PE O STRADĂ îngustă şi fără Soare a Barcelonei trăia, nu cum multă vreme în urmă, unul din oamenii aceia cu fruntea gălbejită, cu ochii stinşi, găunoşi, una din acele ființe satanice şi stranii asemenea celor destăinuite lui Hoffmann în visele sale.
Era librarul Giacomo.
Avea treizeci de ani, dar părea deja bătrîn şi istovit; de fel era înalt, dar încovoiat ca un moşneag; părul îi era lung şi alb; mîinile vîrtoase şi vioi, însă uscățive şi acoperite de riduri; veşmintele îi erau mizere şi zdrențăroase, postura stingheră şi neîndemînatică, fizionomia palidă, tristă, urîcioasă, fără însemnătate. Se arăta arar pe străzi, şi numai în zilele cînd se scoteau la mezat cărți rare şi neobişnuite. Atunci înceta să mai fie un om indolent şi ridicol, ochii i se învăpăiau, alerga, mărşăluia, tropăia, astîmpărîndu-şi cu greu entuziasmul, grijile, temerile şi caznele; se înturna gîfîind, fără suflu, gata să se sufoce, apuca cartea adorată, o devora din ochi, o privea lung, o iubea cum avarul îşi iubeşte comoara, tatăl fiica, şi regele coroana.
Un asemenea om nu vorbea niciodată cu nimeni de nu erau buchinişti ori telali; era ursuz şi visător, trist şi posomorît; nu avea decît o singură idee, o singură dragoste, o singură pasiune: cărțile; iar această dragoste şi pasiune îl ardea pe dinlăuntru, secîndu-i zilele şi devorîndu-i existența.
Deseori, dincolo de geamurile librarului, vecinilor le era dat să vadă noaptea o văpaie care palpită, care se apropie, care se duce, care urcă, care uneori se stinge; pe urmă auzeau bătăi la uşi, era Giacomo venit să-şi reaprindă lumînarea, stinsă de vreo pală de vînt.
Nopțile febrile şi înflăcărate şi-le petrecea între cărțile sale. Gonea prin camerele de depozitare, se perinda prin galeriile propriei biblioteci, extaziat şi adorator; apoi se oprea, cu părul în dezordine, cu ochii ficşi şi scînteietori, mîinile îi tremurau atingînd cărțile de pe rafturi; erau fierbinți şi umide.
Lua o carte, îi întorcea foile, îi pipăia hîrtia, îi examina poleiala, coperta, literele, cerneala, striațiile şi ornamentația cuvîntul finis ; după aceea îi schimba locul, o aşeza într-un raft mai ridicat şi zăbovea cu orele privindu-i titlul şi forma.
Aşa fiind, se îndrepta către manuscrisele sale, mult iubiții săi copilaşi; lua unul în mînă, cel mai vechi, cel mai jerpelit, cel mai mînjit, privea pergamentul cu dragoste şi bucurie, îi mirosea praful sfînt şi venerabil, pe urmă nările i se umflau de entuziasm şi mîndrie, iar pe buze îi înflorea un surîs.
Oh! Acela era un om fericit, fericit în mijlocul acelei cunoaşteri de ai cărei orizont moral şi valoare literară avea o prea mică înțelegere; era fericit, postat între toate aceste cărți, plimbîndu-şi ochii pe literele aurite, pe paginile îngălbenite, pe pergamentele şterse; iubea cunoaşterea asemenea orbului îndrăgostit de zi.
Nu! El nu cunoaşterei îi purta dragoste, ci formei şi expresiei sale; iubea cartea pentru că era carte, îi iubea mirosul, forma, titlul. Ce îndrăgea el la un manuscris, era vechimea datei ilizibile, literele gotice stranii şi curioase, poleiala grea care-i încărca desenele; paginile acoperite de praf, praf al cărui parfum fraged şi suav îl trăgea în piept cu deliciu; acel cuvînt aspectuos finis, împrejmuit de doi Cupidoni, ținuți pe o panglică, rezemat de o fîntînă; gravat pe un mormînt sau culcat într-un coş alături de trandafiri, mere de aur şi buchete albastre.
