agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-11-15 | [This text should be read in romana] | OraÈ™ul mutanÈ›ilor “Nimic din ce mi se întâmplă nu-mi aparÈ›ine, nimic nu-i al meuâ€, spune Eul când se convinge că s-a înÈ™elat nimerind în acest univers… Emil Cioran Dedicat celor puternici È™i încăpățânaÈ›i care se împotrivesc din răsputeri, refuză curajos să devină simple particule nevertebrate ce există deja în milioane de exemplare. Particule ce alcătuiesc doar o masă biologică al cărei QI se încadrează confortabil în È™aptezeci. Grig mergea agale pe o stradă necunoscută. Se crăpa de ziuă. De fapt, nu doar strada îi era necunoscută… habar n-avea unde se află. Se simÈ›ea exact ca atunci când la doar È™apte ani, a rămas singur într-o gară provincială, după ce trenul nerăbdator È™i coleric a plecat în mare grabă, fără el, È™i exact ca atunci, simÈ›ea un nod metalic undeva sub stern, un nod care îi înăbuÈ™ea respiraÈ›ia. Era pierdut È™i speriat. PresimÈ›irea răului, ca un nor greu, se lăsa pe umerii săi, cum, de altfel, È™i ceaÈ›a gălbuie È™i lipicioasă care îl înconjura tot mai apăsător. Și chibzuind el că e de preferat să nu te opreÈ™ti într-un loc în care nu te simÈ›i bine, înainta È™i tot înainta fără să privească înapoi È™i fără a se grăbi. Pășea apăsat. Grimasa încruntată părea complet inadaptabilă pe chipul său luminos È™i deschis. Ochii lui neobiÈ™nuit de mari, de un albastru inocent, aveau acum o expresie stranie È™i pierdută. Pareau complet rătăciÈ›i printre gânduri patogene. Se gândea, de pildă, de ce tocmai lui i se întâmplă aÈ™a ceva? Cum de nu-È™i aminteÈ™te nici măcar vag ce s-a petrecut cu o seară înainte È™i cum a ajuns el aici? Aici…unde? Zidul cenuÈ™iu È™i mizer, de-a lungul căruia tot mergea Grig în ultimele patruzeci de minute cotea acum brusc la stânga, trezindu-i emoÈ›ii. ÃŽn depărtare se vedea o limbă de lumină portocalie sau ceva ce semăna cu acesta È™i care, cu greu, răzbătea prin ceaÈ›a groasă. Aerul, È™i aÈ™a puÈ›in respirabil, devenea de-a dreptul înecăcios, pe măsură ce Grig se apropia de pata portocalie. Tot de acolo se auzeau È™i niÈ™te sunete ciudate, care aduceau a bătut de toacă, pe fundalul unui mormăit monoton. Lumina portocalie s-a dovedit a fi un “foc de tabară†care ardea leneÈ™ într-un uriaÈ™ tomberon ruginit, în jurul căruia erau înÈ™irate câteva umbre chircite. Flăcările se luptau cu niÈ™te haine vechi, căznindu-se să le mistuie È™i, împovărând aerul ceÈ›os cu fumul greu, încărcat cu frustrările celor care le-au purtat cândva.Grig grăbi pasul nerăbdător. -Bună dimineaÈ›a, a pronunÈ›at el firav È™i pe un ton cât mai politicos cu putință, dar văzând că nu a reuÈ™it să atragă nicio atenÈ›ie asupra persoanei sale, se apropie mai mult… -Ce mai ceață e în dimineaÈ›a asta, spuse el mai încrezător, încercând să lege o conversaÈ›ie. Brusc, din negură au răsărit niÈ™te feÈ›e trezite, se pare, pe neaÈ™teptate din reverie. Un strigăt de spaimă a erupt din plămânii lui Grig, absolut involuntar. Patru creaturi odioase se holbau nestingherit la el È™i nu păreau deloc să aibă o privire prietenoasă de bun venit.Acum a înÈ›eles el de ce își ascundeau feÈ›ele făpturile acestea – purtau blestemul urâtului È™i povara grea a respingerii. Nu păreau umanoizi. Aveau trăsături groteÈ™ti, uluitor de disproporÈ›ionale. DeÈ™i erau foarte diferiÈ›i, aveau ceva comun, dar ce anume…Grig nu reuÈ™ea să înÈ›eleagă. -Da ce ai vrea să vezi la ora asta? E ceață că e ora ei, răsti cel cu pielea cea mai negriciosă. Asprimea obrajilor lui aducea cu bocancii infanteriÈ™tilor, uzaÈ›i de multe drumuri anevoioase. Nasul său anormal de mare, aproape că-i intra în gură când vorbea. Privirea grea È™i vâscoasă ca o smoală fierbinte avea sclipiri aproape satanice ce crestau fără milă ca o lamă rece. -Ce de jigodii umblă pe aici, bolborosi el cu atâta ură È™i flegmă interioară încât Grig a făcut din reflex doi paÈ™i înapoi. CeilalÈ›i au început să râdă cu gurile lor strâmbe, fără dinÈ›i. Era o priveliÈ™te ingrată, pe care nemaiputând-o suporta, Grig a hotărât să o dizolve cât mai repede, fugind pur È™i simplu, spre satisfacÈ›ia zeflemoasă a celor ce râdeau în urma lui în rafale tot mai puternice. Alerga pe lângă binecunoscutul deja zid, numai că acum observa că zidul avea È™i ferestruici din loc în loc, din care ieÈ™eau capete la fel de hidoase. Animate de râsul imbecil al celor din urmă, râdeau la rândul lor prosteÈ™te, fără a È™ti măcar de ce. Alerga ca un copil pierdut È™i speriat, alerga crezând că fuga îl poate scăpa de starea în care se afla de fapt, alerga spre a dispersa neputinÈ›a, alerga spre necunoscut… După o jumătate de ceas, zidul se transformă într-un È™irag de clădiri, dacă se poate spune aÈ™a la niÈ™te construcÈ›ii făcute la întâmplare, de mărimi disproporÈ›ionale, divergente, cărora le-a fost amputat din temelie conceptul de estetism È™i bun gust. Niciodată în existenÈ›a lui de 27 de ani nu a simÈ›it o senzaÈ›ie de disconfort atroce, insuportabil ca în acest loc bizar. Se simÈ›ea epuizat fizic È™i, nemaiputând înainta, a cotit brusc într-un gang apărut din stânga ca un popas care apare călătorului exact atunci când rămâne fără puterea de a-È™i continua drumul. E drept…gangul nu arata întocmai ca un popas. Un miros greu de gunoi È™i urină a pătruns în cavitatea sa toracică È™i s-a înÈ›epenit undeva în stomac, generând greață È™i ameÈ›eală. Trupul său, sprijinit de perete, istovit È™i melancolic, luneca sacadat în jos, până când a fost înghiÈ›it de cutii de carton È™i stive de ziare cu totul. Văzul i se dilata È™i pierdea contrastul, ochii se înnorau È™i albastrul devenea gri. ÃŽntrega lui ființă se străduia din răsputeri să evadeze, să se prăbuÈ™ească, măcar temporar într-o sincopă profundă, dar…fără rezultat. Constată cu dezamăgire că era cât se poate de prezent, acum…și aici… TotuÈ™i, ameÈ›eala prospăt instalată, atenua cumva simÈ›ul realității. Auzea vag, ca prin ceață, tot mai multe voci È™i zgomote obiÈ™nuite existenÈ›ei zilnice a unui oraÈ™ care tocmai se trezea la viață. Dorul decasă, violent È™i intempestiv se instala printre gânduri tot mai acaparator È™i tot mai extins. Imaginea cartierului său liniÈ™tit È™i pedant a aparut în faÈ›a ochilor dintr-o dată, neaÈ™teptat È™i abuziv, provocându-i o amăgire morfinică că, poate, totul e doar o halucinaÈ›ie grotescă È™i, el este de fapt acasă, în oraÈ™ul său unde se simÈ›ea atât de protejat. DeÈ™i, se È™tie că metropola cea mai mare È™i cea mai impunatoare a Europei nu este nici pe departe cel mai sigur loc de pe pământ, dar Grig se simÈ›ea în largul său acolo, È™i era foarte legat de acel loc. Acolo s-a stabilit după ce a hotărât să studieze Arts & Social Sciences, la Kingston University. Locuia împreună cu sora sa Elsa, studentă È™i ea, dar la medicină, într-un mic apartament de pe Endel Street, înconjurat de vecini sobri È™i manieraÈ›i care îi simpatizau deopotrivă. Se È™tia că fraÈ›ii Gratefl proveneau dintr-o familie respectabilă. Mama lor s-a născut în Sicilia, într-o familie înstărită È™i s-a măritat cu tânărul Duke Gratefl din dragoste. ÃŽndrăgostiÈ›ii, sa-u unit într-un cuplu admirabil, însă nu au avut parte de fericire îndelungată, tot aÈ™a cum nicio iubire, dacă e cu adevărat iubire, nu are cum să aibă viață lungă aici, în spaÈ›iul destinat perfecÈ›ionării È™i căutării ei. Nenorocirea a lovit familia Gratefl la scurt timp după naÈ™terea Elsei. Se pare că pentru trupul firav al donnei Francesca, a doua lăuzie a fost prea mult. ÃŽntr-o noapte de vineri spre sâmbătă, aflată sub influenÈ›a nefastă a lui Pluton, secătuită de puteri, apatică È™i lividă, s-a desprins, pregătită să plece smerit, împăcată cu ideea È™i, mai lucidă ca niciodată, își luă rămas-bun de la lumea ei: familia, căreia i s-a dăruit cu totul, până la abnegaÈ›ie, conacul elegant ce respecta până în cele mai mici detalii stilul victorian, grădina splendidă, îngrijită impecabil chiar de mâna ei È™i bătrânul setter irlandez, Charlie. A mulÈ›umit iubitului său bărbat pentru fiecare zi È™i fiecare noapte în care a făcut-o să se simtă împlinită. Lăsând drept moÈ™tenire copiilor săi părul bogat de un negru intens, cu reflexe fumurii, sprâncene dese È™i negre, ce făceau privirea să fie puternică È™i plină de vitalitate È™i gene foarte lungi È™i la fel de negre, ce trădau sensibilitate uluitoare, a pecetluit pe fiecare, pe rând, cu câte o sărutare a plecat, încredințând tot ce avea ea mai drag pe lume în grija lui Padre. "A È™tiut să trăiască È™i să moară cu demnitateâ€, obiÈ™nuia să spună tatăl, rămas singur până la sfârÈ™itul zilelor. DeÈ™i nu o văzuse decât în poze, prezenÈ›a vie a mamei sale l-a însoÈ›it peGrig toată copilăria È™i adolescenÈ›a, iar acum o simÈ›ea mai aproape ca niciodată. ÃŽi auzea ritmul accelerat al bătăilor inimii È™i respiraÈ›ia agitată. A rugat-o în gând să-i mângăie părul cu degetele ei delicate aÈ™a cum o făcea ori de câte ori lui îi era rău: îi chema prezenÈ›a È™i își abandona capul pe toracele ei. Nemaifiind capabil să se abÈ›ină, se scălda în lacrimi…și asta îi făcea bine… Câmpul din apropierea sa se purifica… După ore de evadare sau, poate, doar secunde, părea mai echilibrat È™i ceva mai calm. Revenea hotărât în prezent, străduindu-se să-È™i stăpânească stările afective È™i să analizeze corect situaÈ›ia. ÃŽntre timp, gangul s-a luminat È™i a prins viață. Prin faÈ›a lui Grig se perindau tot felul de siluete în pas grăbit sau È™chiopătând anevoie.Uneori se opreau să caute prin cutii È™i atunci Grig le putea observa chipurile înspăimântător de hidoase. DeÈ™i