar mort, mort! Apoi îl imploră pe Dumnezeu să-i dea un semn, apoi se îngropă-n sine, posti, zăcu visător la podea. Pe 3 ale lui făurar, află că murise o copilă în Fouday şi se agăță de aceasta ca de o idee fixă. S-a retras în odaia lui şi ținu post negru timp de-o zi. Pe patru, intră vijelios în cameră la doamna Oberlin, îşi mînjise chipul cu cenuşă şi ceru un sac vechi; ea se speriase, i-au dat ceea ce ceruse. Se acoperi împrejur cu sacul, asemeni unui penitent şi o luă pe drum la Fouday. Oamenii din vale se obişnuiseră deja cu el; despre el se povesteau tot felul de lucruri. Intră în casa unde zăcea copila. Oamenii se ocupau nepăsători de treburile lor; l-au îndrumat spre o încăpere, copila în cămasă zăcea pe paie deasupra unei mese de lemn.
Lenz se înfioră cînd atinse membrele reci, şi văzu ochii sticloşi, deschişi pe jumătate. Atît de părăsită copila îi părea, iar el atît de singur şi de izolat; se aruncă peste cadavru; moartea îl înspăimînta, îl scutură o suferință cumplită, acest chip liniştit, aceste trăsături au să putregăiască, căzu în genunchi, se rugă cu toată plîngerea disperării ca Dumnezeu să-i trimită un semn şi să redea vieții copila, aşa cum el este slab şi îndurerat; apoi se cufundă cu totul-n sine şi-şi împămînteni toată voința într-un singur punct şi rămase acolo mult timp pironit. După aceea se ridică, prinse mîinile copilului şi spuse hotărît şi tare:
- Ridică-te şi umblă! Dar pereții îi reflectară atît de searbăd vocea încît păreau că-şi bat joc, iar leşul rămase rece. Aşa fiind, căzu la pămînt, pe jumătate-nnebunit, pe urmă, fiind iute ridicat pe picioare, o goni-nspre munte. Norii se alungau grabnic peste lună; cînd întuneric deplin, cînd se înfățisa în lumina lunii peisajul încețoşat, vremelnic. Alerga în colo şi-ncoace. Un cîntec al iadului, triumfător i se încuibă la piept. Vîntul vuia asemeni corului de titani, i se părea că poate să-şi încordeze pumnul pînă la ceruri şi să-l smulgă pe Dumnezeu şi să-l tîrască printre norii săi; ca şi cum i-ar fi cu putință să strivească lumea între dinți şi să o scuipe în fața demiurgului; blestema, hulea. Astfel ajunse pe creasta muntelui, iar lumina nesigură se lățea în jos, înspre aglomerările albicioase de pietroaie, iar cerul era un ochi tîmp, albastru, iar luna se postase acolo caraghioasă şi neroadă. Lui Lenz îi veni să rîdă tare, iar rîzînd ateismul se împlîntă într-însul şi-l înhăță temeinic, liniştit şi neabătut. Nu mai ştia de ce, mai devreme, fusese atît de răvăşit, îi era frig, cugetă la patul în care vrea să ajungă şi se prenumbla impasibil şi rece prin întunecimea neliniştitoare – toate într-însul erau pustii şi găunoase, îi veni să fugă şi se duse-n pat.
Ziua următoare, îl înşfăcă o groază fără margini pentru starea lui de ieri, se afla acum lîngă o prăpastie unde era mînat de o năzuință şuie să privească înăuntru iar şi iar, pentru a-şi relua mereu supliciul. Îi crescu atunci şi teama, îi stăteau în față păcatele şi Sfîntul Duh.