Pasiunea aceasta îl absorbise întru totul, de abia dacă mai mînca, încetase să mai doarmă, dar zi şi noapte visa la ideea lui fixă: cărțile.
Vedea în închipuirea sa tot ce poseda mai divin, mai sublim şi mai frumos o bibliotecă regală, şi visa să-şi făurească una la fel de măreață ca cea a regelui. Cît de bine se simțea în propria piele, cît de mîndru şi de puternic era atunci cînd izbutise să-şi cufunde privirea pînă în adîncimile galeriilor imense unde ochiul său rătăcea printre cărți! Ridica capul? Cărți! Îl apleca? Cărți! La fel în dreapta, la fel în stînga!
În Barcelona, lăsa impresia unui om straniu şi infernal, a unui savant ori a unui vrăjitor.
Dar de abia dacă ştia să citească.
Fruntea îi era atît de severă şi gălbejită încît nimeni nu îndrăznea să-i zică ceva. Celorlalți le inspira răutate şi viclenie şi totuşi nicicînd nu se atinsese de un copil pentru a-l vătăma; însă e adevărat că nu făcuse vreodată pomană.
Îşi păstra toți banii, tot avutul, toate simțămintele pentru cărți; odinioară fusese călugăr, iar pe Dumnezeu îl părăsise de dragul lor; după ceva vreme le jertfi şi cel mai scump lucru rămas oamenilor după Dumnezeu: banii; după aceea le dărui şi cel mai scump lucru al oamenilor după bani: propriul suflet.
Mai cu seamă în ultimul timp treziile lui deveniseră tot mai îndelungate; lampa care ardea deasupra cărților sale se arăta pînă tîrziu în noapte, asta pentru că avea o nouă comoară: un manuscris.
Într-o dimineață, intră în prăvălia sa un tînăr student de la Salamanca. Părea bogat, căci doi valeți pedestri îi țineau catîrul la poarta lui Giacomo; purta o tocă de catifea roşie, iar pe degete îi scînteiau inele.
Cu toate acestea, nu avea aerul acela de autosuficiență şi nulitate, obişnuit celor care au valeți cu ceaprazuri, haine frumoase şi capete seci; nu, omul acesta era un erudit, şi mai ales un erudit bogat, vasăzică un om care la Paris scrie pe o masă de mahon, are cărți cu transă aurită, pantofi brodați, curiozități chinezeşti, un halat, o pendulă de aur, o pisică care doarme pe covor şi două sau trei femei care-l fac să-şi citească versurile, proza şi povestirile, care-i spun: dumneavoastră aveți spirit, şi care nu cred alta despre el decît că e un nerod fudul.
Gentilomul avea purtări alese; intrînd îl salută pe librar, făcu o plecăciune adîncă şi-i spuse pe un glas afabil:
- Maestre, n-aveți pe aici niscai manuscrise?
Librarul se stînjeni şi răspunse bălmăjind:
- Dar, domnule, cine v-a spus-o?
- Nimeni, dar aşa mi-a dat de bănuială.
Şi aşeză pe biroul librarului un săculeț plin de galbeni pe care-l făcu să sune, zîmbind după felul oamenilor care mîngîie banii care sunt ai lor.
- Stimate domn, reluă Giacomo, într-adevăr am, dar nu le vînd, le țin pentru mine.
- Şi mă rog de ce? La ce v-ar trebui?
- De ce, monseniore? – şi se înroşi de mînie – la ce-mi trebuie? Oh! Nu, dumneavostră n-aveți habar ce e aceea un manuscris!
- Scuze, maestre Giacomo, dar la asta mă pricep şi ca să v-o dovedesc acuma vă zic că ce aveți dumneavoastră acilea este Cronica lui Turpin!