fiecare avea sluÈ›enia lui personificată, cu toÈ›ii purtau amprenta urâtului colectiv, cu toÈ›ii aveau privirea aceea rătăcită È™i fără de esență, pierdută undeva, prin anii din urmă. Unii dintre ei aveau ochii evadaÈ›i din orbite È™i injectaÈ›i cu sângele rubiniu, alÈ›ii aveau forma craniului cu totul nefirească – zona frunÈ›ii mult prea îngustă È™i mult prea joasă, iar zona occipitală, dezvoltată asimetric, ori spre stânga, ori spre dreapta. FeÈ›ele distorsionate, ce păreau a fi cliÈ™ee dintr-un thriller grotesc se derulau înaintea lui Grig: nasurile deplasate, buzele ce atârnau grosolan, dinÈ›ii îngălbeniÈ›i È™i mâncaÈ›i de rugină sau, pur È™i simplu, absenÈ›i. Imaginile monstroase l-au făcut să îngheÈ›e de frică. Stătea nemiÈ™cat în mormanul de maculatură încercând să-È™i echilibreze nivelul adrenalinei, ce o luase razna. Nu putea explica reacÈ›ia sa. Făcuse câteva vizite la spitalul unde Elsa făcea practică. Acolo văzuse o mulÈ›ime de bolnavi cu malformaÈ›ii È™i diverse handicapuri, dar, de regulă, oamenii aceÈ™tia îi trezeau un sentiment profound de milă È™i compasiune. Deci… nu aspectul lor fizic îl înspăimânta, ci altceva. Se străduia să înÈ›eleagă de ce nu empatiza cu persoane pe care le privea cu atenÈ›ie. ÃŽn mod cert, nu hâdoÈ™enia lor îl respingea, ci ceva anume, ceva ce nu putea fi văzut, ceva ce venea din interior, ceva ce cu totii aveau, ceva ce orice om normal È™i întreg ar respinge, ar elimina din preajma sa. Din stiva de ziare Grig a tras unul, la întâmplare. Gazeta fusese datată cu două zile în urmă (27 aprilie ). La prima vedere părea un ziar politic, împănat cu lozinci populiste, care mai de care mai absurde È™i neverosimile.Grosul conÈ›inutului, însă, era de natură tabloidă. Printre bârfe È™i lături, rufărie ponosită È™i murdară, se afiÈ™au falnic, pline de sine È™i de încredere în calitățile proprii, dive locale. Sumar îmbrăcate sau deloc, zâmbeau mai larg decât prietenos. Sex-appealul abuziv se revărsa de pe paginile ziarului, acÈ›ionând asemenea unei substanÈ›e medicamentoase administrate în cantități excesive, ce depășeÈ™te limitele admise, provocând reacÈ›ii inverse. Degenera practic în vulgaritatea vomigenă È™i îndemna mai degrabă la abstinență. Ciudat, nimfomanele din poze nu purtau niciun semn al imperfecÈ›iunii fizice însă, în mod vizibil, erau contaminate cu obÈ™tească hâzenie È™i îi provocau lui Grig acelaÈ™i dezgust È™i teamă ca È™i personajele întâlnite ceva mai devreme. Scârbit, aruncă ziarul inutil care nu i-a furnizat nicio informaÈ›ie folositoare, niciun indiciu despre locul neprielnic în care se afla. - Curaj, curaj ! Trebuie să existe o ieÈ™ire pe undeva, se îmbărbăta el. Răzbim noi cumva la lumină ! M-am pomenit printre mutanÈ›i…se mai întămplă. Trebuie să ieÈ™im întâi din ascunzătoarea asta ! Bombănind de unul singur, scotocea nevrotic prin gunoaie, când a dat de un hanorac maroniu. Era aproape nou È™i pe măsura lui, aÈ™a că, fără a sta pe gânduri, s-a înveÈ™mântat, punându-l pe sub paltonul său lung, până la gambă, din stofă subÈ›ire, englezească, de cea mai bună calitate, croit ireproÈ™abil. A tras gluga peste cap, lăsând-o să-i acopere faÈ›a aproape în întregime È™i, luându-È™i inima în incisivi, a ieÈ™it în stradă. Mergea încet, È™chiopătând intenÈ›ionat. Numai că, deÈ™i a făcut tot ce a È™tiut el mai bine ca să nu atragă atenÈ›ia, tentativa de a-È™i camufla felul propriu de a fi a eÈ™uat lamentabil. ToÈ›i mutanÈ›ii pe care îi întâlnea în drumul său se holbau la el fără cea mai elementară jenă, îl măsurau în voie, cu privirile lor lungi È™i indiscrete, fără să gândească, că poate asta ar fi stânjenitor pentru el… MulÈ›i dintre ei își întorceau capetele în urma lui È™i îl comentau cu vocea tare, fără nicio reÈ›inere. Nu păreau deranjaÈ›i că el ar putea auzi È™i nici nu se fereau, aÈ™a că, neavând de ales, Grig chiar nu le auzea È™i se socotea mulÈ›umit că, cel puÈ›in fizic, nu este deocamdată agresat. Soarele de-acum era sus, strălucea orbitor È™i răspândea căldură plăcută în jur. Ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă parte a zilei. Era primăvară – anotimpul renaÈ™terii È™i al purificării, însă, în spaÈ›iul lugubru, se pare că doar data de pe ziar confirmă acest lucru. Nimeni nu se bucura câtuÈ™i de puÈ›in. Locuitorii urbei sinistre aveau feÈ›e, mai degrabă, de toamnă târzie È™i învirozată. ÃŽn drumul său, nu a întâlnit niciun copac înflorit, nicio vrabie bezmetică, niciun zumzăit anemic de primăvară, doar resturi murdare È™i netrebuincioase, aruncate la întâmplare, construcÈ›ii cenuÈ™ii È™i praf, mult praf. Pulberea fină, stocată pe marginea bordurilor se pare că abia aÈ™tepta să fie stârnită de câte un trecător alergic. La prima miÈ™care se înălță săritor, invadând aerul È™i alveolele celor din jur, provocându-le tusea înecacioasă pe care cu toÈ›ii o purtau zilnic în adâncurile sufletelor. Grig constata cu regret că se afla printre fiinÈ›e suferinde È™i profund nefericite care duceau o existență infectă È™i mediocră. Se simÈ›ea ca într-o curte a unui spital de boli cronice È™i incurabile unde cu greu mai găseÈ™ti o fărâmă de speranță. Și ce te faci când te trezeÈ™ti într-un astfel de loc…nu ai decât să te resemnezi, ce altceva ai putea face. Neavând încotro, asta a È™i făcut, È™i-a impus sieÈ™i să se obiÈ™nuiască È™i cu atmosfera apăsătoare, È™i cu privirile urâcioase, È™i cu comentariile la adresa sa, deloc măgulitoare. Interioarele sale au început să producă anticorpi. Și-a declanÈ™at mecanismul de autoapărare È™i primul lucru benefic care i-a venit în minte a fost să-È™i astupe urechile cu o pereche de ghemotoace de vată, găsite într-o trusă medicală, abandonată È™i să fredoneze o melodie optimistă în gând. Metoda a funcÈ›ionat. Teama de mutanÈ›i s-a risipit. Anulându-i sonorul, practic, a redus la jumătate puterea impulsurilor agresive de intimidare, ce nu își mai făceau efectul asupra lui. ÃŽi privea acum ca pe niÈ™te fiinÈ›e inferioare, primitive È™i slabe. Analizându-le atent comportamentul, se gândea cum È™i prin ce mijloace poate interacÈ›iona cu ei. ÃŽncrederea în forÈ›ele proprii, tocmai recăpătată, îl făcea să pășească mai sigur pe acest pământ, pe cât de străin, pe atât de straniu. Și-a descoperit capul, lăsând vântul primăvăratic să-i zburde în voie prin gânduri. Privirea sa nu mai cobora spășită în jos, ori de câte ori, câte un mutant îi răsărea impunător în față. Mergea È™i tot mergea, fără sens, fără destinaÈ›ie precisă È™i fără a-i păsa. Se apropia ora prânzului È™i senzaÈ›ia de foame îi invada viscerele tot mai insistent, provocată poate È™i de clinchetul veselei, ce răsună zgomotos din ferestrele deschise ale balcoanelor, pe sub care trecea el acum. Dintr-o fereastră de la parter se auzeau È›ipete, înjurături È™i un pocnit de bici. Mica stradă duhnea a mirosuri grele de mâncare gătită, zgomote de pahare sparte, È›ipete de copii, dar cel mai pregnant răsună o voce dominantă, de mascul feroce. O voce gravă È™i hârâită ce se revărsă de la fereastra parterului. După minute bune de reproÈ™uri lungi È™i indescifrabile, Grig a reuÈ™it să înÈ›eleagă doar o ultimă frază cu care, masculul dominant își încheia monologul: “Să te duci la mă-ta, să te pieptene!†-Hmm, se pare că acest cuplu ar avea nevoie de niÈ™te ore de consiliere, a comentat el sarcastic cu vocea tare, când observa, la timp, de altfel, că spre el se îndrepta un proiectil ce a fost lansat din fereastra, mai sus amintită. Abia a avut timp pentru a se feri de obiectul zburător neidentificat ce a trecut la doar o palmă pe lângă el. S-a izbit cu putere de peretele blocului de vis-à -vis. Amenințătoarea armă s-a dovedit a fi o cratiță încinsă de fontă ce n-a rezistat impactului È™i s-a prefăcut în țăndări, împroÈ™când totul în jur cu o fiertură maronie, plină de bucăți de carne de porc grasă, cu È™orici, epilat parÈ›ial. Partea bună a acestei întâmplări scârboase consta în faptul că lui Grig i-a trecut foamea, aproape complet. Partea prostă era că după cratiÈ›a cu măncare clocotindă, la doar o palmă distanță a trecut prin faÈ›a sa o femeie urlând ca din gura de È™arpe, iar după ea, masculul dominant cu o bâtă groasă în mână, cu care lovea generos ori de câte ori raportul între distanÈ›a È™i viteza consoartei îi permitea acest lucru. â€PaloÈ™ul gros al convingerii†părea foarte uzat de utilizari periodice. MoÈ™tenit din tată în fiu, încă era cât se poate de actual È™i considerat a fi rupt din rai. Femeia avea în jur de patruzeci de ani, îndesată È™i scundă, seamănă cu o păpădie. Capul său È™i aÈ™a anormal de mare era garnisit cu o podoabă capilară permanentată È™i platinată. Picioarele scurte È™i groase purtau urmele discuÈ›iilor dese cu soÈ›ul ei, desigur, în contradictoriu. Masculul fioros ce tocmai a ajuns-o din urmă, o lovea frenetic smulgându-i È›ipetele È™i înjurăturile tot mai insistente. ÃŽn preajma lor se strângea audienÈ›a din ce în ce mai numeroasă È™i, pentru prima dată, nimeni nu-l mai analiza pe el È™i toÈ›i ochii căscaÈ›i È™i avizi de spectacol erau aÈ›inÈ›iÈ›i asupra bietei femei ce mugea disperat. ReacÈ›ia lor era de neînÈ›eles pentru Grig. De ce toÈ›i stăteau impasibili È™i nesimÈ›it de nepăsători cu câte un rânjet josnic, tras peste fizionomie. Ce aÈ™teptau? De ce nimeni nu intervenea în nici un fel ? Și, fără a sta prea mult pe gânduri, luă o mână de țărână nisipoasă È™i o aruncă în ochii agresorului. Cu cealaltă, înhăță gulerul femeii È™i fugi, târând-o după el pe o străduță lăturalnică, apoi prin spatele magaziilor, oprindu-se într-un È›arc ce împrejmuia o ghenă. Femeia