Cîteva zile mai tîrziu, se întoarse şi Oberlin din Elveția, cu mult mai devreme decît era de aşteptat. Lenz fu zguduit. Cu toate acestea se veseli, cînd Oberlin îi povesti despre prietenii săi din Alsacia. Oberlin traversa camera în colo şi-ncoace, îşi desfăcea bagajele, aranja lucrurile. Vorbi de Pfeffel, lăudă viața preoților de țară. Îl îndemnă să se supună dorinței tatălui său, să trăiască în concordanță cu vocația lui, să se întoarcă acasă. Îi spuse: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi altele la fel. Discuția îl tulbură mult pe Lenz, oftă adînc de mai multe ori, îi curgeau lacrimile, articula sacadat: „Dar nu mai pot îndura; vreți să mă alungați? Numai în dumneavoastră e calea spre Dumnezeu. S-a zis cu mine! Mi-am părăsit credința, sunt damnat pentru vecie, sunt jidovul rătăcitor.” Oberlin îi spuse că pentru aceasta a murit Hristos, că dacă se întoarce spre el cu fervoare are să aibă parte din harul Său.
Lenz îşi ridică capul, îşi frînse mîinile, şi spuse: „Of, of, mîngîierea divină.” Apoi întrebă deodată prietenos ce face fata-n casă. Oberlin spuse că el nu ştie nimic de asta, dar că doreşte să-l ajute şi să-i dea sfat bun în toate, dar că trebuie să-i spună anume locul, împrejurările şi persoana. El nu răspunse decît prin cuvinte dezlînate: „ah, e moartă! Mai trăieşte? Tu, îngeraşule! Mă iubea – şi eu pe ea, era vrednică de iubire, o îngeraşule, tu! Gelozie blestemată, am sacrificat-o – ea mai iubea şi pe altcineva – am iubit-o, era vrednică de iubire – o, scumpă mamă, şi ea mă iubea. Sunt un ucigaş.” Oberlin răspunse: poate că toate aceste persoane mai trăiesc încă, poate chiar fericite; fie ce-o fi, Dumnezeu poate şi va avea grijă, atunci cînd el are să se întoarcă înspre El, ca acestor persoane să le fie bine, prin rugăciunile şi lacrimile lui, iar folosul pe care îl vor avea de la el va depăşi cu mult paguba pe care el le-a pricinuit-o. Aceasta îl linişti din ce în ce mai mult şi se întoarse la pictura sa.
Reveni în acea după-amiază, pe umărul stîng purta o bucată de blană, iar în mînă un mănunchi de nuiele care îi fuseseră date lui Oberlin laolaltă cu o scrisoare pentru Lenz. Îi întinse lui Oberlin nuielele cu rugămintea de a-l lovi. Oberlin îi luă din mînă nuielele, îi puse cîteva sărutări pe gură şi spuse: acestea sunt loviturile pe care el are să i le dea, ar trebui să fie liniştit, să-şi învoiască singur problemele cu Dumnezeu, toate bătăile posibile n-au să stîrpească nici măcar un singur păcat; aceasta e vrerea lui Iisus, către el ar trebui să se întoarcă. Plecă.
La masa de seară, era, ca de obicei, oarecum îngîndurat. Cu toate acestea, vorbi despre tot felul de lucruri, dar zorit, temător. La miezul nopții, Oberlin se trezi din cauza unui zgomot. Lenz o gonea prin curte, striga cu glas aspru, cavernos numele Friederike, cu o mare grabă, derută şi deznădejde în vorbire, se năpusti mai apoi în bazinul fîntînii, se bălăci înăuntru, urca şi cobora în, şi din odaia lui, iarăşi înlăuntrul bazinului, de mai multe ori astfel, iar în cele din urmă se linişti. Slujnicele care dormeau dedesubt, în camera copiilor, spuneau că auziseră adesea şi mai ales în acea noapte un vaiet pe care îl puteau asemăna doar cu un bucium. Pesemne că era geamătul lui pe o voce cavernoasă, fioroasă, deznădăjduită.