- Eu? Oh! v-au înşelat, domnule.
- Nu, Giacomo, răspunse gentilomul; fiți pe pace, nu vreau să vi-l fur, doar să-l cumpăr!
- Niciodată!
- Oh! Ba o să mi-l vindeți, răspunse studentul, căci e la dumneavoastră, manuscrisul a fost vîndut la Ricciami cînd a răposat.
- Ei bine, da, stimate domn, îl am, e comoara mea, e viața mea. Oh! N-o să mi-l puteți smulge! Ascultați-mă! Vă spun un secret: Baptisto, îl ştiți pe Baptisto, librarul din Piața Regală, rivalul şi duşmanul meu, ei bine, el nu-l are şi îl am eu!
- La cît îl estimați?
Giacomo pregetă un răstimp destul de lung şi răspunse cu mîndrie:
- Două sute de pistoli, monseniore.
Îl privi pe tînăr, cu un aer triumfător, părînd a-i spune: o s-o luați din loc, prea e scump, şi totuşi pe mai puțin nu-l dau.
Se înşela, căci acesta îi arătă punga cu bani:
- Uite trei sute, spuse el.
Giacomo păli, gata să leşine.
- Trei sute de pistoli? Repetă el, da’ eu sunt om nebun monseniore, pe patru sute şi nu-l dau.
Studentul se puse pe rîs, îşi scotoci buzunarele, de unde mai ivi două pungi.
- Ei bine, Giacomo, na cinci sute. Oh! Nu, n-ai vrea să-l dai Giacomo? Dar va fi al meu, va fi al meu astăzi, în clipa asta, îmi trebuie chiar de am să-mi dau inelul ăsta dăruit pe un sărut, chiar de am să vînd sabia cu diamante, hotelurile şi palatele, chiar şi sufletul; cartea asta îmi trebuie, da, îmi trebuie fie ce o fi, cu orice preț; în opt zile îmi voi susține teza la Salamanca, îmi trebuie cartea asta pentru titlul de doctor, ca să fiu arhiepiscop îmi trebuie să fiu doctor, ca să am mitra pe cap îmi trebuie purpura pe umeri!
Giacomo se apropie de el şi îl privi cu admirație şi respect, ca singurul om care l-a înțeles cu adevărat.
- Ascultă, Giacomo, opină gentilomul, am să-ți spun un secret care te va îmbogăți şi te va face şi fericit, există aici un om, un om care stă pe lîngă bariera arabilor, şi are o carte: Misterul Sfîntului Mihail.
- Misterul sfîntului Mihail? spuse Giacomo icnind de bucurie, oh, mulțumesc, mi-ați salvat viața.
- Iute! Dați-mi Cronica lui Turpin.
Giacomo alergă la un raft ; acolo se opri ca trăsnit, se dădu palid şi spuse făcînd pe uimitul :
- Dar, monseniore, nu-l am.
- Oh! Giacomo, tertipurile tale-s străvezii, iar privirile ți-au dat în vileag minciunile.
- Oh ! Monseniore, vă jur, nu-l am !
- Giacomo, bătrîn fără minte ce eşti ; na, uite şase sute.
Giacomo luă manuscrisul şi îl înmînă tînărului.
- Purtați-i de grijă, spuse el, în timp ce acela se îndepărtă rîzînd ; cînd să se urce pe catîr le spuse valeților :
- Să ştiți că-i nebun stăpînul vostru, dar tocmai ce a înşelat un imbecil. Călugăr idiot şi mofluz ! repetă el rîzînd, crede că am să mă fac papă !
Iar sărmanul Giacomo rămase trist şi deznădăjduit, lipindu-şi fruntea fierbinte de gemulețele prăvăliei sale, plîngînd de furie, în timp ce-şi privea cu durere şi chin manuscrisul, obiect al grijilor şi afecțiunilor sale, cărat acum de valeții grosolani ai gentilomului.