se uita gâfâind, speriată È™i complet debusolată, neÈ™tiind ce să facă, își frământa degetele groase È™i pline de inele ridicole. -Doamnă, a început Grig pe un ton foarte serios, se poate spune chiar protocolar, trebuie să găsiÈ›i curajul necesar de a-l reclama pe soÈ›ul dumneavoastra autorităților. Nu È™tiu cum se numeÈ™te instituÈ›ia de aici care se ocupă cu problemele femeilor abuzate È™i maltratate, dar sunt dispus să vă acord tot sprijinul meu. Femeia amuÈ›ise, părea paresteziată. ÃŽn capul său de păpădie s-a produs o întrerupere. Impulsul cerebral care genera la anumite intervale de timp câte un gând, a fost paralizat de declaraÈ›ia tânărului. FaÈ›a schimonosită de crampele neputinÈ›ei trăda faptul că se străduia din răsputeri să spună ceva. Dar mai mult decât sunete scurte È™i indescifrabile nu ieÈ™eau din gâtlejul gros, nimic, absolut nimic...După încercări nereuÈ™ite de a găsi în baza de date vreun cuvânt potrivit sau, mai puÈ›in potrivit, preÈ› de câteva minute, “cap de păpădieâ€a hotărât, totuÈ™i, să se exprime, fie È™i non-verbal, printr-un scuipat zemos, fleoÈ™tit cu zgomot direct pe stofa englezească de cea mai bună calitate, croită ireproÈ™abil. Apoi s-a gârbovit È™i a plecat înjurând înapoi, în habitatul său. Rămas din nou singur, Grig È™i-a agățat privirea de marginea ghenei È™i s-a prăbuÈ™it din nou în gânduri: -Explică-mi, te rog, Padre, de ce mi-a fost dat să mă aflu aici, în locul acesta al descompunerii… de ce mie?! Când mă vei elibera Padre? Când îmi dai voie să mă întorc acasă? Cât poate o ființă întreagă rezista în asemenea spaÈ›iu fără ca structura sa să înceapă să se modifice ireversibil? Figura sa se întuneca din nou, privirea devenise tristă È™i gravă. - Pentru ce păcate nesăbuite trebuie să îndur toata mizeria asta umană? Cui am făcut eu vreodată rău? Cui am greÈ™it? Se gândea apoi la Elsa È™i la prietenii lor comuni, la petrecerile organizate des È™i la viaÈ›a tihnită È™i confortabilă pe care a dus-o până mai ieri, când observă că, în dreptul privirii sale dilatate, a apărut un È™obolan mare si rotofei, ce se înfructa cu poftă din colÈ›ul unei cărÈ›i gălbejite de timp. Sărmana carte, stătea înfiptă È™i lipsită de apărare între ghenă È™i gard. Samaritean cum era, Grig a sărit în ajutor È™i, după ceva lupte cu devoratorul de literatură, a reuÈ™it să recupereze un mic volum în latină de Lucius Annaeus Seneca. Odată deschis, micul tom a întâmpinat privirea salvatorului său cu “Ante omnia necesse est ipsum aestimateâ€.* Din nefericire însă, cartea era foarte deteriorată È™i, practic, își dădea duhul în palmele lui Grig. Paginile ruginite de vreme È™i mâncate de mucegai, se dezintegrau una câte una. Purtând, din loc în loc, peceta bibliotecii unui liceu, trecuseră prin mâinile multor generaÈ›ii È™i fuseseră acoperite aproape în întregime de inscripÈ›ii È™i desene,unele obscene, altele caraghioase. Mai erau È™i notiÈ›e lăsate de liceeni, aproape niciun spaÈ›iu liber nu a fost iertat. Bietele pagini bătrâne miroseau a mort È™i semănau cu aripile unei păsări ucise cu pietre de copii haini, ce se zbătea trăind ultimele momente. Răsfoind cu multă băgare de seamă filele muribunde care se desprindeau una câte una, lipindu-se de palmele transpirate, a ajuns la pagina cu bustul marelui filosof. Era atât de molestat de pixuri È™i creioane, încât lui Grig i s-a părut că-l vede pentru prima dată, deÈ™i desenase bustul lui Seneca la È™coală, de nenumărate ori. Cine a avut oare iniÈ›iativa de a-i mâzgali primul cucui, prima amprentă de ruj. DistracÈ›ia se pare că a prins , adolescenÈ›ii s-au ”ntrecut în creativitate, vărsându-È™i dorinÈ›ele agresive asupra tăcutului înÈ›elept. Cineva, din nu se È™tie ce motiv a hotărât să-l spânzure, aÈ™a că i-a făcut tacticos un È™treang în jurul gâtului È™i l-a suspendat în susul paginii. Se pare că aceasta va rămâne destinul iremediabil al unui înÈ›elept, sfârÈ™ind călcat de făpturile retarde, ce în neputinÈ›a lor de a ajunge la mentalul lui, îi devoreaza corpul fizic, oricum efemer. Sub bustul vandalizat, era lipit un bileÈ›el cartonat pe care o mână caligrafică a scris : “Un popor fără cultură e un popor uÈ™or de manipulat“- Immanuel Kant . Grig, din nou a căzut pe gânduri, simÈ›indu-se tot mai deprimat. Continuă să răsfoiască batrâna carte. A ajuns la Epistulae ad Lucilium, unde Seneca se adresează prietenului său Lucilius: “de ce dacă exista o providență, li se întâmplă nenorociri oamenilor buni? Nenorocirile care se abat asupra acestora sunt numai în aparență niÈ™te nenorociri, întrucât lor nu li se poate întâmpla nimic rău, ele sunt, de fapt, doar încercări la care-i supune providenÈ›a. Față de cei buni, zeul are purtarea unui tată, È›ine la ei È™i le spune: trebuie să aibă parte de munca, suferință, eÈ™ecuri, să dobândească adevărata putere, din fiecare încercare ei trebuie să înveÈ›e ceva, să nu se teamă de împrejurările aspre È™i dificile È™i nici să nu se plângă de soartă; din orice li se întâmplă, să ia partea bună, să prefacă orice într-un bine. Nu este important ce anume suporÈ›i, ci în ce fel, graÈ›ie cărora se ajunge la mai buna cunoaÈ™tere de sine È™i la consolidarea virtuÈ›ii, nimeni nu a aflat ce poate decât fiind pus la încercare...“ * Cartea se sfârÈ™i... Cum se face, se întreba Grig, că inÈ›elepciunea unor semeni nu se sfârÈ™eÈ™te nicicând continuând la nesfârÈ™it să ne tulbure gândirea È™i să ne ofere răspunsuri. ÃŽn semn de omagiu pentru marele Seneca, Grig s-a ridicat cu faÈ›a spre răsărit È™i a suflat cenuÈ™a paginilor descompuse, rămase în palme. S-a instalat liniÈ™tea funerară, nu pentru mult timp, însă. Grig a fost trezit din starea lui letargică, plăcută de altfel, de schelălăiala unui câine. ÃŽntorcându-se, a văzut un setter irlandez ce semăna izbitor cu Charlie. L-a mângâiat pe ceafă. Câinele se comporta ca È™i cum îl cunoÈ™tea dintotdeauna, încercând să-l tragă undeva. Acum câteva ore, o astfel de întâmplare l-ar fi făcut sa tresară de uimire, dar după toate cele petrecute, simÈ›ea că nimic nu îl mai poate surprinde, orice ar fi. Și...avea încă multe de înfruntat... sărmanul Grig. ÃŽmpăcat È™i împerturbabil, acceptă invitaÈ›ia blănosului patruped care, deja o luase cu mult înainte È™i, ca să-i È›ină pasul trebuia să o ia aproape la goană. A intuit că intenÈ›ia cățelului era să-l scoată din oraÈ™. Pe măsură ce înainta, înalÈ›imea clădirilor descreÈ™tea È™i iată, aÈ™a, după două jumătăți de ceas de alergat, s-a pomenit într-o mahala insalubră. CoÈ™melii neghioabe se inÈ™irau la întâmplare, formând străduÈ›ele, sau mai bine zis ulicioare, ce din fericire erau pustii. Păreau să fie locuite doar de È™obolani È™i haite nesfârÈ™ite de câini. Charlie dispăruse printre ei. Lui Grig nu i-a mai rămas decât să se minuneze de această nouă priveliÈ™te. Ca să nu se rătăcească, se străduia să reÈ›ină denumirile bizare È™i ridicole ale străzilor: str.Amidonului, str.Ananasului, str.VirtuÈ›ii, str. Calității si multe alte de genul asta, â€ce mai penibilitateâ€. Pe strada EducaÈ›iei, la numărul 4, a dat de o È™coală abandonată ce demult se transformase într-o ruină. DeÈ™i era greu de crezut, în această clădire, elevii învățaseră carte cândva È™i chiar din greu, drept mărturie erau numeroasele corecturi È™i notificări ale profesorilor dintr-un registru vechi, probabil de peste o sută de ani. Această civilizaÈ›ie È™tia cândva să-È™i cultive copii, atunci cum s-a ajuns aici? De ce au distrus totul? Cum au putut să regreseze atât de mult... Undeva, în spatele curÈ›ii, un grup de băieÈ›i negricioÈ™i, schingiuia un maidanez prăpădit ce s-a lăsat prins È™i legat de spalierul metalic al terenului de sport. Se căzneau să-l disece cu cioburile de sticla . La schelălăiala disperată a cățelului È™i-a făcut apariÈ›ia o femeie... dacă se poate spune aÈ™a, întămplator- fătătoare a unuia din copii. ÃŽnarmată cu o jumătate de metru de furtun cauciucat a început să-È™i disciplineze progenitura : - Dar-ar dracii în ficaÈ›ii tăi! Iar te-ai murdărit?! Uite ce e pe tine, nenorocitule! PuÈ™căria să te mănânce! Copiii s-au împrăștiat care încotro. Dispăruse È™i puradelul "nenorocit", ce nu avea mai mult de È™ase ani, precum È™i întunecata sa mumă. A rămas doar cățelandrul legat de spalierul metalic, ce, evident, urma să fie eliberat de eroul nostru principal È™i pozitiv, ce își continua triumfător drumul prin mahalaua deÈ™elată ce duhnea a mortăciune È™i dispreÈ›. Pe una dintre acele străduÈ›e jalnice, a întâlnit-o pe ea, eroina principală È™i pozitivă că, deh… era È™i timpul să apară. A zărit-o langă un plop batrân de lână. Stătea zgribulită È™i plăpândă. De la îndepărtare părea a fi o domniÈ™oarică subÈ›ire È™i neajutorată, dar, când s-a apropiat de ea, È™i-a dat seama că era o făptură stranie. Grig s-a speriat de-a dreptul, a tresărit involuntar, făcând-o È™i pe ea să tresară. A fost un moment mult prea ciudat. Era absolut sigur că vede o elevă de liceu sau cel mult o studentă din primul an de facultate, dar, când a ridicat capul spre el, l-a derutat cu maturitatea sa, a femeii de peste patruzeci de ani. Un "copil bătrân", asta a fost prima asociere care i-a trecut prin minte. Avea față de femeie în toata firea È™i corpul de puber nedezvoltat, de adolescentă neformată încă complet. Cum poate sa se îmbine într-o singura ființă gesturile atăt de timide, nesigure È™i copilăroase cu privirea mult prea matură, profunda È™i grea de oÈ›el. DeÈ™i putea fi catalogată drept o anormalitate, ceea ce e firesc, doar provenea dintr-un spaÈ›iu unde nimic nu putea fi normal, totuÈ™i nu era una