Furia și mânia nu pot fi improvizate pe scenă, ele iau naștere printr-un lung proces de fierbere, proces care distruge o parte din suflet, din omenie, acumulând forța de reacție pentru explozia ce va urma. Și nu sunt niște lucruri normale pentru artist, chiar se află în contradicție cu natura deschisă și directă cu care a fost dotat omul primordial.

Omul de pe scenă poate fi actor, pictor, scriitor, muzician. Nu poate fi președinte, om politic, om de afaceri.

Te-ai gândit ce lasă în urmă omul care, întreaga lui viață, a respectat toate canoanele impuse, toate normele sociale? Nimic. În vreme ce artistul, care nu a ținut cont decât de instinctul primar, lasă în urmă o amprentă indestructibilă.

La ce sunt bune canoanele, dacă îngerii n-au cum să aplaude? Dispariția unui artist va smulge generațiilor viitoare o parte din suflet, pentru că ele nu vor mai primi diversitatea hranei spirituale de care, conștiente sau nu, au nevoie. Poate din această cauză pictorii, scriitorii, muzicienii și actorii sunt prețuiți numai postum.

Auzi la jurnal că o personalitate dintr-un domeniu enumerat mai sus, a dispărut, a murit și te superi și îți pare rău pentru toate ocaziile pe care le-ai avut și le-ai ratat ca să-l vezi, să îl asculți sau să-i vorbești. Dar vezi, atunci aveai alte priorități. De necaz și frustrare intri în primul magazin și cumperi operele complete.

Fericirea ipocritului se măsoară în restaurante, hoteluri de lux, haine, numai că profesionalismul entuziasmului este cea mai perfectă nesinceritate și cea mai respingătoare.

Suntem cel mai nerecunoscător popor. Ne interesează sticla de bere și conversația sterilă, avem nevoie de socializare în vreme ce artistul trăiește un rol pentru noi. Suntem domni cu ospătarul, chelnerul și cu cerșetorul de la intrare, suntem gentlemani cu fetița din care ne vom înfrupta mai târziu. În schimb ignorăm cântecul, versurile sau pânzele artistului din fața noastră. Artistul viu este un fel de plasmă 4 D și o distracție pusă la dispoziția consumatorului de către club.

Comandăm și mestecăm friptura privind spre scenă, la microfon e cineva, se aud aplauze, aplaudăm și noi, strigăm biss, apoi ne întoarcem la friptură și la fetița noastră.

Spunem bancuri cu Băsescu și Boc, râdem și nu observăm că s-a făcut liniște. Vreo doi se ridică de la masă, facem la fel - Ce s-a întâmplat? - Ce se întâmplă? se precipită șoaptele. - Nimic, un moment de reculegere, a murit un artist.

Suntem singurul popor care se mândrește cu istoria lui, care își alege președinte un tiran și apoi îl realege să aibe mai târziu inspirație la bancuri. Un popor care-și disprețuiește prezentul, își condamnă copiii și iubește trădarea. Poporul care nu pricepe că singurul bun pe care-l are nealterat și pe care îl ignoră, este cultura recunoscută oriunde, numai aici, nu.

Și ce mai râdem când la televizor un trecător e întrebat de Gaiță cine a fost Mircea Eliade? Și el răspunde: un domnitor al Þării Românești care i-a bătut pe turci.

Nu, nu vă îngrijorați, e doar un trecător. Pe scenă cineva se pregătește să cânte la chitară și la flaut, alții vor să recite poezii. Nu-i luați în seamă, vor veni și mâine.