Dimineața următoare, Lenz întîrzie să apară. În cele din urmă Oberlin urcă în odaia lui, el stătea întins în pat, liniştit, fără să se urnească. Oberlin trebui să întîrzie mult cu întrebarea pînă cînd îi smulse, într-un final, răspunsul:
- Da, domnule pastor, vedeți dumneavoastră, plictiseala! Plictiseala! O! Atît de plictisitor, nici nu mai ştiu ce rămîne de spus, am desenat deja toate figurile pe pereți. Oberlin îi spuse că ar trebui să se întoarcă către Dumnezeu; el rîse şi spuse: da, dacă aş fi atît de norocos ca dumneata să dau de o aşa plăcută îndeletnicire de a-mi petrece timpul, da îți poți ocupa timpul şi-aşa. Trîndăvia e în toate. Căci cei mai mulți din plictiseală se roagă; alții se îndrăgostesc din plictiseală, unii sunt virtuoşi sau păcătoşi, iar eu îs nimic, cu totul nimic, nici să mă omor nu-mi vine: e prea plictisitor:

O, Doamne, în razele tale,
În dogoarea amiezii tale
Ochii-mi sunt răni nedormite,
Noaptea n-o să se mai repete?

Oberlin îl privi indignat şi dădu să plece. Lenz se furişă după el şi-l scrută cu o privire ciudată: vedeți dumneavoastră, tocmai mi-a venit o idee, numai dacă aş putea să deosebesc dacă visez sau dacă sunt treaz: vedeți dumneavoastră, asta e întocmai, haideți s-o încercăm; şi se furişă înapoi în pat. În acea după-amiază Oberlin dorea să facă o vizită în apropiere; soția lui era deja plecată; intenționa să iasă tocmai atunci, cînd auzi o bătaie în uşă şi Lenz păşi înăuntru cu trupul aplecat înainte, cu capul în piept, cu chipul şi hainele mînjite ici şi colo cu cenuşă, ținîndu-şi brațul stîng cu mîna dreaptă. Îl rugă pe Oberlin să-i îndrepte brațul, acesta i se sucise, s-a aruncat de la fereastră, dar întrucît nu l-a văzut nimeni nici nu dorea să-i spună nimănui. Oberlin fu foarte înspăimîntat, dar nu spuse nimic, îndeplinind ceea ce-i ceruse Lenz, îi scrise totodată directorului de şcoală din Bellefosse să vină acolo şi îi dădu instrucțiuni. Apoi se porni călare. Omul veni. Lenz îl văzuse deseori pînă atunci şi se ataşase de el. Făcu să pară că are ceva de vorbit cu Oberlin, dar că apoi ar vrea să plece. Lenz îl rugă să stea şi astfel au rămas împreună. Lenz propuse o plimbare pînă la Fouday. Merse la mormîntul fetei pe care încercase atunci s-o trezească, îngenunchie de mai multe ori, sărută țărîna mormîntului, părea să se roage, însă foarte răvăşit, drept amintire smulse o parte din florile puse pe mormînt, o luă înapoi spre Waldbach, se înturnă cu Sebastian alături. Uneori mergea alene şi se plîngea de o mare slăbiciune în mădulare, apoi mergea cu o iuțeală deznădăjduită, peisajul îl angoasa, era atît de îngust încît se temea să nu se izbească de toate. Îl podidi un sentiment indescriptibil de scîrbă, însoțitorul său începu să-l calce pe nervi, pesemne că îi ghicise intenția şi căuta un mijloc de a-l îndepărta. Sebastian se făcu că cedează, însă găsi un mijloc tainic de a-l înştiința pe fratele său de primejdie, iar acum Lenz avea doi păzitori în loc de unul. Se aventura într-o parte şi alta, în cele din urmă o luă înapoi spre Waldbach, şi, cum erau în apropierea satului, se smuci iarăşi ca un fulger şi sări ca un cerb, îndărăt, spre Fouday. Oamenii se luară după el. În timp ce îl căutau în Fouday, veniră doi negustori ambulanți şi le povestiră că într-o casă fusese legat un străin care pretinde că e un ucigaş, dar care neîndoios nu