Luc se prăbușise inertă și doar un reflex târziu al lui Gregorian a făcut ca bătrâna să nu se lovească cu capul de șemineul ce se afla în fața celor două fotolii de răchită. Când s-a trezit din starea de inconștiență, Luc a zărit profilul alb al unui doctor care-i lua pulsul. A încercat să se ridice, dar coșmarul povestirii depănate de Gregorian o apăsa ca o piatră de moară prăvălită pe suflet. Când și-a revenit, Luc l-a rugat pe Gregorian să nu plece încă .
- D-le Gregorian, povestea dumitale mi-a decapitat inima ca o ghilotină robespierriană. Numele meu, Lucreția Pârvulescu, vă spune ceva?
- În afara faptului că l-am auzit pentru prima dată la Pleșoianu, nu!
- Deci, Petru nu ți-a vorbit deloc de mine...? De o iubire pe care a purtat-o în suflet când nu era decât un tânăr locotenent cu capul în nori de îndrăgostit ce era...
- Nu, Petru nu a agreat să vorbească vreodată despre trecutul său. Cu atât mai puțin despre viața sa intimă.
- Este... a fost... căsătorit?
- Nu, niciodată! La capitolul ăsta ne-am asemănat perfect, căci nici mie nu mi-a plăcut să mă leg la cap. Uniforma și gradul militar au fost pentru amândoi atuuri solide pentru a frânge multe inimi, fără a le mai conduce la altar. L-ați iubit pe Petru?
- L-am iubit și m-a iubit. Până la un punct, când m-a părăsit nedrept. Aplecând urechea la bârfe născocite. Care m-au durut. Povestea dumitale a deschis în mine însă răni noi, adânci. Pe lângă iubirea pentru Petru...și pierderea unicului meu fiu. Locotenentul arogant. Cel pe care Petru l-a trimis într-o lume poate mai bună cu o singură fandare de spadă...
- Vrei să spuneți...? bâlgui Gregoian, evident impresionat de turnura pe care o luase nevinovata lui poveste. Vreți să spuneți că Mihai Tiberian...
- Era fiul meu. De fapt, fiul neștiut al lui Petru... Mă doare sufletul că pronunț aceste cuvinte și, vă rog, nu-mi cereți să vă dau mai multe detalii care dor. L-am iubit sincer și nebunește pe Petru. În primul război mondial ne-am cunoscut și ne-am unit inimile. La Balcic ne-am unit pentru prima dată și trupurile. Pentru ca apoi Petru, plecând urechea la minciunile scornite de un doctor, care mi-a distrus viața, să mă părăsească. Îi puteam spune că sunt deja însărcinată? Că după război va fi un tată fericit? Îl știam cât era de influențabil. De orgolios. Știam că familia lui ar fi făcut orice ca să nu mi-l lase mie. Mihai, fiul meu și al lui Petru, a avut de mic în gena comportamentului său superbia Dunărenilor. A fost un copil capricios, obraznic. Gata să se ia la harță cu alți copii, conștient parcă de avatarul nașterii sale. Și de spița boierească a celui ce îi fusese tată biologic. De aceea, Mihai voia cu orice preț să se înroleze în armată. Și nu oriunde. Doar la cavalerie! Unchiul meu, Raul Tiberian, ajunsese într-un post cheie în Ministerul de Externe. Pentru că eram conștientă că băiatul, un bastard, nu va avea nicio șansă să acceadă prea sus în structurile armatei, am acceptat ca unchiul meu să-l înfieze. Astfel, Mihai Tiberian, urmând linia paternală, s-a înrolat în Divizia 7 cavalerie. După bătălia de la Stalingrad, când armata română a înregistrat mari pierderi și Divizia 7 a fost desființată, s-a format Divizia 1 Cavalerie. Din care aud acum că ați făcut parte și d-voastră. Și Petru...Și Mihai... Primeam puține scrisori de la Mihai și niciodată nu știam dacă mai este sau nu în viață. Am fost anunțată că a murit într-una din luptele purtate la Kursk. Abia acum, după atâția ani, aflu de la dumneata adevăratul motiv al morții sale!
- Doamnă Pârvulescu, încercă Gregorian să se disculpe stângaci, dacă aș fi știut, zău că n-aș mai fi făcut vizita de azi.
- Vizita dumneavoastră de azi trebuia să se întâmple, domnul meu! Stăm cu toții încă de la naștere pe o punte a suspinelor și, indiferent de ceea ce am face, nu putem decât să pășim pe ea. Pentru a întâlni toate acele obstacole pe care destinul ni le-a proiectat încă de la naștere. Pe laturile punții aceștia sunt prăpăstii în care sufletul nu trebuie să ajungă. El trebuie să înfrunte de unul singur toate aceste vicisitudini și încercări ale vieții. Nu vedeți, după atâția ani, când sunt atât de aproape de capătul acestei punți, viața mă mai încearcă o dată. Descopăr pe taraba lui Pleșoianu ceasul pe care i l-am dăruit singurului bărbat pe care l-am iubit. Și odată cu acest ceas reintră în viața mea Petru, cu amintirea lui dureroasă. Iar azi, Mihai, despre care am crezut că a căzut ca un erou la datorie. Toate aceste lucruri trebuiau să se întâmple, domnul meu! Mai devreme sau mai târziu! Tragic este că bărbații pe care i-am iubit cu disperare în viața mea au stat față în față, neștiut, tatăl semnând condamnarea la moarte a fiului pe care nu l-a cunoscut niciodată. Ce nedrept ne judecă viața și cum își bate joc de noi, biete efemeride! Nu înțeleg, însă, cum a ajuns Petru într-un azil? El, un vlăstar strălucit al Dunărenilor atotputernici și bogați!
- Naționalizarea i-a lăsat, cum se spune, în fundul gol. Fără niciun firfiric în buzunar. Boala, băutura, tristețea de a fi pierdut niște privilegii considerate eterne l-au adus în azil.
- Dar bine, rudele lui ce au păzit?
- Nu mai are pe nimeni în țară. Au plecat imediat după terminarea războiului la Paris. El n-a vrut să plece nici în ruptul capului. Spunea că pământul ăsta pe care l-a apărat este și al său. Indiferent de schimbările sociale, nedrepte și dureroase pentru cei din clasa lui...
- Ceasul meu, cum a ajuns la Pleșoianu?
- Când Petru s-a îmbolnăvit de plămâni din cauza fumatului necontrolat, a avut de suportat o operație grea. I s-a îndepărtat un plămân cuprins de o formă incipientă de cancer pulmonar. De unde bani pentru operație...? L-am ajutat și eu cum am putut...
- De aceea a vândut ceasul, nu?
- Da, doamna mea. Abia aștept să-l văd, ca să-i povestesc de întâlnirea noastră...Dacă-mi permiteți, bineînțeles!
- Și eu vreau să-l văd, d-le Gregorian! Deși îmi va fi atât de greu după ceea ce mi-ați povestit! Dar trebuie să-l văd... Așa simt! Fiindcă nu cred că voi mai face prea mulți purici pe lumea asta...
- Putem stabili o zi...?
- Duminică...Vreau să meargă și nepotul meu, Mihnea Tiberian. Singură nu aș avea curajul să o fac. Dar, vă rog, până atunci să nu-i pomeniți nimic de mine...
- Cum doriți...Atunci, duminică trec pe la d-voastră și mergem împreună.