dintre ei, era altfel. Nu aparÈ›inea acestei lumi a urâtului È™i asta era limpede pentru el, după ce a analizat-o îndelung. Avea trasăturile delicate È™i nobile, doar gura-i mică era cam strâmbă, trăgea spre dreapta, făcând-o să vorbească peltic, dar asta nu o făcea urâtă, ci dimpotriva, nostimă È™i simpatică. O percepea atât de apropiată sufletului său, atât de familiară structurilor sale È™i, pur È™i simplu, atât de dragă, încât cu greu a reuÈ™it să se abÈ›ină să n-o îmbrățiÈ™eze. A simÈ›it din prima clipă că în ea poate avea încredere È™i că numai ei îi poate povesti totul, fără o umbră de jenă. Și asta a È™i făcut în următoarele zeci de minute. ÃŽl asculta atentă, cu multă înÈ›elegere È™i compasiune. Când a ajuns la fraza finală, luând-o de umeri, i-a spus: - Acum vezi că trebuie neapărat să mă ajuÈ›i să mă întorc cât mai repede acasă. S-a întristat toată È™i-a lăsat privirea în jos. Se frământa, zgârâind nervos scoarÈ›a copacului È™i neÈ™tiind cum să înceapă. - Vezi tu, Greguar, ai să înÈ›elegi mai târziu. Ai nimerit într-un spaÈ›iu fără ieÈ™ire, odată ce ai ajuns aici nu sunt È™anse să parăseÈ™ti acest loc. ÃŽmi pare rău, dragul meu. - Nu poate fi adevărat! Nu există situaÈ›ii fără ieÈ™ire oricât de imposibile ne-ar părea. Sunt absolut convins È™i cred cu tărie asta. -Știi, eu nu vreau să te descurajez È™i am să fac tot ce îmi stă în putință să te ajut, dar nimeni până acum nu a reuÈ™it să evadeze din oraÈ™ul acesta blestemat. ToÈ›i îl urăsc, toÈ›i se plâng că nu îl mai suportă È™i totuÈ™i rămân legaÈ›i de el. OraÈ™ul acesta are o vibraÈ›ie nefasta, aÈ™ putea spune chiar malefică: ne macină È™i ne erodează din exterior spre interior, puÈ›in câte puÈ›in, zi de zi, ne transformă în prizonieri impotenÈ›i. ToÈ›i văd, toÈ›i înÈ›eleg È™i, cu toate astea, rămân captivi tot aici, acum È™i pentru totdeauna. Dacă ar fi liberi să plece ar pleca cu toÈ›ii È™i locul ăsta ar rămâne pustiu, dar nu pot... sunt legaÈ›i de el È™i condamnaÈ›i să convieÈ›uiască împărÈ›ind frustrările. ÃŽÈ™i urăsc propriile destine, se urăsc reciproc, împreună urăsc lumea întreagă È™i ăsta generează reacÈ›ia chimică în lanÈ› care amplifică ura È™i o menÈ›ine. ÃŽnÈ›elegi, chiar dacă eÈ™ti altfel, nu ai cum să rămâi tu însuÈ›i. Mai devreme sau mai târziu devii ca toÈ›i ceilalÈ›i de aici. ÃŽnveÈ›i să urăști È™i ai să tot urăști pe fiecare în parte È™i pe toÈ›i laolaltă, zi de zi È™i fără cea mai neînsemnată urmă de vinovaÈ›ie sau regret. Odată ce ai primit botezul în haznaua cotidiană, rămâi pentru totdeauna în ea. Cam ăsta e procesul prin care o ființă umană se transformă într-un mutant. Grig s-a lăsat pe o piatră, È™i-a acoperit urechile cu palmele, legănându-È™i capul monoton. AÈ™a proceda È™i în copilărie când se simÈ›ea vinovat. Ea avea dreptate, ura e un sentiment extrem de contagios. De când a ajuns el aici, nu a încetat să-i dispreÈ›uiască pe nefericiÈ›ii cu care s-a întâlnit, nu a dat dovadă de nici cea mai minimă tentativă de înÈ›elegere È™i acceptare. S-a autoproclamat ființă superioară, lăsând celorlalÈ›i doar dreptul de a fi desconsideraÈ›i. Spășit a ridicat ochii spre ea. - Dar cum s-a ajuns aici? Doar nimeni nu se naÈ™te din ură. Omul vine pe lume programat să iubească. ÃŽn prima copilărie suntem incapabili să urâm cu adevărat, oricât de mult rău ne-ar face cineva. Venim cu o capacitate inepuizabilă de a ierta, cum se face de o pierdem atât de uÈ™or ? - Nimeni nu poate găsi o explicaÈ›ie, a continuat ea oftând, mulÈ›i îl consideră responsabil pe fostul dictator. Primul om al urbei, necioplit È™i limitat din fire a făcut tot ce i-a stat în putință să-i aducă pe toÈ›i la nivelul său. Avea o nevoie bolnavă de control asupra a tot ce se miÈ™ca. El a iniÈ›iat primele programe de inginerie genetică în masă È™i după scurt timp, au apărut È™i primele mutaÈ›ii. Schimbările au avut loc în primul rând, la nivel fizic, se modificau fizionomiile oamenilor, ochii deveneau tot mai mici È™i căpătau expresia oligofreniană. Privirea devenea ceÈ›oasă, rătăcită È™i apatică, pierzând orice sclipire a divinului. Arterele către Liberul Arbitru se obstrucÈ›ionau. InteligenÈ›a vie murea. Toate sentimentele umane se înlocuiau cu ură, tot un sentiment uman de altfel, care dospea È™i invada lumea interioară È™i apoi cea exterioară. AÈ™a s-a ajuns că părinÈ›ii își vindeau copii, discipolii își trădau profesorii È™i omul a devenit duÈ™manul semenului său... Ura a ieÈ™it din matcă, s-a revărsat pretutindeni È™i s-a întors împotriva celui care a creat-o. ÃŽntr-o zi glacială, dictatorul a fost ucis chiar de produÈ™ii creaÈ›iei sale. L-au jupuit de viu, într-o zi de sărbatoare cu o satisfacÈ›ie nemaiîntâlnită. Apoi, au ieÈ™it în stradă cu mic cu mare să sărbătorească crima. Erau fericiÈ›i, cântau de bucurie È™i aproape că nu mai simÈ›eau frigul È™i foamea. Jubilau moartea unui semen de-al lor ! - Iar după aceea, ce s-a întâmplat? ÃŽntrebă Grig, perturbat de toată povestea. -Nimic bun nu s-a întâmplat. La fiecare generaÈ›ie apar mutaÈ›ii noi, tot mai înspăimântătoare. FiinÈ›e umane au uitat de mult cum trebuie să fie o ființă umană, cum se comportă o ființă umană È™i cum arată privirea unei fiinÈ›e umane. Cum este să întâlneÈ™ti pe stradă un zâmbet, o mână de sprijin întinsă spre tine, un gest de politeÈ›e, de curtoazie, unul sincer È™i dezinteresat, doar de dragul titlului de ființă umană. Sincer... mă tem, Greguar, că este un proces ireversibil È™i că nimic nu se mai poate face pentru a readuce mutanÈ›ii la stadiu de fiinÈ›e umane. - Aici nu te pot aproba, protestă el, întotdeauna există cel puÈ›in o soluÈ›ie care abia aÈ™teaptă să fie găsită. Padre ne-a înzestrat cu o mulÈ›ime de capacități. Nici pe departe nu suntem conÈ™tienÈ›i de existenÈ›a lor . Toate răspunsurile È™i toate rezolvările se află mai aproape decât ne aÈ™teptăm: aici È™i aici, pocni el din degete, indicând centrul toracelui È™i mijlocul frunÈ›ii. Odată ce am fost învestiÈ›i de Padre È™i am primit toate pârghiile È™i mijloacele, nu avem niciun drept moral să nu acÈ›ionam, să rămânem inactivi È™i nepăsători. IgnoranÈ›a si indiferenÈ›a pot fi considerate chiar mai rele decât ura. Vorbea atât de aprins È™i cu toată convingerea existentă în lume, încât nu observase că ochii ei s-au lichefiat între timp, lăsând tristeÈ›ea să se prelingă pe bărbie, căzând în gol. - Of, Doamne! Copil, te doare, văd. Te-am făcut să ai regrete, iartă-mă! Te-am amărât. Oftând profund, a încătuÈ™at-o strâns în braÈ›ele sale. Capul lui, devenind inert, a căzut pe spate, permițând părului lung să atingă degetele delicate, împletite în grabă între omoplaÈ›ii săi. Corpul ei atât de firav È™i costeliv emana o putere incredibilă. Cât de bine le făcea această îmbrățiÈ™are. Au rămăs aÈ™a o perioadă lungă de timp, nici unul nu ar fi în stare să aprecieze cât exact a trecut, ore sau minute, totul a devenit relativ, dilatat È™i incomensurabil. Grig a deschis ochii la un moment dat pentru că a simÈ›it nevoia să privească cerul È™i atunci a sesizat un lucru ciudat. Atunci când pleca de acasă, fie È™i foarte aproape, într-un comitat apropiat, nu putea să nu observe cum se schimba cerul, chiar dacă arhitectura era asemănătoare È™i unele locuri erau aproape identice, cerul era întotdeauna altul. Aici se întâmpla un fenomen ciudat, cerul era de acasă. Avea atâta nevoie de el acum, încât sorbea însetat cu întreaga-i ființă acest albastru purificator. Cum se face că nu a îndrăznit să ridice faÈ›a în sus? Cum a putut să nu observe cerul acesta până acum? Ce anume îi îngreună într-atât capul, că nu reuÈ™ea să rupă forÈ›a gravitaÈ›ională a teluricului? - Greguar, l-a trezit din reverie vocea ce venea din braÈ›ele sale, s-a făcut târziu. Hai să mergem! Am să-È›i arăt unde poÈ›i înnopta. Mâine va fi o zi agitată. - Mai agitată decât a fost asta? Zău. Ce e mâine, de se aÈ™teaptă agitaÈ›ie în plus? - Poimâine va fi Sărbătoarea ÃŽnnoirii, aÈ™a că mâine e ultima zi de pregătiri, de hărmălaie mare, ai să vezi tu ce va fi mâine È™i poimâine. - Și unde o să mă duci acum? - La fosta vecină a bunicii mele. Bunica mea s-a mutat demult de acolo, dar tanti asta, neavând pe nimeni, mă roagă din când în când să-i ud florile, să-i păzesc lucrurile când e plecată din oraÈ™. La ea am să te găzduiesc pentru că eu locuiesc mult prea departe de aici. Casa ei e destul de modestă, dar e un adăpost curat È™i sigur. Tu trebuie să te odihneÈ™ti bine, mai ai multe de îndurat, sărmanul de tine. ÃŽn mai puÈ›in de o jumătate de oră, au ajuns în faÈ›a unui bloc cenuÈ™iu È™i îmbâcsit cu patru nivele. Apartamentul în cauză, inimaginabil de mic È™i înghesuit, era totuÈ™i, într-adevăr curat. Se vedea că proprietara sa È›inea mult la confortul minim È™i ambianÈ›a maximă, făcând investiÈ›ii considerabile în obiecte de decor È™i anume, în bibelouri È™i milieuri. ÃŽn viață sa nu văzuse Grig aÈ™a întinderi de statuete într-un spaÈ›iu de locuit, mai ales atât de redus. Pâlcuri întregi, unele lângă altele, zeci de bibelouri erau aliniate scrupulos pe categorii, în anumită ordine doar de posesoarea lor È™tiută. Din porÈ›elan È™i sticlă, din lemn È™i ipsos, din pluÈ™ È™i plastic de mărimi diferite, balerine, pescari, lebede È™i madone, își sticleau ochiÈ™orii din orice unghi al apartamentului. ÃŽn mod absolut obligatoriu, sub nicio parte dorsală nu lipsea câte o rozetă de macrame. De un tratament cu totul prefereÈ›ial, nu se È™tie de ce, se bucura un peÈ™te de sticlă mare, aÈ™ezat pe o măsuță specială, acoperită cu un milieu fastuos. - Hai, nu te intimida! Vino cu mine, să-È›i arat camera în care