poate fi unul. Au alergat la acea casă şi văzură că e aşa. La insistențele lui violente, un bărbat tînăr îl legase de spaimă. I-au desfăcut legăturile şi l-au dus nevătămat la Waldbach unde Oberlin revenise între timp cu nevasta. Arăta dezorientat, dar întrucît observase că este primit cu drag şi prietenie, îşi recăpătă curajul, chipul i se însenină, le mulțumi ambilor săi însoțitori, prietenos şi curtenitor, iar seara trecu în linişte. Oberlin îl imploră să nu-şi mai facă băile, noaptea să rămînă liniştit în pat, iar atunci cînd nu poate dormi, să vorbească cu Dumnezeu. Făgădui şi se comportă întocmai noaptea următoare, slujnicile l-au auzit rugîndu-se aproape toată noaptea. – Dimineața următoare, intră în camera lui Oberlin cu o privire mulțumită. După ce vorbiră de una şi de alta, spuse cu o amicabilitate excepțională : Iubite domnule pastor, fata-n casă de care v-am pomenit a murit, a murit într-adevăr, îngeraşul. - De unde ştii asta? – Hieroglife, hieroglife – apoi scrută cerul, şi din nou: da, a murit, hieroglife. Pe urmă nu au mai putut scoate nimic de la el. Se aşeză, scrise cîteva scrisori, apoi i le înmînă lui Oberlin cu rugămintea de a pune şi el pe hîrtie cîteva rînduri.
Între timp, starea lui lăsa din ce în ce mai puțin loc de speranță, toată liniştea pe care şi-o crease prin prezenta lui Oberlin şi din liniştea văii se spulberase; lumea din care dorea să tragă folos cunoştea un hău imens, nu avea nicio ură, nicio iubire, nicio speranță, o pustiire înspăimîntătoare şi cu toate acestea o nelinişte torturantă de a o umple. Trăia nimicul. Ceea ce făcea, făcea cu luciditate şi totuşi îl mîna un instinct lăuntric. Cînd era singur, se simțea atît de groaznic de singur încît vorbea necontenit tare cu el însuşi, apoi se înspăimînta iarăşi şi i se părea că-i vorbise o voce străină. În convorbiri, adesea lîncezea, îl podidea o angoasă de negrăit, îşi pierdea capătul frazelor; apoi socotea că ar trebui să se țină de ultimul cuvînt spus şi să vorbească mereu, doar cu o mare osteneală reuşea să supună acestă pornire.
Cei dragi erau adînc zdruncinați cînd, uneori, în momentele lui liniştite, şedea în mijlocul lor şi vorbea cu uşurință, se poticnea deodată şi o frică nespusă i se impregna pe trăsăturile chipului, apuca spasmodic brațul persoanelor care se aflau cel mai aproape de el şi de-abia apoi îşi revenea, puțin cîte puțin. Cînd era singur ori citea, se întîmpla şi mai năprasnic, cîteodată întreaga lui activitate mintală se agăța de un singur gînd; dacă se gîndea la o personă străină ori o reprezenta cu vivacitate, îi părea că devine el însuşi acea persoană, devenea cu totul confuz şi, în acelaşi timp, avea o nevoie nesfîrşită de a mînui voit toate lucrurile în mintea sa; natura, oamenii, exceptîndu-l pe Oberlin, toate ca într-un vis, rece, se amuza să pună casele pe acoperişuri, de a îmbrăca şi a despoi oamenii, de a născoci cele mai bizare caraghioslîcuri. Resimțea uneori un impuls irezistibil de a duce lucrurile pînă la capăt şi făcea nişte grimase oribile. Odată şedea lîngă Oberlin, pisica stătea pe un scaun în fața lor, deodată ochii lui încremeniră, îi ținu fixați pe animal, apoi alunecă lin de pe scaun, la fel şi pisica, pesemne vrăjită de privirea lui, cumplit înspăimîntată, zbîrlindu-se de groază, Lenz sîsîind, cu chipul groaznic de contorsionat, se năpustiră