- Oh ! Să fii blestemat, om al infernului ! Fii blestemat, blestemat de o sută de ori, tu care mi-ai furat ce îmi era mai scump pe lume ! Oh ! Acum nu mai am pentru ce să trăiesc ! Ştiu că m-a înşelat, infamul, m-a înşelat ! Dacă-i aşa, oh, am să-i vin eu de hac ! Fuga degrabă la bariera arabilor ! Şi dacă omul acela are să-mi ceară o sumă pe care n-o am… ? Ce mă fac atunci ? Oh ! Că-ți vine să mori nu alta !
Luă banii pe care studentul îi lăsă pe birou şi ieşi în fugă.
Gonind pe străzi, nu reuşea să vadă nimic din ceea ce îl înconjura, toate se prefirau în fața lui asemeni unei fantasmagorii a cărei enigmă n-o putea pătrunde, nu auzea nici paşii trecătorilor, nici uruitul roților pe caldarîm ; nu cugeta, nu visa şi nu vedea decît un lucru : cărțile. Se gîndea la Misterul sfîntului Mihail, şi-l plăsmuia în minte, mare şi subțire, cu o copertă decorată cu litere de aur, încerca să ghicească numărul de pagini pe care-l putea conține ; inima îi bătea cu violență asemeni omului care-şi aşteaptă condamnarea la moarte.
Într-un sfîrşit fu acolo.
Studentul nu-l înşelase !!!
Pe un vechi covor persan, numai găuri, erau întinse pe pămînt, vreo zece cărți. Giacomo, fără să-i vorbească omului care dormea alături, culcat asemeni cărților sale, şi care sforăia la Soare, căzu în genunchi, se aplecă iscodind cu privirea îngrijorată şi fără astîmpăr cotorul cărților, apoi se ridică, palid şi abătut, şi-l trezi pe buchinist țipînd ca apoi să-i ceară :
- Ei, amice, n-ai cumva Misterul sfîntului Mihail ?
- Ce ! spuse negustorul deschizînd ochii, nu vreți să vorbim de o carte pe care o am ? Priviți !
- Nătărăule ! spuse Giacomo bătînd cu piciorul, mai ai şi altele pe lîngă astea ?
- Da, iaca-ci !
Şi îi arătă un mănunchi de fascicule legate cu sfoară. Giacomo rupse legătura şi citi titlul într-o clipită.
- Blesteme ! spuse el, nu-i asta. Oare nu cumva l-ai vîndut ? Oh ! dacă-l ai, dă-mi-l, dă-mi-l ; o sută de pistoli, două sute, atît cît o-i vrea.
Buchinistul îl privi cu uimire :
- Oh ! poate că-mi vorbiți de o cărțulie pe care am dat-o ieri pe opt maravedi vicarului de la catedrala Oviedo ?
- Îți mai aduci aminte cum se numea ?
- Nu.
- Nu cumva : Misterul sfîntului Mihail ?
- Da, ăsta-i.
Giacomo făcu cîțiva paşi înapoi şi se prăvăli în colb ca un om sleit de o vedenie care-l bîntuie.
Cînd îşi reveni în fire, se făcuse seară, iar Soarele, care se înroşise la orizont, era gata să apună. Se ridică şi reveni acasă, suferind şi pierit.
După opt zile, Giacomo nu uitase de trista lui dezamăgire, iar rana îi era încă vie şi însîngerată ; de trei nopți nu mai dormise, căci în ziua aceea urma să se scoată la licitație prima carte care fusese tipărită în Spania, un exemplar unic în tot regatul. De multă vreme nutrise speranța de a-l avea pentru el ; astfel că se bucură să audă într-o zi că proprietarul acesteia murise.
