agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3167 .



La Uniune, La Uniune! 2
prose [ ]
Din viata Larisei de Pàscani 2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Almalo ]

2011-07-20  | [This text should be read in romana]    | 




Venise doar de un an în București, la facultate. Nu știu la care. Nici ea nu știa la care, o numea „aia din centru”. Cunoscuse, repede, acolo câțiva Dănuți. Băieți cuminți, de la țară, adică nu din București, sau și din București, ca domnul Iohan, toți fiind cuminți.

– Băieții până nu se căsătoresc, dragă, zicea Larisa, sunt tare cuminți.


Eram sub cerul liber. Da, el, cerul, era liber, eu eram liberă doar la figurat, fiindcă mă simțeam ținută și țintuită pe loc, ca un sclav, ca oamenii de sub punțile vopoarelor, cei ce trag la galere prin filmele americane, de valiza cu haine și gențile pline de cărți și de alte două valize pe care el, Dănuțul meu, le făcuse în grabă, zicându-mi în miros de trandafir:
– Draga mea, caută-ți tu casă, ai mai mulți prieteni decât mine, hai, fi drăguță, cum te știm toți... uite, îți dau și fierbătorul la tine, nu mai am nevoie, că Ziza are o mașină de cafea Senseo, adusă de Dani din Italia... Ce, nu vrei să pleci, dar eu unde să mă duc, e noiembrie?

Dănuț mi-a pus gențile pe pragul străzii, și-a strâns gulerul, îi era frig, mi-a făcut un gest melancolic cu mâna. Era tare frig, mult mai frig decât în alte ierni.

Aveam mai multe cunoștințe decât ei și câțiva prieteni în acest oraș în care mă născusem. Larisa avea mulți Dănuți, eu îmi aminteam acum la repezeală doar de câteva colege de școală. N-am avut curaj să le sun. M-am dus la o pensiune, undeva prin Știrbei Vodă.

O cameră mare. Mirosea a multe țigări fumate, și-a mult vin cu multe muște de oțet. Avea o veioză, o chiuvetă și o mare liniște.
– Nemulțumită? De ce să fii nemulțumită draga mea, îmi zice cu o voce tabacică Dănuțul meu la telefon; vai draga mea, eu când ai mei îmi dau ceva bani, îți las așa cum am găsit... iubirea mea... vai, deja mi-e dor de tine și să știi că sunt mereu alături de tine.
Și da, de ce aș fi fost nemulțumită? Cineva mă iubise, îmi scrisese poeme, îmi consumase cu mare bucurie tot ce se putea consuma...
Mama îmi spusese să nu am încredere în oamenii zgârciți. Dănuțul meu nu fusese zgârcit. A luat banii de parcare, a luat banii de întreținere, a luat banii de drum pe care îi țineam în sertar și i-a cheltuit pe flori, în parte pentru mine și deseori pentru colegele de facultate.
Toți avem nevoie de o mică atenție, spunea el seara, când trecea scurt pe acasă să mai ia niște bani.

Așa o adusese într-o zi și pe Larisa, ca pe un suvenir, de pe drumul dintre Universitate și Calea Victoriei. A găsit-o, i-a plăcut și a depus-o la mine în sufragerie. Avea o calitate Larisa, se spăla tot timpul și, în concluzie, nu lăsa urme pe covor sau pe parchet, așa cum făcuseră altele.
De altfel, Larisa era o bună prietenă: mai pleca, mai venea. Totuși, Larisa nu venea pentru o zi, două. Se bucura imediat după ce cobora din lift. Tot blocul știa când ajungea Larisa la noi. Pentru toți era limpede și vizibil ca pietricica de pe buza ei de sus: ea venea în casa mea și la Dănuț.

– Hai draga mea, nu ne faci o cafea și mai adu de jos de la magazin niște beri. Bani, ce bani, da' ce ăia nu ne știu?, adăuga gesticulând Dănuț câte o critică socială la marea nedreptate, ce oricum înlănțuise toată lumea – el asta visa, să devină avocat și să apere în mod egal tot ce e de sex feminin și să facă dreptatea pe care nu o făcuse nimeni înainte.

– Ai să vezi, ca un Iisus mă voi lupta pentru tine, pentru toate femeile din lume, iar când ajungea la cuvântul „lume”, de fiecare dată, se înneca în fumul pe care nu știu dacă îl trăgea în piept sau nu, că-i era tare îngust pieptul; adică nu știu unde i-ar fi încăput și fumul. În timpul ăsta Larisa își dădea părul în toate părțile, mirosea a apă de trandafir, iar unghiile-i păreau că ies prin fereastră, de drepte și apretate ce erau.
Eu mă uitam la unghiile mele și înțelegeam, însfârșit, de ce unghiile sunt un simbol de bunăstare, precum pantofii și părul.
– Da' asta se știe draga mea, spunea Dănuțul meu, dar să nu te întristezi, tu nu ai nevoie de simboluri, tu arăți perfect, cu părul strâns chiar e bine, ai prea mult, fără unghii făcute, costă bani, da, da și fără tocuri, cine are nevoie de tocuri?
Larisa când cobora din lift scotea sunete ciudate. Nu ea, ci tocurile-i. De la lift erau doar câțiva metri până la ușa apartamentului, însă ea părea că traversează o câmpie întreagă, parcă era un Napoleon mic războindu-se pentru ceva mare. Nu face nimic, gândeam, pe mine mă iubește oricum, fără tocuri și păr vâlvoi sau unghii care au nevoie de toată lumina veiozei. Da, doar mi-a spus-o, mi-a scris-o – așa gândeam când deschideam liftul, rămânând, deseori, cu mâna întinsă la care mă uitam fix, măsurându-mi unghiile, întrebându-mă cât timp le trebuie să crească și ele cât cele ale Larisei.