vei dormi. UÈ™a din dreapta s-a deschis È™i Grig s-a pomenit în dormitorul colecÈ›ionarei. Cum È™i-a închipuit, camăruÈ›a n-ar avea cum să găzduiasă vreun claustrofob vreodată È™i, pe cât era de strâmtă, pe atât de mare părea patul matrimonial, în special pentru că era grotesc de înalt, datorită sandwich-ului de saltele aÈ™ezate pe el. -Văd că tanti asta mai colecÈ›ioneaza È™i saltele, pe lângă bibelouri. Ea a zâmbit puÈ›in jenată: -Da, mi-a povestit că le-a moÈ™tenit de la diverse rude È™i nu are inimă să le arunce È™i că o încurcă rău, fiind mică de statură trebuie să folosească un tamburel ori de cate ori are chef să se culce. Camera era mult mai interesantă comparativ cu prima. Deasupra â€patului-turnâ€, pe peretele frontal, se extindea impunătoare ca un panou publicitar cu poza de nuntă a proprietăresei. Era încadrată într-o ramă masivă de tablou, destul de scumpă, ce părea a fi acoperită cu o foiță trasă de aur. Pe o comodă, în dreptul oglinzii, se înalÈ›a un crucifix din sticlă, care, din răsputeri, se străduia să semene cu cristalul de VeneÈ›ia. Corpul Răstignitului era dintr-un material ce imita bronzul. Din acelaÈ™i material era făcut È™i cuiul ce-i străpungea picioarele. Numai că acel cui un era un cui oarecare È™i la cea mai fină atingere, declanÈ™a prin rotaÈ›ie, în funcÈ›ie de dispoziÈ›ia evlaviosului creÈ™tin: “Ave Mariaâ€, “Santa Lucia†sau Recviem (în RE minor) È™i asta nu e tot. După primele acorduri piÈ›igăiate, se aprindeau beculeÈ›e multicolore, iscusit ascunse printre spini È™i, chiar dacă erau foarte mici, aveau suficientă lumină să invadeze întreaga încăpere cu sfinÈ›enie È™i credință. La dreapta Sa È™edea mândru È™i plin de voie bună un motan roÈ™cat din porÈ›elan, cu mustăți È™i coadă aurite. La stânga, se întindea provocator o sirenă din acelaÈ™i porÈ›elan, dar cu părul È™i coadă argintii. Din cele trei obiecte decorative crucifixul avea, totuÈ™i, o semnificaÈ›ie mult mai aparte pentru stăpâna casei. Sub picioarele istovite de drumul supliciului, erau aÈ™ezate aproape artistic trei rozete de macramé în loc de una peste care se înÈ™iruiau trei lumânărele sculptate în formă de crin, presărate cu sclipici. Grig a simÈ›it nevoia acută să le aprindă pe toate, apoi a stins lumina È™i, camera a devenit ceva mai umană. A tras una din saltele jos È™i s-a întins detaÈ™at pe ea. Flăcările lumânărilor se unduiau pe tavan, răspândind mirosul de praf ars, din pliurile petalelor. Prin întregul său corp se extindeau curenÈ›ii plăcuÈ›i ai destinderii. Singurul stimul de enervare, ce nu-l lăsa să se abandoneze complet era privirea insistentă È™i aproape vie a proprietăresei care îl dojenea amenințător de pe perete pentru dezordinea creată. Fără să stea mult pe gânduri a ajuns în două miÈ™cări lângă poza uriașă de deasupra patului È™i a acoperit-o cu o pânză albă, găsită în grabă. ÃŽntorcându-se spre culcuÈ™ul său a lepădat paltonul, ce-i parea acum nespus de greu È™i apăsător. După ce a revenit în postura iniÈ›ială, s-a lăsat învadat în întregime de o amorÈ›eală plăcută. Auzea ca prin vis tot ce se întâmpla în bloc, în acel moment. Râsete animalice ce urmau unor glume triviale, rafale de ocare È™i înjuraturi ce alternau cu muzică rudimentră, însoÈ›ită de chiuituri isterice. Auzea tot ce se vorbea È™i tot ce se analiza dincolo de pereÈ›ii micului apartament, în zeci de apartamente identice. Se discuta, în mare, despre puterea economică a vecinului care avea cel mai nesuferit animal de companie din lume, o capră, cea care are o durată de viață enervant de lungă. Vocile mutanÈ›ilor pierdeau din sonor, îndepărtându-se, corpul extenuat devenea tot mai greu È™i mai inert, iar Eul puÈ›in obosit luneca timid în astral, cu speranÈ›a că acolo, poate, va găsi răspunsuri. Imaginile ciudate îi invadau visul, ce se dorea să fie paÈ™nic È™i relaxant. Se visa războinic mândru È™i falnic, căptuÈ™it cu platoÈ™e È™i încins cu puterea de-a împărÈ›i viață È™i moarte. Avea înfățiÈ™area unui viking barbar È™i năvalnic ce trona pe un cal. Armăsarul roÈ™cat era foarte înalt È™i, probabil, din pricina naravului său, fusese legat la ochi cu un cordon negru, de piele. ÃŽl mâna cu multă dibacie pe un drum plin de morÈ›i. Călca fără reÈ›inere pe cadavre moi È™i umflate, în stadii diferite de putrefacÈ›ie care explodau sub copitele mari, împroÈ™cându-l cu sevă fermentândă, acidă È™i plină de viermi. ÃŽntru-atât de acidă că-i provoca răni adânci pe tot corpul. Pe marginea drumului întâlnea oameni mărunÈ›i, simpli È™i săraci cu duhul care se uitau cu ură la el. Ura era puternică È™i reciprocă, aÈ™a că sabia sa împărÈ›ea crestăturile fără milă, mutilându-le feÈ›ele. Purtătorul său roÈ™cat, obosit È™i nervos s-a împotmolit în atâta mizerie umană È™i, nemaiputând să-È™i elibereze piciorul din pelvisul unui corp de bărbat voluminos, a aruncat stăpânul în mijlocul masei putrezinde, spre satisfacÈ›ia omuleÈ›ilor mutilaÈ›i care râdeau în zeflemea. Pentru el, acel râs era mai insuportabil decât zeama acidă È™i groasă în care era cufundat el È™i miile de viermi ce colcăiau pe lângă. Era cel mai umilitor lucru care i se putea întâmpla unui om – să fie batjocorit. Ce putea face altceva decât să fugă È™i, adunându-È™i ultimele puteri, încerca disperat să iasă din mlaÈ™tina vâscoasă. -TrezeÈ™te-te din coÈ™marul ce te chinuie de ceva milenii, se auzea în ecouri. Greguar, trezeÈ™te-te, ai avut un coÈ™mar! Gata, a trecut, îl zgâlțăia ea, È™tergându-i transpiraÈ›ia frunÈ›ii. S-a ridicat în tăcere, bulversat È™i palid bâjbâind drumul către duÈ™. CoÈ™marul trecuse, senzaÈ›iile au rămas. Auzea în continuu strigătele celor mutilaÈ›i de el. Vedea feÈ›ele lor desfigurate È™i pline de ură È™i mai înspăimântator era că își amintea propriul chip desfigurat de ură. Da, ură. Era al lui È™i făcea parte din el, doar că se afla în jumătatea întunecată a fiinÈ›ei sale, jumătatea pe care n-o cunoscuse până acum È™i asta era cel mai greu de acceptat. Când a ieÈ™it din baie, pe ea a găsit-o lipită de geam. Se uita cu interes la stradă, de unde veneau urlete absolut insuportabile È™i zgomote nemaiauzite de el. -Ce e cu zarva asta? -Ei, nimic interesant, se colectează gunoiul. Astăzi e zi de curățenie generala. Strada era plina de lume. ToÈ›i, cu mic cu mare, stăteau pe la porÈ›i cu mâinile în È™old È™i feÈ›ele distorsionate de nerăbdare. Priveau încruntaÈ›i spre procesiunea de utilaje, greoaie, care își declanÈ™au din când în când sirenele, asurzind întreaga suflare.Acum, la lumina zilei, strada arăta jalnic, pietruită la nimereală, plină de bălÈ›i È™i gunoaie, semăna cu un È™antier părăsit. Gardurile curÈ›ilor È™i pereÈ›ii singurului bloc, netam-nisam răsărit printre căsuÈ›e pricăjite, erau stropiÈ›i cu noroiul cleios È™i înverzit. Lui îi era imposibil să înÈ›eleagă de ce predarea resturilor menajere era atât de importantă într-un spaÈ›iu atât de insalubru, de ce gunoiul din curÈ›i era mai special decât cel de pe stradă, căruia nimeni nu-i acorda nici cea mai neînsemnată atenÈ›ie È™i care sălășluia, în voie, peste tot. Cu cât cantitatea deÈ™eurilor din gospodărie era mai mare, cu atât gospodarul era mai mândru È™i se simÈ›ea mai important. CeilalÈ›i vecini se uitau umil È™i cu invidie la gunoaile cu greutate. Se aruncau în toate direcÈ›iile priviri È™i replici tăioase, pline de rănchiună. - Ce mai faci tu, doamna Fana? Nu te-am văzut de le gunoiul trecut. - Ce să fac, pe aici, pe lângă casă, doamna NuÈ›i; se întreceau în politeÈ›e cele două doamne, apropiindu-È™i burÈ›ile acoperite cu È™orÈ›urile mozolite prin bucatarii. Convoiul ecologist, însoÈ›it de câinii comunitari È™i copiii comunității, se încheia cu o echipă a colectorilor de resurse feroase È™i neferoase, în funcÈ›ie de noroc, care cânta acapella pe cea mai înaltă octavă: "Fiaaaaaare vechi looom, se revărsau din gâtlejuri încordate È™i înnegrite de soare." Ritualul neobiÈ™nuit, între timp, s-a săvârÈ™it. Procesiunea salubrității a dispărut după colÈ›, iar mutanÈ›ii cu minele satisfăcute s-au retras, fiecare înapoi, în vizuina sa. Strada a devenit pustie, dar ceva mai colorată de gunoaie noi, neacoperite încă de noroi, rămase în urma convoiului. -Vrei să bem o cafea? a propus ea, îndreptându-se spre bucătărie. Soarele, copleÈ™itor de puternic, a invadat micul apartament, pătrunzând în fiecare colÈ› întunecat, inclusiv în cel al sufletului mâhnit al pelegrinului rebel. Casa s-a umplut de lumină È™i “alintaromaâ€, făcând lumea să pară ceva mai bună. Poate părea greu de crezut, dar pentru prima dată în toată perioada È™ederii sale aici, el se simÈ›ea în largul său, era calm È™i detaÈ™at. Uimitoare este capacitatea omului de a se adapta la orice mediu oricât de insuportabil i-ar părea, reflecta el. Niciodată n-ai să È™tii de ce eÈ™ti capabil, până nu ajungi într-o situaÈ›ie limită È™i, atunci, rămâi stupefiat de ce zace în tine. Numai în momente de cumpănă, poÈ›i afla cine eÈ™ti tu de fapt È™i, atunci n-ar fi mai bine să-i mulÈ›umim lui Padre pentru aceste momente în loc să ne lamentăm? -Știi, Greguar, eu, sincer È™i egoist, mă bucur că ai ajuns aici, optimismul tău mă molipseÈ™te È™i îmi dă curajul să sper È™i răbdare să aÈ™tept. Azi am să te duc "la beci", e un loc unde se adună prietenii mei. Poate, cine È™tie, îi vine cuiva vreo idee cum să te scoatem de aici. Grig a primit cu entuziasm È™i speranță propunerea ei, aÈ™a că a fost gata de plecare în câteva minute. Când încuia uÈ™a apartamentului, a observat că se simÈ›ea destul de stânjenită È™i căuta să părăsească clădirea cât mai discret posibil. Se străduia să nu scoată