Inima lui însă mai era încercată de o teamă : Să nu-l cumpere Baptisto, Baptisto, care, de ceva timp, îi răpea, nu muşterii, puțin îi păsa de asta ! ci tot ce ieşea la iveală mai vechi şi mai rar, Baptisto al cărui renume îl detesta cu o ură de artist. Acest om parcă-i stătea pe cap, mereu el era cel care îi răpea manuscrisele ; la vînzările publice, licita şi obținea. Oh ! sărmanul monah, de cîte şi de cîte ori nu văzu el, în visele lui pline de ambiție şi orgoliu, mîna lungă a lui Baptisto, care trecea pieziş prin mulțime, în zilele de licitație, pentru a-i fura o comoară la care visase atîta car de vreme, la care tînjise cu atîta dragoste şi egoism ! De cîte ori, încă, nu fusese ispitit să sfîrşească printr-o crimă acolo unde nici banii şi nici răbdarea nu avură sorți de izbîndă ; dar îşi îngropa un asemenea gînd adînc în inimă, încerca să se ia cu ura pe care o purta acestui om şi ațipea peste cărți.
Dimineața, el era deja în fața casei unde avea să se țină vînzarea ; ajunse acolo înaintea comisarului, înaintea publicului şi înaintea Soarelui.
De-ndată ce uşile s-au deschis, îşi făcu vînt pe scări, urcă pînă la sală şi ceru cartea. Îi fu arătată ; era deja o bucurie.
Oh ! nicicînd nu mai văzuse una atît de frumoasă şi care să-i placă mai mult. Era o Biblie latină, cu comentarii în greacă ; o privi şi o admiră mai mult ca oricine, o strîngea între degetele sale, rîzînd amar, ca un om care moare de foame şi care vede în față aur.
Nicicînd nu mai dorise ceva cu atîta ardoare. Oh ! cît şi-ar fi dorit atunci, chiar şi cu prețul a tot ce avea, a tuturor cărților sale, a tuturor manuscriselor, a celor şase sute de pistoli, cu prețul propriului sînge, oh ! cît mai jinduia după cartea aceea ! Să vîndă tot ca acea carte să fie a lui ; s-o aibă doar pe ea, dar să fie a sa ; să o poată arăta întregii Spanii, cu un hohot de rîs insolent şi compătimitor la adresa regelui, prinților, savanților, lui Baptisto şi să spună : E a mea ! Cartea-i a mea ! – şi să o țină între mîinile sale toată viața, să-i simtă atingerea, să-i simtă mirosul, şi s-o posede aşa cum o vede !
În cele din urmă, se făcu şi ora. Baptisto era la mijloc, cu chipul seren, cu aerul calm şi afabil. Fu rîndul cărții, Giacomo oferi mai întîi douăzeci de pistoli, Baptisto tăcu şi nu privi la Biblie. Monahul deja înainta să apuce cartea care nu-i smulsese prea multe temeri şi dureri, cînd Baptisto pronunță deodată : patruzeci. Giacomo văzu cu oroare cum rivalul său devenea tot mai înflăcărat pe măsură ce prețul continua să se ridice.
- Cincizeci ! țipă el cu toate puterile.
- Şaizeci! răspunse Baptisto.
- O sută !
- Patru sute !
- Cinci sute, adăugă cu regret monahul.
Iar în timp ce el tropăia de nerăbdare şi furie, Baptisto etala un calm ironic şi malițios. Vocea ascuțită şi tremurătoare a portărelului repetase deja de trei ori : cinci sute, Giacomo se vedea deja fericit ; suflul scăpat dintre buzele unui om îl făcu să leşine, căci librarul din Piața Regală, împingîndu-se în mulțime, rosti pe neaşteptate : şase sute. Vocea portărelului repetă de patru ori « şase sute » şi niciun glas nu-i răspunse ; doar se putea vedea, cum la unul din capetele mesei, un om cu fruntea gălbejită, cu mîinile tremurînde, un om care rîdea amar cu rîsul damnaților lui Dante ; îşi înclină capul, cu mîna pe piept, iar cînd o retrase, aceasta era fierbinte şi umedă, căci în capătul unghiilor avea carne şi sînge.