amîndoi, unul asupra celuilalt, parcă în disperare, doamne Oberlin se ridică în cele din urmă pentru a-i despărți. Ceea ce-l făcu să-i fie iarăşi foarte ruşine. Incidentele din timpul nopții se ridicau pînă la culmea ororii. Doar cu cea mai mare sforțare reuşea să adoarmă după cum, odinioară, încercase îndelung să umple acea pustiire îngrozitoare. Între somn şi veghe, cădea, apoi, într-o stare cumplită; se ciocnea de ceva groaznic, oribil, îl apuca nebunia, se scula țipînd îngrozitor, năclăit de sudoare, şi de-abia atunci îşi revenea în fire puțin cîte puțin. Trebuia, mai apoi, pentru a se regăsi, să înceapă cu lucrurile cele mai simple. De fapt nu el era autorul, ci un puternic instinct de conservare, ca şi cînd ar fi căpătat un dublu, iar una din părți căuta s-o salveze pe cealaltă, strigîndu-şi sinele; îşi spunea poveşti, în spaima cea mai cumplită, recita poezii, pînă cînd izbutea să-şi revină-n fire.
Chiar şi-n timpul zilei, surveneau aceste crize, erau atunci cu atît mai înspăimîntătoare; căci pînă atunci lumina i-a fost pavăză. În acele momente, i se părea că este singurul care există, de parcă lumea se constituia doar în fantezia sa, de parcă nu era nimic în afară de el, damnat pe vecie, Satana; singur cu plăsmuirile lui chinuitoare. Alerga pe urmele vieții sale, cu o iuțeală frenetică, spunîndu-şi apoi: consecvent, consecvent; decum cineva spunea ceva: inconsecvent, inconsecvent; era prăpastia nebuniei ireparabile, o nebunie pentru eternitate. Instinctul sănătății mintale îl mîna înainte; strînse cu putere brațul lui Oberlin, se cramponă de el ca şi cum ar dori să se înghesuie în el, era singura ființă care exista pentru el şi prin care viața putea fi iarăşi revelată. Treptat, cuvintele lui Oberlin îl făcu să-şi revină, se puse în genunchi în fața acestuia, cu mîinile sale în cele ale lui Oberlin, cu chipu-i acoperit de sudoare rece în poala acestuia, dîrdîind şi tremurînd din tot trupul. Oberlin resimțea foarte multă milă, familia stătea în genunchi şi se ruga pentru nefericit, slujnicile fugiră şi-l credeau a fi posedat. Iar cînd se mai linişti, era asemeni suferinței unui copil, hohotea, încerca pentru el însuşi o milă adîncă, adîncă; acestea erau de asemenea şi clipele lui cele mai vesele. Oberlin îi vorbi de Dumnezeu. Lenz se dădu înapoi liniştit şi se uită la el cu o expresie de suferință nesfîrşită şi, în fine, spuse: eu unul, de aş fi atotputernic, vedeți dumneavoastră, de aş fi aşa şi n-aş mai putea îndura suferința, i-aş izbăvi, i-aş izbăvi pe toți, căci nu vreau decît linişte, linişte, doar puțină linişte şi să pot dormi. Oberlin îi zise că e o blasfemie. Lenz îşi scutură capul deznădăjduit. Semi-tentativele de a-şi lua viața, pe care le încerca necontenit, nu erau întru totul serioase, erau mai puțin dorința de a muri, pentru el nu exista nicio linişte sau nădejde în moarte; era mai degrabă o încercare, în momentele de spaimă groaznică ori de o acalmie placidă, frizînd non-existența, de a se regăsi printr-o durere fizică. Însă, cele mai frumoase clipe se întîmplau atunci cînd părea să alerge după vreo idee smintită. Cu toate acestea, aducea puțină linişte, iar privirea lui rătăcită nu mai era mai îngrozitoare decît angoasa setoasă după izbăvire, chinul veşnic al neliniştii! Adesea se dădea cu capul de pereți ori îşi provoca, în alt mod, o durere fizică ascuțită.