niciun zgomot È™i, totuÈ™i, s-a dovedit imposibil să se strecoară afară, fără să fie monitorizat de vecinii vigilenÈ›i. Pe măsură ce coborau scările, se interdeschideau uÈ™ile la fiecare etaj, în spatele cărora se întrezăreau capetele curioase È™i se auzeau râsete È™i chichoteli. Aproape de intrarea principală când mai aveau doar trei paÈ™i pentru a țâșni afară, uÈ™a grea de fier, ruginită È™i acoperită de inscripÈ›ii, s-a deschis gemând È™i, în perimetrul de lumină, apăru o siluetă întunecată, de bondoc bine îndesat È™i chel. Ea s-a albit uÈ™or la față È™i a schiÈ›at un zâmbet tâmp de apărare: - Bună ziua, domnule administrator. Ce mai faceÈ›i dumneavoastră? -O! Sărut mânuÈ™iÈ›ele, duduiță scumpă. Mă bucur, mă bucur să vă văd. Ce mai face regretata dumneavoastră bunică, ce femeie a fost!? Și dumneavoastră...tot aÈ™a slăbuță, mâncaÈ›i numai marÈ›ea È™i joia, mhiii-hii… - Domnule Șpil, a început ea pe un tot puÈ›in înÈ›epat, bunica mea trăieÈ™te È™i e bine, mulÈ›umesc, sănătoasă ceea ce vă doresc È™i dumneavoastră. -Vai de mine, duduiță, se poate, nici nu am spus altceva, Doamne fereÈ™te! Am vrut doar să vă spun că o regretăm pe dumneaei cu toÈ›ii, de când s-a mutat. A urmat un "mă rog" scurt din partea ei, strecurat sec, printre dinÈ›i. -Dar dumneavoastră, văd că v-aÈ›i măritat, mhii-hi…nu aÈ›i mai vrut să vă trăiÈ›i tinereÈ›ile ! -Nu m-am măritat, domnule Șpil, acesta este amicul meu bun, Grig Gratefl. -Pare bine, pare bine! Nu vă mai reÈ›in atunci, porumbeilor! Mhii-hi. Și dus a fost, dispărând pe scări, aruncând din mers un repezit:"să trăiÈ›i, să trăiÈ›i!" Grig a forÈ›at batrâna ușă să gemă din nou, însă ea l-a oprit să iasă, făcându-i semn discret să o mai È›ina puÈ›in. Cu un etaj mai sus se auzea înfundat: -Se poate, dom’ Bebe, aÈ™a ceva ! Suntem niÈ™te oameni cu’secade pe scara asta. Să vină toÈ›i tinerii ăștia destrăbălaÈ›i aici să făca amor. Dumneata È™tii câtă apă au consumat nesimÈ›iÈ›ii de dimineață, cât pentru o lună ! -Vă rog, duduiță scumpă, nu vă perturbaÈ›i, am să trec două persoane la întreÈ›inere pe luna asta. Am notat È™i cum îl cheamă pe flăcăul ăsta, Grigore Greflă, aÈ™a că nimeni n-o să-mi întoarcă vorbele că nu-i aÈ™a. -Săraca tanti, iarăși o s-o jecmănească hoÈ›omanul, o persoană mai necinstită È™i mai netrebnică nu am întâlnit în viaÈ›a mea. Afară, soarele de primăvara devenea tot mai arzator. Cei doi aveau foarte mult de mers pentru că "beciul" se afla în celălalt capăt al oraÈ™ului. ÃŽngrijorarea ei a devenit vizibilă, se temea pentru el. Prin felul lui de a fi, atrăgea privirile iritate ca un magnet. Era îmbrăcat diferit, se comporta diferit, privea oamenii diferit. CeilalÈ›i îl urau pentru asta, pentru că le provoca jenă, crea sentimentul de inferioritate È™i, pur È™i simplu, pentru că n-avea ce căuta în lumea lor. La un moment dat, în trecere pe lângă el, se aflau doi mutanÈ›i care își lungeau într-atât gâturile în curiozitatea cea mai nesimÈ›ită, încât unu s-a împiedicat È™i a cazut pe burta, ridicând un nor de praf. -Vezi, omule, ce pățeÈ™ti dacă nu îți vezi de drumul tău È™i numai al tău? -Da’ ce?! Am omorât pe cineva? Ce? N-am voie să mă uit? D-aia am ochi, ripostă unul dintre ei, scuipând cu năduf în praf. Grig È™i-a pierdut răbdarea. A făcut doi paÈ™i spre mutant, apucându-l de gulerul slinos, l-a ridicat în sus. - Vezi tu, cum să-È›i explic eu È›ie…strada este un loc public, adică ne aparÈ›ine tuturor în mod egal: È›ie, mie, ei. Dacă eu merg pe partea mea dreaptă fără să deranjez È™i fără să agresez pe cineva, adică fără să mă holbez nesimÈ›it la cineva, de ce oare, la rândul meu, nu am È™i eu acelaÈ™i drept? Nu vreau altceva decât să mă deplasez din punctul A în punctul B, unde am eu trebuință, în liniÈ™te È™i fără stres, adică fără să fiu insultat È™i scuipat, fără să aud comentarii la adresa mea È™i fără să fiu umilit. De ce crezi că unul ca tine, doar pentru că nu a fost educat îmi poate lua acest drept? Este un drept legitim al meu de a trăi civilizat pe acest pământ. De ce eu, de fiecare dată, trebuie să-mi reprim nemulÈ›umirea, sa-mi refulez frustrarea doar că nu se cade să mă cobor la nivelul tău, iar tu, de fiecare dată, rămâi cu convingerea că eÈ™ti atotputernic È™i că oraÈ™ul ăsta e proprietatea ta. Ascultă-mă, tu È™i toÈ›i cei ca tine, puterea unui om nu se măsoară în grosimea cefei È™i nici în cantitatea flegmei scuipate, puterea unui om constă în a fi modest atunci când este mare. Mutantul suspendat nu îndrăznea să mai respire. Grig È™i-a revenit în fire È™i l-a lăsat jos. -Să trăiÈ›i, È™efu ! Mă iertaÈ›i, cu respect, dom’ avocat, io nimică…io n-am È™tiut, dă unde eram să È™tiu… Ea se uita speriată la el, iar după căteva oftări a spus timid: - Greguar, avem de mers cu tramvaiul, opt staÈ›ii. Te rog să nu vorbeÈ™ti cu nimeni. Te rog mult! Când au ajuns în staÈ›ie, nu mai exista nici un loc liber, de lume multă È™i plictisită. ToÈ›i se uitau încordat în direcÈ›ia de unde trebuia să vina tramvaiul. Soarele încingea tot mai tare aerul È™i neuronii celor adunaÈ›i. Nervozitatea creÈ™tea, plutind în aer È™i amestecându-se cu praf, pătrundea prin trahee, în suflete. Se forma un câmp încărcat È™i primejdios. ÃŽn cele din urmă, s-a văzut în departare tramvaiul cel mult aÈ™teptat. Glota a devenit agitată È™i incontrolabila. Ce poate fi mai înspaimântator decât un mutant – o mulÈ›ime de mutanÈ›i, adunaÈ›i la un loc. ÃŽndată ce tramvaiul a ajuns în dreptul staÈ›iei, a început degringolada. Grig a rămas înmărmurit, privea cu groază È™i dezgust cum plebea dezlănÈ›uită forÈ›a uÈ™ile glisante.Cei din spate trăgeau în jos pe cei care aproape reuÈ™iseră să urce, iar cei care voiau să coboare, erau împinÈ™i înapoi. Mai înverÈ™unaÈ›i între toÈ›i, păreau a fi bătrânii care aveau un principiu, È™i anume, că toate scaunele din lume sunt ale lor È™i numai ale lor, ieri È™i azi È™i pururea. Erau dispuÈ™i să-È™i da viaÈ›a pentru acest principiu. O babă războinică, copleÈ™ită de vitalitate, apucă o tânară de coadă È™i pendulându-i capul într-o manieră sacadat- multi-direcÈ›ională, zbieră rârâit: - Niciun respect față de oameni în etate! Niciun respesct! ÃŽn mulÈ›imea nestăvilită È™uÈ›ii își făceau nestingherit treaba, alegând victime pur aleatoriu. Nimeni nu sesiza oricum nimic.Toata lumea era preocupată să prindă locul cel mai bun. După câteva minute bune de lupte, gloata s-a îmbarcat. Cei care au căpătat scaune aveau acum priviri pline de satisfacÈ›ie È™i superioritate. Tramvaiul porni din loc cu sughiÈ›uri, scârbit È™i istovit. Se oprea din staÈ›ie în staÈ›ie, căscând uÈ™ile È™i înghiÈ›ind câte un călător ce aÈ™tepta plictisit în soare. Odată ajuns înăuntru-i, noul-venit era atent examinat de zeci de ochi impertinenÈ›i, din creÈ™tet până la flecuri, fără ca vreun centimetru pătrat să rămână neexplorat. Când s-au apropiat de plăcuÈ›a pe care scria "IndolenÈ›ei", ea a arătat spre zidurile cenuÈ™ii ale unei construcÈ›ii uriaÈ™e:"Aici e locul unde ne adunăm din când în când" Clădirea imensă părea că acoperă o treime din oraÈ™. Au mers două staÈ›ii, dar aceasta nu avea de gând să se termine. ÃŽn sfârÈ™it, au ajuns la destinaÈ›ie, au părăsit tramvaiul aproape pustiu È™i au luat-o pe o potecuță îngustă. -Good Lord! Pentru ce ar ctitori cineva o construcÈ›ie atât de imensă, întrebă Grig absolut uluit. - Nu o să-È›i vină să crezi, dar este chiar mândria oraÈ™ului nostru: cel mai mare depozit de resturi È™i deÈ™euri din lume, toată pleava societății noastre este adăpostită aici. UÈ™a gigantică s-a deschis, scoțând un suspin È™i un damf greu de umezeală stătută È™i putregai, ce a lovit fără milă plămânii celor doi. ÃŽnăuntru, scări nesfârÈ™ite, lifturi numeroase È™i uÈ™i multe È™i inutile. Undeva jos, în subsolul colosului, într-o sălă vastă, se aflau peste o sută de suflete. Majoritatea o cunoÈ™tea pe ea. Aproape toÈ›i îi faceau semne prietenoase de bun venit. Grig se mulÈ›umea doar cu câte un salut protocolar È™i o privire scurtă È™i discretă. S-au apropiat de un grup foarte prins într-o discuÈ›ie. -Ziua bună tuturor! i-a salutat ea pe un ton vesel. AÈ™ vrea să vă prezint pe cineva. El e Greguar, bunul meu amic. -ÃŽncântat! Grig Gratefl, repeta el, dând mâna cu fiecare. Oamenii păreau de treabă È™i atmosfera era cu totul alta aici. Aveau o alură agreabilă È™i, totuÈ™i, fiecare păstra o amprentă a mutaÈ›iei. ToÈ›i purtau masca tristeÈ›ii profunde È™i a dezamăgirii, toÈ›i erau gârboviÈ›i È™i închistaÈ›i. ToÈ›i vorbeau greu, se simÈ›ea o teamă colectivă de a se exprima direct si liber. DiscuÈ›ia în mijlocul căreia s-au trezit cei doi fusese legată de condiÈ›ia intelectualului în societatea lor, care nu părea a fi tocmai de invidiat . Din câte a înÈ›eles Grig, intelectualii nu erau bine văzuÈ›i în civilizaÈ›ia lor bizara. SupuÈ™i batjocorii mitocanilor È™i umilinÈ›ei celei de toate zilele, se simÈ›eau respinÈ™i È™i neputincioÈ™i. -Ar trebui să ne organizăm în grupuri dacă vrem să ieÈ™im în oraÈ™, pentru că acolo nu mai suntem în siguranță, cu toÈ›ii È™tim asta. Dacă noi nu luăm măsuri de siguranță, nu are cine să ne protejeze. Dincolo nu te apără nimeni, dincolo eÈ™ti pe cont propriu. -Asta pentru cei ce vor să iasă. Nu toÈ›i suntem neaparat dornici. Serbări imbecile am mai văzut, se auzi o voce din colÈ›ul cel mai îndepărtat al sălii. -Nu putem să ne izolam complet, nu ne ajută, noi trebuie să-i vedem È™i să ne opunem cumva lor. ÃŽncăpățânarea noastră de a ne păstra calitaÈ›ile umane o plătim cu suferință, aleasă în mod deliberat. Nu înÈ›elegeÈ›i oare că asta se È™i vrea? Excluderea noastră totală. Suntem