Cartea fu pasată din mînă în mînă pentru a-i reveni lui Baptisto ; cartea trecu prin fața lui Giacomo, îi simți mirosul, o văzu pentru o clipită în fața ochilor, apoi se opri la un om care o luă şi o deschise rîzînd. În clipa aceea, călugărul îşi aplecă trunchiul pentru a-şi ascunde capul fiindcă începuse să plîngă…
Revenind la stradă, mersul său era încet şi chinuitor, chipul îi era bizar şi stupid, alura grotescă şi rizibilă ; lăsa impresia unui om beat, căci se împleticea ; ochii îi erau pe jumătate închişi, pleoapele îi erau roşii şi fierbinți ; sudoarea îi curgea pe frunte, şi bolborosea printre dinți, ca un om care a băut prea mult şi care şi a cam făcut partea la banchetul sărbătorii.
Gîndurile nu mai erau a lui, rătăceau şi ele ca trupul, fără vreo direcție sau intenție ; se împleticeau, şovăitoare, apăsătoare şi stranii ; capul îi era greu ca de plumb, fruntea îi ardea ca jarul.
Da, era beat de tot ceea ce simțise ; era vlăguit de tot ceea ce trăise ; era matosit de existență.

În ziua aceea – era o duminică – oamenii se plimbau pe străzi, sporovăind şi cîntînd. Sărmanul călugăr le ascultă pălăvrăgea şi cîntecele ; culegea de pe stradă cîteva fărîme de conversație, niscavai cuvinte, niscavai țipete, dar avea impresia că sunt mereu acelaşi sunet, acelaşi glas, era o zarvă fără noimă, confuză, o muzică bizară şi asurzitoare care îi bîzîia creierul şi-l copleşea.
- Mă, se adresă un om interlocutorului său, ai auzit vorbindu-se de povestea sărmanului paroh d’Oviedo pe care l-au găsit sugrumat în pat ?
Dincolo, un grup de femei se răcoreau pe la porți; şi iată ce-i fu dat să audă lui Giacomo, aflat în trecere :
- Ia spune, Martha, ați auzit de tînărul bogătaş de la Salamanca, Don Bernardo, ați auzit ? cel care a trecut şi pe aici acu’ cîteva zile, care avea un catîr negru atît de splendid şi de bine echipat şi cu care se fălea pe străzi ; ei iaca, mi-au spus-o azi dimineață la biserică, bietul flăcău a murit.
- A murit ? spuse o tînără fată.
- Da, mititico, răspunse femeia ; a murit aici, la hanul Sfîntului Petru ; mai întîi îl luase durerea de cap, apoi îl apucă febra, iar după patru zile l-au pus în pămînt.
Giacomo mai auzi şi altele ; toate aceste amintiri îl făceau să tremure şi un surîs feroce i se lăsă pe buze.
Călugărul se întoarse la el, vlăguit şi bolnav ; se culcă pe jos, sub biroul său, şi ațipi. Îl apăsa pieptul, pe gît îi ieşea un sunet hîrîit şi cavernos ; se sculă cu febră, un oribil coşmar îl lăsase fără puteri.
Se făcea noapte şi tocmai ce sunaseră ceasurile unsprezece la biserica din vecinătate. Giacomo auzi țipetele : « Foc ! foc ! » Îşi deschise fereastra, fugi în stradă şi văzu, într-adevăr, flăcările care se ridicau deasupra acoperişurilor ; intră iarăşi, se îndrepta să-şi ieie lampa pentru a intra în depozit, cînd auzi în fața geamului său nişte oameni trecînd în fugă care spuneau : « E în Piața Regală, focul e la Baptisto ».
Monahul tresări, un hohot de rîs zgomotos izbucni din adîncul inimii sale şi luă drumul alături de mulțime înspre casa librarului.
Casa ardea pe de-a-ntregul, flăcările se înălțau, semețe şi înfricoşătoare şi gonite de vînt se porneau înspre azurul frumos al Spaniei ce plana deasupra Barcelonei zguduite şi agitate ca un velier pe lacrimi.