Pe opt, dimineața, rămase în pat, Oberlin urcă scările; stătea în pat, aproape dezbrăcat, şi era nestăpînit. Oberlin intenționă să-l acopere, însă el se plînse vehement că totul e greu, atît de greu, că se îndoieşte că ar mai putea umbla vreodată, de abia acum resimte cît de greu este aerul. Oberlin îl încurajă. Dar rămase în aceeaşi stare în marea parte a zilei şi pe deasupra nu dori nici să mănînce. Înspre seară, Oberlin fu chemat la un bolnav, în Bellefosse. Vremea era blîndă şi luna plină. Pe drumul de întoarcere, se întîlni cu Lenz. Părea pe deplin rațional şi vorbea cu Oberlin liniştit şi prietenos. Acesta îl rugă să nu se ducă [prea departe], el făgădui; mergînd, se întoarse deodată şi se aciuă foarte aproape de Oberlin, articulînd impetuos: vedeți dumneavoastră, domnule pastor, dacă n-ar mai trebui s-o ascult mi-ar fi de mare ajutor. „Ce să asculți, prietene?” Dar nu auziți, nu auziți vocea aceasta oribilă care țipă de-a lungul orizontului şi căreia i se spune îndeobşte linişte, de cînd sunt în această vale liniştită, o aud mereu, nu mă lasă să dorm, da, domnule pastor, de aş mai putea să dorm vreodată. Apoi, merse mai departe, clătinînd din cap. Oberlin reveni la Waldbach şi dori să trimită pe cineva după el, cînd îl auzi urcînd scările în odaia lui. O clipă după aceea, răbufni ceva în curte cu un tunet atît de puternic, încît lui Oberlin nu-i păru cu putință să fie pricinuit de căderea unui om. Sosi dădaca cu paloarea unei moarte tremurînd din tot trupul.

Şedea în trăsură, cu rece resemnare, în timp ce ieşeau din vale, înspre vest. Îi era indiferent în ce direcție îl conduceau; de mai multe ori trăsură fu în primejdie din pricina drumului rău, însă el rămase şezînd, întru totul liniştit; era cu desăvîrşire nepăsător. În această stare, străbătu drumul înapoi din munți. Înspre seară, ajunseră la valea Rhinului. Puțin cîte puțin, se îndepărtară de munții care se ridicau în roşeața amurgului asemeni unui val de cristale, albastru închis şi pe a cărui culme călduroasă se jucau razele roşiatice ale serii; peste cîmpie, la poala muntelui, stăruia un păienjeniş albăstrui, fremătos. Cu cît se apropiau de Strasburg, se făcea mai întuneric; o lună plină, înaltă, toate obiectele îndepărtate, întunecoase, doar muntele de alături constituind o linie tăioasă; pămîntul era ca un pocal de aur pe care alunecau spumegînd talazurile luminoase ale lunii. Lenz se holba liniştit în afară, nicio temere, nicio rîvnă; în el nu creştea decît o angoasă cavernoasă pe măsură ce obiectele se pierdeau în întuneric. Trebuiră să poposească; atunci avu iarăşi mai multe tentative de a-şi lua viața, dar era păzit cu strictețe. Dimineața următoare, intrară în Strasburg pe o vreme ploiasă, posomorîtă. Părea pe deplin rațional, vorbi cu oamenii; făcea tot ce făceau şi ceilalți, dar într-însul era o pustiitate îngrozitoare, acum nu mai resimțea nicio spaimă, nicio dorință; existența îi era o trebuincioasă povară. – Tot astfel trăi şi pe mai departe.