marginalizaÈ›i È™i devalorizaÈ›i cu bună È™tiință. Nu vedeÈ›i că nu dau doi bani pe noi! Atâta timp cât nu facem parte din sistemul lor de valori, nu numai că nu reprezentăm niciun interes pentru ei, dar le mai generăm È™i frustrarea sentimentului de inferioritate. Avem statutul de paria, de proscriÈ™i. Ne urăsc atât de tare, încât nu încape într-o singură moarte de om. - GândiÈ›i-vă doar, de ce ne-ar dori mutanÈ›ii printre ei. Ce nevoie au ei de filosofie, de artă, de literatură, de cunoÈ™tere. E inutil să ne impunem din proprie iniÈ›iativă. Inutil! - Dacă îmi permiteÈ›i, interveni Grig, v-aÈ™ contrazice, totuÈ™i. CondiÈ›ia omului evoluat, fie spiritual, fie intelectual a rămas aceeaÈ™i, de secole – de paria însingurat. Majoritatea, neavând cum să-l înÈ›eleagă, se apară pur È™i simplu de el, prin negare, blamare È™i excluderea lui. Ce poate părea mai simplu decât să arzi pe rug ideea unui geniu, numai că focul nu are putere să o mistuie, cel mult, ea va rămâne acolo până când mâna unui alt geniu o vă scoate din cenuÈ™a mortuară È™i o va pune în valoare. Cel care se aventurează pe drumul ascensiunii iniÈ›iatice trebuie să-È™i asume È™i condiÈ›ia de nedorit. Cu cât înaintezi mai mult către vârf, cu atât bagajul cunoÈ™terii apasă tot mai greu pe umerii tăi. E drept, cu cât te cațări mai sus, cu atât îi vezi È™i îi înÈ›elegi mai bine pe cei de sub tine. Ei, dimpotrivă, nu au cum să te vadă È™i să te înÈ›eleagă în întregimea ta È™i asta-i irită È™i generează ură È™i uite aÈ™a, pe măsură ce evoluezi, devii tot mai singur, întâlneÈ™ti tot mai rar persoane cărora le poÈ›i împărtaÈ™i gândurile tale. Nu ai cum să te simÈ›i nefericit însă, chiar dacă pe măsură ce avansezi , suferinÈ›a devine tot mai greu de suportat, în acelaÈ™i timp, începi să te simÈ›i tot mai aproape de Padre. MutanÈ›ii, întotdeauna, vor încerca să îngroape orice bun ce răsare deasupra lor, dar va exista întotdeauna o Mână Forte care îl va susÈ›ine. Nu vreau să spun, însă, că ei reprezintă întruchiparea răului È™i trebuie desconsideraÈ›i È™i ignoraÈ›i, sunt doar nefericitele victime ale răului È™i trebuie priviÈ›i cu milă È™i înÈ›elegere. Cineva cu adevărat iniÈ›iat nu poate privi cu dispreÈ› către semenul său, ci va respecta în el întotdeauna fiinÈ›a umana, indiferent de stadiul ei de dezvoltare. ÃŽn civilizaÈ›ia Maya, săracii cu duhul erau priviÈ›i precum copiii neajutoraÈ›i, datoria celor mari fiind să le acorde sprijin È™i grijă deosebită. Ce poate fi oare mai uman È™i mai înÈ›elept!? Odată ce ai înÈ›eles problema în esență, ei... nu că doar o poÈ›i rezolva eliberându-te, dar ai È™i obligaÈ›ia morala de a-l elibera È™i pe celălalt. EÈ™ti dator să încerci macar. Nu izolare È™i resemnare sunt soluÈ›iile salvatoare. ÃŽngăduiÈ›i-vă să priviÈ›i cu atenÈ›ie către mutilaÈ›ii nefericiÈ›i ce vă înconjoară È™i veÈ›i vedea cât de jalnică poate fi existenÈ›a lor. Odată ajunÈ™i cufundaÈ›i până la diafragmă în mlaÈ™tina existenÈ›ei lor, nu au cum să iasă fără ajutorul vostru, nici fizic, nici psihic. Nu mai au forÈ›a necesară. Poate tocmai prin descărcările lor agresive, strigă către voi după ajutor. Cine oare are ochi È™i urechi să le desluÈ™ească mesajul? Eliberându-i pe ei, vă eliberaÈ›i pe voi înÈ™ivă! Fiecare trebuie să facă orice să-i ajute, orice cu ce a fost înzestrat. Cum e cu putință să irosiÈ›i resursele, lăsându-vă pradă fungilor acestui beci. Cum puteÈ›i considera adăpostul vostru o groapă din cimitir? Trebuie să faceÈ›i ceva pentru mutanÈ›ii voÈ™tri. Trebuie să-i umanizaÈ›i! Fiecare prin mijloace proprii, faceÈ›i ceva oameni buni! ScrieÈ›i manifeste, scrieÈ›i articole, scrieÈ›i cărÈ›i, distribuiÈ›i-le cumva. GăsiÈ›i modalități È™i metode inteligente de a-i sensibiliza. FolosiÈ›i-vă creativitatea! Puterea cuvântului este incomensurabilă. Nu întâmplător prin el È™i doar prin el toate s-au făcut. Cu un cuvânt poÈ›i schimba destinul unui om, poÈ›i să-l ridici È™i să-i dai speranță sau poÈ›i să-l dobori pentru totdeauna. ÃŽn sală, domnea de ceva timp liniÈ™tea grea, funebră È™i rece. Lespedea "beciului" nu mai avea niciun loc liber de atâtea priviri aÈ›intite pe ea. Pierdute È™i triste, împovărate cu simÈ›ul vinovăției sau hotărâte, căutau parcă răspunsuri salvatoare în È™apa îngheÈ›ată. Apoi, un tânăr s-a ridicat în picioare È™i a răstit pe un ton foarte grav: - MutanÈ›ii nu È™tiu să citească. Eu am scris o astfel de carte, care nu a ajuns È™i nu va ajunge niciodată să fie răsfoită de vreunul dintre ei. A sfârÈ™it prin a fi citită tot de noi, deÈ™i pentru ei a fost scrisă È™i tocmai ei au neovie de ea. Ce altceva putem face? ÃŽn sală, s-a reinstaurat liniÈ™tea de dinainte, ultima, de altfel, dinaintea furtunii. *** A doua zi, dis-de-dimineață, grupul disidenÈ›ilor a fost trezit de cântecul fanfarei militare ce reuÈ™ea să străbată pereÈ›ii grosieri ai palatului mamut. Textul patriotic al cântecului emana un entuziasm absolut imbecil. MutanÈ›ii erau îndemnaÈ›i să se simtă mândri de ceea ce sunt È™i, chiar dacă au rămas izolaÈ›i de restul lumii, nu aveau motive să se simtă excluÈ™i pentru că, nici nu aveau nevoie de nimeni. Pâinea, oricât de rea, se considera a fi bună de consum atâta timp cât nu lipsea circul cel de toate zilele. ÃŽn încheiere, tot nărodul era chemat la Sărbatoarea ce începea cu mare fast. Membrii rezistenÈ›ei s-au hotărăt să participe È™i ei. S-au împărÈ›it în grupuri È™i s-au îndreptat spre piaÈ›a centrală. ÃŽn aceeaÈ™i direcÈ›ie, curgeau È™i pâlcuri de mutanÈ›i bine dispuÈ™i de alcool, cu feÈ›ele pictate în culorile războiului, agresivi È™i porniÈ›i pe răfuială. Fixau potenÈ›ialele victime È™i, dacă nu ar fi uniÈ›i în număr mare, cerebrotonii ar avea, fără îndoială, de suferit, ei fiind, de fapt obiectele frustrării mutanÈ›ilor. Deocamdată, furia era descărcată în pământ, sub forma jetului de salivă , care ardea orice era viu, în drumul de întoarcere la izvoarele sale, spre magma infernului. Privindu-i , Grig nu putea să nu se înspăimânte. Cantitatea furiei din sânge părea a fi alarmant de mare.Ura profundă față de semenul său era înmagazinată în fiecare nucleu al fiecărei celule al fiecărui È›esut. Era întipărită pe retina fiecărui mutant încă din perioada intrauterină. Acum dospea, se amplifica în intensitate datorită câmpului colectiv uriaÈ™ ce se forma prin numărul mare de adunaÈ›i din piaÈ›a centrală. Era prezentă în tot È™i în toate. Nu aveai cum să o ignori. Plutea deasupra mulÈ›imii, tulburând transparenÈ›a aerului, sub formă de pâclă galbenă È™i lipicioasă. Capetele diforme erau orientate spre gangul uriaÈ™ împodobit cu steaguri È™i flori, de unde tocmai își făcea apariÈ›ia carul alegoric, ce vestea începutul. ÃŽncepea Spectacolul Grotescului. Platforma uriașă, de zeci de metri lungime s-a târât anevoie până aproape de centrul pieÈ›ei, unde s-a oprit în mijlocul mulÈ›imii fervente, transformându-se în estradă. Plebea pestriță ovaÈ›iona frenetic È™i fără noimă. Nu-È™i mai încăpeau în piele de bucurie, văzându-È™i toÈ›i conducatorii înÈ™iraÈ›i în prezidiul împodobit cu trandafiri roÈ™ii È™i portocalii. Din pricina supraponderabilității, fiecare membru al prezidiumului stătea È›anÈ›oÈ™, nu pe unu, ci pe câte două scaune. DeÈ™i proveneau din partide diferite, semănau izbitor de mult, căptuÈ™iÈ›i cu osânză, inerÈ›i È™i cu tenul grav, afectat de sclerodermie. ToÈ›i aveau ochii extrem de mici, îngropaÈ›i adânc în straturile adipoase. Păreau de neatins, izolaÈ›i de realitate È™i protejaÈ›i cu grijă de orice zvâcnire a bunului simÈ›. Priveau de colo, de sus gloată excitată, cu dispreÈ› È™i multă silă. Unul dintre ei a făcut efortul de a se ridica în picioare È™i de a lua cuvântul. S-a agățat febril de microfon cu degetele răsfirate. DisproporÈ›ional de ridicole, mânile sale păreau nefiresc de mici în comparaÈ›ie cu imensa soma* a somitaÈ›ii sale. ÃŽn lupta cu celulele adipoase pierduse definitiv o regiune anatomică. Gâtul, din păcate, nu mai exista de mult, aÈ™a că demnitarul era nevoit să vorbeasacă direct din pântecul său enorm È™i avid. Poate că, de aceea, alocuÈ›iunea domniei sale semăna mai degrabă cu bolboroseala intestinului gros. Nimic concret, nimic uman sau măcar viu din cele exprimate, doar replici obosit de uzate, rostite mecanic. MulÈ›imii, însă, pare-se că-i făcea plăcere să-l aculte, dovada fiind aplauzele dese È™i zgomotoase. Entuziasmul colectiv a ajuns la apogeu spre sfârÈ™itul discursului È™i a degenerat în extaz când distinsul demnitar a exclamat apoteotic:“Nihil sine Deo! AÈ™a să ne ajute Dumnezeu! †Grig se uita uimit în jur: -Nefericitele creaturi, niciuna nu realizează cât de manipulată este, în cea mai barbară formă. Păreau drogaÈ›i, beÈ›i sau intoxicaÈ›i cu gazul ilariant. Râdeau fără sens, lansau diverse replici stupide È™i triviale, chiuiau È™i fluierau, perpetuând starea euforică, ce a persistat, poate, mai bine de un sfert de oră. De la cele lumeÈ™ti la cele sfinte s-a trecut numai decât È™i toata atenÈ›ia norodului era îndreptată acum spre cealaltă jumatate a scenei, unde s-a înălÈ›at deasupra butoiului, înconjurat de copii imbrăcaÈ›i în îngeraÈ™i un popă obez. Mantia aurie fâlfâia în vânt, făcându-l să semene cu un supererou pogorât din ceruri înspre salvarea sufletelor neajutorate. Pe chipul puhav era placardată o mină apostolică gravă. Ridicând mâinile către mulÈ›ime, a făcut semn să fie liniÈ™te È™i liniÈ™te s-a făcut. Cei mulÈ›i È™i prezenÈ›i s-au umplut brusc de evlavie creÈ™tină, acoperindu-se cu cruci mărunte È™i dese. - Drept-credincioÈ™ii mei, cuvânta popa pe un ton înălțător È™i solemn. Apoi, după