Motto:”Daci sau români,români sau daci,e
indiferent: suntem români și punctum,
nimeni n-are să ne învețe ce-am fost,
sau ce trebuie să fim,voim să fim ceea ce
suntem: români”
M.Eminescu
N-am mai fost demult pe acasă...bună ziua scumpă Mamă! Îți scriu iarăși eu...Îți scriu cu lacrimi în ochi și cu sufletul îndurerat...Îți scriu căci tu-mi ești mamă și doar tu poți să-mi alini durerea...Scriindu-ți lacrimi enorme, lacrimi grele, lacrimi de sfâșietoare durere se preling de pe obraji pe fila albă...Nu prea văd rândurile pe care ți le scriu, căci ochii parcă-mi sunt învăluiți de ceață, dar oricum îți scriu căci tu-mi ești Mamă și doar ție pot să-ți spun durerea ce o am pe suflet, doar tu mă poți asculta. De atunci de la semnarea tratatului ruso-otoman din 16 mai 1812 în incinta hanului lui Manuc din București, de atunci de când Rusia și Turcia mi-au hotărât soarta furându-mă de la tine Mamă, de la Casa Părintească, de atunci sufletul meu nu mai cunoaște tihna...știe doar ce-i plânsul și durerea. M-a furat de la tine mamă, lăsându-te să lăcrimezi, așa cum lăcrimează mamele când își pierd copii dragi...Ivan m-a pus să-i invăț limba cu de-a sila, mi-o băga în gât, mi-o băga în suflet...de nu vroiam mă bătea fără milă cu bocancii săi murdari, unde se nimerea, dar mai mult în cap și piept, mă tăvălea prin nuroi până-mi făcea hainle ferfeliță, apoi ca să-mi „revin” vărsa pe creștetul meu „vodkă” și-mi sufla în suflet cu fum de „mahorcă”. Nici nu mai puteam plânge cu lacrimi, căci îmi secaseră toate în mine. De mă vedea că plâng lovea în mine și mai tare, de îmblam zile întregi cu ochii vineți și sufletul mâhnit...Nici puiului de șarpe nu-i doresc ce mi-a fost dat să înfrunt...Îți scriu aceste rânduri Mamă cu lacrimi în ochi, cu lacrimi grele, cu lacrimi de sânge, ți le scriu fiindcă tu-mi ești Mamă și doar tu poți să-mi alini durerea...27 martie 1918 : o zi minunată, o zi neasemuit de frumoasă...atunci am venit acasă...Tu m-ai strâns la pieptul tău, mângâindu-mă părintește, așa cum își mângâie mamele copiii când se întorc acasă după multă, multă vreme...am plâns atunci la pieptul tău de fericire, am plâns cum n-am m-ai plâns vreodată...atât de fericită mă simțeam știindu-te alături...Eram fericită că nu m-ai vedeam mutra scârboasă a lui Ivan...Eram fericită că am încetat să m-ai tremur de frică...Plângeam de fericire că sunt acasă...Plângeam de fericire că aud Dulcea Vorbă Românească, că aud dulcle cântec de fluer...Eram bucuroasă că nu m-ai aud cântecele rusești frdonate de Ivan, îmi era scârbă de ele...Eram bucuroasă că nu m-ai umblu terfelită ci în haine albe cu floricele roșii, galbene și albastre...Eram fericită...dar noaptea uneori îl visam pe Ivan cum cu bocancii săi murdari de sânge mă tăvălea prin nuroiul slinos, cum mă apuca de părul meu lung și-mi dădea câte-un pumn în față și-n inimă. Atunci mă sculam trmurând, cu ochii plini de lacrimi, dar tu mă linișteai, mângâiindu-mă p creștet și eu adormeam liniștită știindu-te alături, dar parcă simțeam că iarăși va veni după mine Nemernicul și la 28 iunie 1940 iar mi te fură de la tine. Nu-mi venea să cred. Am crezut că am scăpat pentru totdeauna de calvarul infernal, dar iar mă fură de la tine nemernicul de Ivan...Adevăratul calvar de abia avea să se înceapă...Mi-a furat tot ce mi-ai dat și cerceii cei frumoși cu pietre albastre, și brățara de argint, și rochiia cea cu floricele albe, și cămașa cea brodată cu fire de aur și mi-a dat să îmbrac terfe roșii ca sângele...Îți scriu aceste rânduri, Mamă, cu lacrimi în ochi, cu lacrimi grele, cu lacrimi de sânge, ți le scriu fiindcă tu-mi ești mamă și doar tu poți să-mi alini durerea...Nemernecul iarăși începu să mă lovească în față și inimă cu bocancii săi murdari,punându-mă să-i lucrez ogoarele, să-i cresc vitele și porcii... 