Cu toții văzură un om pe jumătate despuiat, pradă disperării, care îşi smulgea părul din cap, care se zvîrcolea pe jos, blestemîndu-l pe Dumnezeu şi urlînd de furie şi deznădejde ; era Baptisto.
Călugărul îi urmărea durerea şi urletele, cu calm şi fericire, cu acel rîs feroce al copilului care se bucură de patimile fluturelui căruia tocmai i-a smuls aripile.
Cu toții văzură cum flăcările mistuiau la etajul superior nişte teancuri de hîrtii.
Giacomo luă o scară, o propti de peretele înnegrit şi şubred, aceasta scrîşni sub paşii săi, urcă în fugă, ajunse la acea fereastră. Blestem ! nu erau decît nişte cărți vechi de librărie, fără valoare şi merite. Ce era să facă ? Deja intrase, trebuia ori să avanseze în mijlocul acelui aer încins, ori să coboare pe scara al cărei lemn începuse să se înfierbînte. Nu ! şi avansă.
Trecu prin mai multe încăperi, podeau trosnea sub paşii săi, uşile cădeau atunci cînd se apropia, grinzile îi atîrnau deasupra capului, fugea în mijlocul incendiului, gîfîit şi furios.
Îi trebuia cartea ! S-o aibă sau să moară !
Nu ştia încotro s-o ia, dar alerga.
Ajunse, într-un sfîrşit, în fața unui perete despărțitor care rămăsese neatins, îl crăpă cu o lovitură de picior şi zări o încăpere obscură şi îngustă; bîjbîi, simți sub degete cîteva cărți, atinse una, o luă şi o scoase afară. Ea era! Ea, Misterul sfîntului Mihail ! Făcu cale întoarsă, ca un om pătimaş în delir, sărea peste spărturi, zbura printre flăcări, dar nu mai regăsi scara pe care o rezemase de perete; se apropie de o fereastră şi coborî, ținîndu-se cu mîinile şi genunchii de sinuozități, hainele începură să-i fumege şi, cînd ajunse la stradă, se rostogoli în pîrîu pentru a stinge văpăile care-l frigeau.
Trecură cîteva luni şi nu se mai auzise nimic despre librarul Giacomo altceva decît că era unul dintre acei oameni stranii şi altminteri de care mulțimea rîde pe străzi fiindcă nu are cum să le priceapă pasiunile şi obsesiile.
Spania era preocupată de chestiuni mai grave şi mai serioase. Un geniu malefic părea să apese asupra ei; în fiece zi, noi omucideri şi noi abateri de la lege, iar toate păreau opera unei mîini nevăzute şi ascunse; era un pumnal suspendat deasupra fiecărui acoperiş şi fiecărei familii; erau oameni care dispăreau dintr-o dată, fără să fie descoperit măcar un strop din sîngele vărsat din rană; un om pleca în călătorie şi nu mai revenea; nimeni nu ştia cui să atribuie această groaznică urgie, căci de nevoie necazul se atribuie unui străin, dar fericirea voinței noastre.
Viața e uneori presărată cu zile într-atît de nefaste, cu epoci într-atît de funeste omului că, neştiind pe cine să arunci imprecațiile, te adresezi urlînd cerului; în asemenea momente pline de necaz pentru popor îşi face loc şi credința în fatalitate .
Ageră şi zeloasă, poliția se sforță, într-adevăr, să-l afle pe autorul acestor nelegiuiri: iscoadele tocmite s-au strecurat în toate casele, au ascultat fiece cuvințel, au auzit toate țipetele, s-au uitat în toate privirile, dar de găsit nu găsiră nimic.