Seara, în pensiunea de pe Știrbei, a fost scurtă. Mirosul de mucegai pe care credeam că îl simt m-a adormit subit. De fapt era somnul omului care uită, care pleacă departe, care așteaptă să sune telefonul.
Știam că nu va suna nimeni. Cine să sune? Dănuț? De ce să sune? Poate ca să ceară cheia de la cutia poștală, sau bani ca să plătească cotizația la Uniune?

Da, Uniunea, toți doreau să intre în ea. Numai eu n-am vrut să intru în nimic.
– Ba da, dragă, hai să intrăm cu toții la Uniune, la Uniune... zicea Larisa, să ne mai distrăm și noi încă o dată – și își trecea părul peste cap, sau ba într-o parte, ba în alta și făcea ce făcea, de se auzea cum ciorapii ei super-elastici scoteau scântei.

Îl întrebasem, odată, pe tata dacă a fost în partid, sau în vreo asociație.
– Cum să intru în așa ceva? Tu nu știi ce s-a întâmplat cu toți care au fost în partide după război?
Tată, îl imploram în gând, dragul meu tată, știu, nu mai ești, dar cred că îmi poți da un răspuns, te rog, nu suntem în război, este o simplă asociație de scriitori, ce să fac? Toți vor sau sunt pe cale de… Iar tatăl meu, așa cum era în vis, îmi spunea: „nu e bine să intri în nici o ceva care sună a „adunare””….

Nici după moarte părinții nu se descotorosesc de grămada lor de idei preconcepute, așa că am oftat, încercând să dorm în bâzâitul ascuțit de ac de gămălie al musculițelor de oțet. Dar nici că te-ar lăsa în pace să le urmezi tu așa, pe ale tale, că și noi tinerii nu stăm degeaba, i-am zis mamei într-o zi. Și noi avem idei preconcepute.
– Eh, așa, în asociația de locatari mai intrăm, au zis ai mei, când mi-au cumpărat apartamentul.
– Da, îți trebuie un apartament, o fată care are casă, găsește sigur un bărbat cumsecade...; da, nu-i așa, zicea tata, făcându-i cu ochiul doamnei administrator, care avea părul prins într-o plasă aproape invizibilă pe care eu atunci o mai vedeam, pentru că nu aveam nevoie de ochelari mari și grei ca mama.
Altminteri, între ideile preconcepute pe care încercam să le împart în vis și bâzâitul constant al musculițelor și al caloriferului, ce sigur nu avusese parte de nici o mângâiere de meșter, am dormit ca în gară. Nu dormisem niciodată în gară.
– Vai mamă, cum să-ți dorești să dormi în gară, aș fi auzit-o pe mama oftând, dacă ar mai fi fost. Când eram mică tare aș fi dormit în gară, așa cum îi vedeam pe călătorii care așteptau trenurile în Gara de Nord. Larisa nu fusese cu trenul înainte să vină la București, dar să mai și doarmă în Gara de Nord nici că n-ar fi avut ocazia.
– De ce te-ai înscris la facultate?
– La ce, ah, la aia din centru? Păi fată, ce era să le spun alor mei, crezi că ei știe?, sunt oameni cumsecade. Tata lucrează la primărie, iar mama mai lucrează și ea cam tot acolo, adică strânge după tata, la o adică, toți lucrează cu el. Aici voi nu lucrați cam tot așa?
Dimineața m-au trezit sunetele necunoscute de prin pereți. În casa asta veche și sunetele erau cu totul altele. Bucureștiul e plin de sunete.
– Și, draga mea, mi-a mai zis Dănuț, ai o șansă și tu să te gândești în liniște la ce vrei să faci cu viața ta, că asta tot zici.
Da, asta doream să fac, să mă gândesc în liniște. Îmi luasem examenele, îmi programasem vacanța, aveam și un fel de serviciu la o bibliotecă și... eram atât de liniștită..., ca în zilele de primăvară când ești cu gândul nicăieri, dar ții o geantă plină cu cumpărături. Atât îmi mai aduc aminte, din ziua aceea când Dănuț a adus-o prima oară pe Larisa.
– Și, draga mea, mai avem și noi puțină companie, că nu ne putem uita seara mereu la televizor, mi-a reproșat el molcom, după ce s-a instalat Larisa la noi.
Avea dreptate, probabil eram prea liniștiți, citeam și nu aveam prea multe de făcut seara, un film, o discuție scurtă despre temele de examen. El fuma încet, așezat în fotoliul prea mare pentru el, eu crezând că el gândește, cum stătea așa, cu un fel de perspectivă între fum și ochii eternizați în tavan.
Blocul era pașnic. Doar tocurile se auzeau, uneori câte un scurt lătrat de câine, dar scurt, erau câinii mici ai unor doamne în vârstă care preferau să-și plimbe cățeii, decât să-și mai bată capul după „o viață de muncă”, ori nepoți, sau rude de pe te miri de unde.
Acum mă puteam gândi. Cel puțin câteva zile voi avea liniște.

va urma ---

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!