1946-1947: cu lacrimi în ochi îmi aduc aminte de acești ani fioroși, îmi luă totul până și ultimul bob de grâu ascuns în doseala mânecii, totul, totul, totul...Sleită de foame eram atunci...Eram o umbră care se hrănea cu aer și bețe de susai și papură...Am crezut că n-am să m-ai rezist, că am să cad în colbul drumului fără suflare, dar am rezistat...Lui Ivan parcă nu-i venea a crede...Crezu-se că poate frigul îmi va veni de hac...”Pe veci” a vrut să mă ducă în Siberia de Gheață atunci în noaptea de 5 spr 6 iulie 1949. Ma luat așa sleită de puteri, așa vlăguită de foamete cum eram și ma aruncat că pe o vită într-un mafar murdar și plin de purici...Cănd îmi era sete sau foame îmi arunca pește sărat pe care nici porcii nu-l puteau mânca de scârbos ce era...Am înfruntat și frigul Siberiei de Gheață prin Gulagurile staliniste, și la tăiat taiga am fost, și la scos cărbune...În fiece zi crdeam că n-am să mai apuc zorii zilei următoare, dar am rezistat...Atât de frig a fost acolo-n Siberia încât aveam impresia că gerul nemilos îmi va transforma sufletul în cioburi de gheață de sânge, dar am rezistat, Mamă, gândindu-mă la tine și la cei de acasă. După ce a murit Stalin m-am întors înapoi de unde mă luase marfarul, dar ne despărțea un gard enorm de sârmț ghimpată ce ajungea până la ceruri...Mi se frânge sufletul că nu puteam să vin acasă. Îmi era nespus de dor de mângâierile tale, de dulcea vorba. Ivan ma pus cu foța sa-i învaț cântecele lui iubite, de care mi se facea scârbă... De spuneam o vorbă românească eram bătută mișelește, eram dusă prin casa de nebuni, eram dată afară de la lucru. Ca să nu-mi fie „trist” neghiobul de Ivan își aduse prietenii de pahar, ce-și băteau joc de mine, împreună cu dânsul. Doamne nici puiului de șarpe nu-i doresc să tracă prin ce am trecut eu. Ivan îmi spunea să uit de tine, mamă.”Proasto, ea nu ți-i mamă!” strigă dânsul la mine, lovindu-mă cu palma sa cioturoasă peste obraji. 1989- Mi dsa părut că iar voi fi cu Tine, Mamă... Dorul îmi era atât de mare încât mi se părea că-mi va sparge coșul pieptului...Am plâns de bucurie la Podul de Flori de la Prut. După.’89 Ivan a îmbrăcat alte straie, dar tot e încălțat în aceiași bocani murdari de sânge și nuroi... Atât de mult îmi era dor de slova de acasă, încât nu mă puteam sătura de dânsa cum nici acum nu pot, căci mai dulce decât mierea limba mamei. Ivan deacum nu-mi mai interzce să ascult și să cânt în limba ta și a mea, Mamă, dar îmi spune în fece zi că nu-mi ești Mamă și că limba ta nu-i și a mea, că tu-mi ești srăină... Doamne cât neadevăr iese din gura neghibului de Ivan...Înainte Ivan mă numea Basarabia, apoi Republică Sovetică Socialistă (R.S.S.M), iar acum îmi spune Republica Moldova, dar acum îmi spune Republica Moldova, dar eu știu că am același nume ca și Tine. Noi suntem un tot întreg.Tu-mi ești Mamă iar eu îți sunt fică.
Mă ține-n sărăcie neghiobul de Ivan, mă fură, încât de nevoie am luat calea pribegiei. Am cutreierat întrega Europă și Rusie, până și-n America am ajuns ca să-mi astâmpăr cumva foamea. Acum nu demult am vrut să scot sârma ghimpată din raza raionului Ungheni, căci mă sufocam, căci îmi era nespus de dor de Tine, dar neghiobul de Ivan m-a amenințat cu pușcăria... Mamă, dumneata ai intrat în Europa la 1 ianuarie 2007 și ai vrut să mă iei cu Tine, nu puteai să mă lași naibii, fiindcă Mamă-mi eși și sângele apă nu se face, dar spurcatul de Ivan nu ți-a dat voie să mă iei cu Tine, ți-a spus că el singur mă va duce în Europa, dar nicicând nu va face acest lucru, căci dânsul vrea Moldova Mare, dar nu Europa...
Îți scriu aceste rânduri, Mamă, ți le scriu cu lacrimi în ochi, cu lacrimi grele, ți le scriu cu sufletul însângerat, ți le scriu fiindcă tu-mi ești mamă și doar Tu poți să-mi alini durerea...
P.S. Vreau acasă, Mamă...Vreau acasă...Mi-e dor de Tine...Mi-e dor de tine, Mamă ...Vreau acasă!!!