Totuşi, într-o dimineață, Barcelona se dezbără de haina sa de doliu pentru a se înghesui în sălile tribunalului unde avea să fie condamnat la moarte cel pe care-l bănuiau a fi autorul tuturor acelor ucideri cumplite. Poporul îşi acoperea lacrimile sub un rîs spasmodic, căci atunci cînd cineva suferă şi plînge îşi găseşte o alinare, întru totul egoistă, e drept, dar oricum o alinare, în a vedea suferințe şi lacrimi străine.
Sărmanul Giacomo, atît de calm şi de inofensiv, fusese acuzat de incendierea casei lui Baptisto, de furtul Bibliei sale; Era acuzat încă de o mie alte fapte.
Acum şedea acolo, pe banca asasinilor şi tîlharilor, el, bibliofilul onest; sărmanul Giacomo, care nu se gîndise decît la cărțile sale, luase pînă la urmă calea pierzaniei, în tainele crimei şi eşafodului.
Sala era plină de oameni. Într-un final procurorul se ridică şi citi raportul; era lung, încîlcit şi de abia dacă puteai distinge faptele principale de paranteze şi reflecții personale. Procurorul susținea că în casa lui Giacomo fusese găsită Biblia care aparținuse lui Baptisto, căci e singura de acest fel în Spania; ori, era probabil ca Giacomo să fie cel care dăduse foc casei lui Baptisto pentru a pune mîna pe acea carte rară şi de mare valoare. Procurorul tăcu şi-şi luă locul înapoi, extenuat.
În cel priveşte pe călugăr, el era calm şi liniştit, mulțimii care-i aducea ocări nu-i răspundea nici măcar c-o privire.
Se ridicase avocatul, vorbi îndelung şi bine; într-un sfîrşit, cînd crezu că izbutise să emoționeze publicul, îşi ridică roba de magistrat şi ivi o carte, o deschise şi o arătă asistenței. Era un alt exemplar al aceleaşi Biblii.
Giacomo scoase un țipăt şi se prăbuşi pe bancă, smulgîndu-şi părul. Momentul era unul critic, toată lumea aştepta cuvîntul acuzatului, dar nici un sunet nu-i ieşise pe gură; îşi reveni în cele din urmă, îşi privi judecătorii şi avocatul ca un om care abia se trezeşte.
L-au întrebat dacă el pusese foc la casa lui Baptisto.
- Vai, nu! Veni răspunsul.
- Nu?
- Dar mă condamnați? Oh! Condamnați-mă, vă şi rog! Viața mi-e o povară, avocatul meu v-a mințit, să nu cumva să-l credeți. Oh! Condamnați-mă, l-am omorît pe don Bernardo, l-am omorît pe vicar, am furat cartea, singura carte, căci în Spania nu sunt două la fel. Domnilor, omorîți-mă, sunt un mişel!
Avocatul său se îndreptă spre el şi îi arătă Biblia:
- Vă pot scăpa, iată!
Giacomo luă cartea, o privi.
- Oh! Şi eu care credeam că e singura din Spania! Oh! Spuneți-mi, spuneți-mi că m-ați păcălit. Fiți blestemat!
Şi se prăbuşi leşinat.
Judecătorii reveniră şi pronunțară condamnarea la moarte.
Giacomo o ascultă fără să se clintească şi păru chiar mai calm, mai împăcat cu sine. Îi dădeau speranța că vor cere grațierea papei, poate că o va obține, nu-şi dorea deloc aşa ceva, ceru doar ca biblioteca să-i fie dăruită omului cu cele mai multe cărți din Spania.
Apoi, după ce mulțimea plecă, îi ceru avocatului său să aibă bunătatea de a-i împrumuta cartea; acesta i-o înmînă.
Giacomo o luă cu dragoste, vărsă cîteva lacrimi pe file, o rupse cu mînie şi-i aruncă bucățile în față apărătorului, zicîndu-i:
- Ați mințit, domnule avocat! N-am spus eu bine că alta la fel nu mai e în Spania!

(Primul text publicat de Flaubert,
apărut în LE COLIBRI la 12 februarie 1837)