o pauză intenÈ›ionat prelungită a unit, printr-un gest teatral, degetele groase deasupră crucii din aur masiv, ataÈ™ate burÈ›ii. Vă adresez aÈ™a, dragii mei, pentru că aÈ›i ales singura È™i unica credință dreaptă din câte au existat pe acest pământ. Doar voi È™i numai voi aveÈ›i privilegiul să fiÈ›i mântuiÈ›i È™i să aveÈ›i viață-n veci. Un cârd de babe din faÈ›a lui Grig, la rostirea acestor cuvinte, dintr-odată, a început să clatine din cap. Zeci de baticuri colorate se miÈ™cau la unison într-un incontestabil acord. O bătrânică zglobie ce abia sosise, s-a interesat gâfâind despre ce vorbeÈ™te părintele. ÃŽntrebarea ei, nu se È™tie de ce, a declanÈ™at un sâsâit colectiv È™i zeci de baticuri colorate s-au întors mustrător spre ea, reducând-o instantaneu la tăcere dar, îndată ce ritmul pendulării aprobatoare în direcÈ›ia popii a fost restabilit, o colegă mărinimoasă s-a îndurat È™i i-a È™optit la ureche : - Nu È™tim exact, bre, dar aÈ™a frumos vorbeÈ™te, de ne unge pe suflet È™i dând ochii peste cap, a făcut o cruce mare, în mărime aproape naturală. Să ne trăiÈ›i, părinte ! Popa își continua discursul nesfărÈ™it È™i monoton, ce urma să fie încheiat cu binecuvântarea È™i degustarea punch-ului tradiÈ›ional de sărbatoare din butoiul de sub el. Soarele de acum era foarte sus, aerul se încingea tot mai tare, iar expunerea oratorică prea cuvioÈ™eniei sale devenea din ce în ce mai plictisitoare È™i mai apatică. Punch-ul dulceag din butoi aduna tot mai multe insecte. O muscă mare si verde, atrasă inexplicabil de fruntea asudată a celui ce cuvânta îl făcea să-È™i piardă părinteasca răbdare. Nemaiputând îndura ispita, popa a decis să acÈ›ioneze împotriva bestiei impertinente. Apucă crucea grea de pe burtă, hotărât să o goneasca cât mai repede, a făcut câteva miÈ™cări discrete È™i rapide. Numai că manevra nu a ieÈ™it pe atât de discretă, pe cât se dorea. Distinsa audiență a observat miÈ™carea, dar a priceput-o că pe un gest de binecuvântare, răspunzând promt prin închinăciuni frenetice. Cu greu reuÈ™ea Grig să-È™i înăbuÈ™esca râsul, văzând cum dispărea câte–un rând de babe în mătănii perfect sincronizate, ba într-o direcÈ›ie, ba într-alta, după bunul plac al insectei afurisite. Vizibil iritat de cele întâmplate, popa a hotărât să-È™i ispravească mai degrabă slujirea, spre bucuria adunării istovite È™i plictisite de moarte. A ridicat ceremonial mâinile spre mulÈ›imea ce se trezea din moleÈ™eală È™i a strigat însufleÈ›it : -Cu adevărat sunt fericiÈ›i cei săraci cu duhul! Uitându-mă la voi, nu pot să nu rămân uluit, plăcut,de altfel, văzând cât de mare este grădina Domnului nostru È™i cât de diversă È™i colorată este fauna ei. Apoi, făcând semn credincioÈ™ilor să poftească să ia câte o gură din tradiÈ›ionalul punch, a dispărut cât ai zice "popa". ÃŽn acel moment, gloata a pierdut orice stăpânire. DezlănÈ›uindu-È™i instinctele cele mai de dedesubt, mutanÈ›ii au dat năvală spre butoiul mult dorit. Cu feÈ›ele încruntate, fluturând amenințător ambalajele goale de plastic, luau cu asalt estrada părăsită, totul degenerând într-un haos total. Mii de perechi de ochi bulbucaseră psihopatic, preschimbând sclerotică din albă în purpurie. Creaturile se împingeau fără milă, se călcau în picioare. Copiii pierduÈ›i È›ipau zadarnic după părinÈ›ii înghiÈ›iÈ›i de cloaca furibundă. Din oameni nu mai rămăsese nimic, doar instinct. Trist, nu-i aÈ™a?! Ba mai mult, dureros È™i frustrant! După atâtea cicluri evolutive, oamenii se reîntorc la stadiu de animale iară È™i iară. Grig suferea cumplit acum. Nu mai avea nicio putere să privească cum carul alegoric era vandalizat, devastat până la scheletul metalic, cum butoiul fusese răsturnat peste gurile însetate, îmbibând totul cu seva lipicioasă. Lăsând în spate imaginea apocaliptică, plecă singur spre catedrala de pe deal din imediata apropiere È™i, asemenea lui Lot, nu îndrăznea să arunce vreo privire înapoi, de teamă să nu i se împietrească sufletul îngrozit È™i scârbit până la refuz. Odată ajuns în vârful dealului, întorcându-È™i faÈ›a către răsarit, a îngenuncheat, apoi a închis ochii È™i a început să urle cât îl È›ineau plămânii. Era un zbierat animalic, incontrolabil È™i independent de voință sau cenzură. La fel de incontrolabile erau È™i lacrimile mari, de un albastru intens, amestecat cu sânge, ce se spărgeau țăndări, izbindu-se de pământul uscat. -Padreeee! striga el aproape răguÈ™it. ÃŽndură-te, te rog, dă-mi voie să negociez cu Tine. Lasă-mă să-È›i plătesc creanÈ›ele în altă monedă. AÈ™a nu mai pot, nu am cum să duc mai depatre tărhatul ăsta de pe omoplaÈ›ii mei. Am ajuns la limită . Aici este limita mea. Aici mă voi opri. Oricare mi-ar fi sfârÈ™itul, îl accept. Mai mult nu pot, nu pot. Crede-mă, te rog ! - Te cred, băi flăcăule, te cred, da nu mai boci ca o muiere pe aici! Grig dezlipi ochii umflaÈ›i de plâns. ÃŽn faÈ›a sa se înfaÈ›iÈ™ase o arătare caraghioasă de mutant. Mărunt de statură, rotofei È™i clăpăug se uita cu ochiÈ™orii mici de sub căciula foarte înaltă È™i stufoasă ca un snop. Se uita curios la el, atingându-l cu degetul, din când în când. Din urma sa, răsăreau parcă din pământ, alÈ›i È™i alÈ›i mutanÈ›i. ÃŽnalÈ›i È™i astenici, scunzi È™i îndesaÈ›i cu capetele È™i trupurile diforme, frustraÈ›i È™i intoxicaÈ›i cu ură se strângeau în cerc de jur împrejur, acoperind lumina soarelui puternic al ultimei zile din aprilie. Spășit, imperturbabil È™i îngenucheat, Grig acceptase ceea ce urma să vină. Primea acum ceea ce ceruse. Știa că aici se va încheia totul, nu mai opunea nicio rezistență. Lăsase capul în jos È™i aÈ™tepta. Se sufoca. ÃŽn juru-i nu părea că mai rămăsese oxigen. Duhoarea cimitirului din gurile mutanÈ›ilor îl asfixia. Tot ce dorea acum e se respire, înghiÈ›ea ca un peÈ™te captiv, aerul îmbâcsit È™i fierbinte. O mână murdară cu unghiile lungi, pline de țărână l-a apucat de bărbie È™i i-a ridicat capul în sus. ÃŽn faÈ›a sa, statea mutantul negricios cu pielea aspra a obrazului È™i nasul ce-i intra în gură. - Tu eÈ™ti ăla care ne-a scăpat acu’ trei zile!? Zi mersi că era ceață, că te jupuiam de atunci, băiat de oraÈ™, ce eÈ™ti. Pe fruntea lui se adunaseră broboane de sudoare rece, precum È™i pe ceafă. Cele mari, atrase de pământ prin legea gravitaÈ›iei, lunecau spre sacrum, făcând slalom printre spinele vertebrelor, ceea ce îi crea senzaÈ›ia oribilă de prăbuÈ™ire a Eului undeva, în abis. Grig se căznea să înÈ›eleagă de unde vine asta, ce anume a generat toată ura aceasta. -Ce ai tu cu mine? Nici măcar nu te cunosc. Ce È›i-am făcut? -Nu mă mai cunoÈ™ti…dar, când mi-ai ars casa È™i m-ai lăsat pe drumuri. M-ai călcat în picioare, mai am È™i acum semne de la copita calului tău. Te uitai la mine de sus, ce eram eu pentru tine atunci, un animal, nimic mai mult. Acum tu eÈ™ti la mâna mea, acum eu sunt sus, iar tu în genunchi, È™i l-a lovit puternic cu piciorul în abdomen. Grig a căzut, secerat, lovindu-se cu maxilarul de pământ. Ghemuit de o durere atroce, se uita cu regret la bietul nebun. "Habar nu are de el, habar nu are ce face". -Bine, omule, ai dreptate. Uite, îmi pare rău, sincer, pentru tot ce È›i-am făcut. AÈ™ putea să mă revanÈ™ez cumva pentru toate neplăcerile pricinuite? Vrei să te cinstesc cu ceva? Ne calmăm È™i fac eu cinste, e bine ? -Mă faci nebun, nenorocitule! Stai tu aÈ™a, È™i, în acel moment, zeci de pumni au tăbărât pe el, zeci de bombeuri îl snopeau. Plin de sânge È™i de transpiraÈ›ie, părea absolut indiferent, nu se mai zbatea, nu se opunea în niciun fel. Dorea doar un singur lucru, să respire, să ia ultima gură de oxigen. *** -Ce e cu tine, dragule, hai revino-È›i! TrezeÈ™te-te odată, haide! Elsa se uita palidă È™i speriată la el. ÃŽl lovea cu palmele peste față, îl zguduia puternic, îl stropea cu apă rece. Grig respira greu de tot. ÃŽnghiÈ›ea lacom aerul rece ce venea dinspre fereastra deschisă, gâfâind convulsiv. -Te-am rugat de atătea ori să nu exagerezi cu munca È™i cu scotch-ul. DeÈ™i, am eu o banuială că aÈ›i mai luat È™i altceva ieri, că niciunul din amicii tăi n-a plecat întreg de aici. După ce sunt È™i mamă È™i soră È™i colega ta de cameră, acum vrei să fiu È™i poliÈ›istul. Uite ce emoÈ›ii îmi dai! Cât te urăsc când îmi faci asta! Hai, du-te È™i fă un duÈ™, că eÈ™ti leoarcă tot È™i bea cafeaua asta. Grig dorea să È›ipe tare, acum, din toate alveolele, ca È™i cum ar fi primul È›ipăt din viaÈ›a sa, dar nu avea putere. Se simÈ›ea complet epuizat, nu avea energia necesară nici pentru un zâmbet. Era atât de fericit acum, complet neajutorat È™i în întregime ud, exact ca atunci când s-a născut. Se simÈ›ea purificat È™i mai plin ca niciodată de viață. Ce putea fi mai grozav pe lume decât această aromă a cafelei È™i vocea dulce a Elsei, ce îl dojenea atât de simpatic. Dacă poate fi definită fericirea cumva, în mod sigur asta ar fi definiÈ›ia. Să te bucuri de propria-È›i venire pe lume. ÃŽn lumea ta! Să te bucuri de toate mărunÈ›iÈ™urile din câte e alcătuită È™i să simÈ›i că o iubeÈ™ti sincer È™i fără de pretenÈ›ii cu tot ce e bun sau rău. Zece minute mai târziu, Elsa s-a întors în camera lui: - Ce faci ? Tot aÈ™a ai rămas ! EÈ™ti mai rău ca un copil, Greguar ! -Cum ai spus, Elsy? Mi-ai spus "Greguar"? Niciodată până acum nu m-ai strigat tu aÈ™a. De ce azi ? - Habar nu am, sincer! A fost o chestiune de moment, a venit de la sine... * ÃŽnainte de orice, e necesar să te evaluezi pe tine însuÈ™i- Seneca * “ Filosofie. Seneca, dialoguri “ ( Vol I, Editura Polirom ), comentariu de Alina Marc * soma ( Gr. corpul fizic) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy