Anna Tökés revine adesea în casa copilăriei, situată pe o stradă tihnită din centrul Gherlei, pentru a se întâlni cu trecutul, cu amintirea celor dragi. Îi regăsește cuprinzând cu privirea piesele de mobilier masiv, sculptat, lăsate moștenire de înaintași, obiectele de ceramică populară și tablourile colecționate cu drag de tatăl ei și multe, multe fotografii. Fotografii înrămate din care o privesc peste decenii ochii negri focoși ai frumoaselor mătuși brunete pozând la fotograf, sau instantanee din clipele fericite ale familiei reunite de sărbători. Uneori scoate din pântecul vechiului bufet casetele cu amintiri: scrisori și suveniruri, printre care și un carnețel de bal de la începutul veacului trecut:
Păstrez un carnețel de bal al bunicii dinspre mamă în care apar și câteva rânduri scrise de viitorul ei soț care și-a rezervat un dans, iar pe verso a adăugat o întrebare esențială „Oare mă iubiți puțin?” – îmi povestește Anna Tõkés.
De-a lungul unui secol și jumătate, casa ridicată de unul dintre stâlpii societății Orașului Armenesc de odinioară, a fost căminul unor oameni de religii și naționalități diferite uniți prin legături trainice de familie. Crâmpeiele de viață trăite de fiecare generație între zidurile casei și sub bolțile cerdacului umbros, și povestite de Anna Tõkés într-o zi luminoasă de iunie, evocă file de istorie ardeleană.
Această este una dintre cele mai frumoase case armenești din Gherla. A aparținut familiei Simay, o familie foarte bogată, de numele ei legându-se și construcția bisericii Solomon, prima biserică armenească din Gherla. Proprietarul casei, Simay Gergely a fost ales deputat după 1863, la Budapesta, reprezentând mai multe orașe transilvane, nu numai Gherla. În această cameră s-au adunat susținătorii care au ieșit apoi pe străzile Gherlei pentru a scanda în favoarea lui Simay. După moartea soției sale, Simay a ținut închisă casa timp de douăzeci de ani, lăsând interiorul neschimbat, Totuși în acest răstimp s-a deteriorat atât de mult încât la sfârșitul veacului al XIX-lea, începutul celui de al XX-lea a fost renovată, fiind înlocuite și câteva uși. Dar dacă vă veți uita la ușile originale, veți observa că sticla ornamentală a clanțelor se asortează cu smalțul cahlelor de la sobă; într-o cameră e verde, în alta roșie și în alta albastră.
Bunicii Frenkel, dinspre tată erau evrei. Bunicul era avocat. Bunica era casnică, o femeie foarte deșteaptă și bună. Era foarte simpatizată de toată lumea și mulți se adresau pentru sfaturi. Oricine venea la ea era bine primit și ajutat. Era o persoană îndrăgită de tot orașul. Bunicul era un avocat bun, dar era un jucător de cărți pătimaș și de multe ori avea datorii. Bunicul a murit cu câțiva ani înainte de nașterea mea, în 1936, iar bunica a fost ridicată din această clădire și dusă la Auschwitz, în primăvara lui 1944.
Bufetul de lemn geluit a fost al bunicii.
Familia bunicului dinspre mamă, purta numele de Nits, erau germani, mai exact țipțeri, și se trăgeau din sudul Slovaciei de astăzi. Trei sau patru frați au venit de acolo și s.au stabilit în Sălaj și apoi bunicul s-a stabilit la Gherla, însurându-se cu o armeancă. Deci mama era jumătate nemțoaică, după tata și jumătate armeancă, după mama. Bunicul era farmacist, proprietarul farmaciei Sfnta Treime din Gherla. Era o familie foarte evlavioasă, un lucru caracteristic pentru armeni, Bunica dinspre mama, era președinta societății de femei „Altarul”, a bisericii armeano-catolice din oraș.
Bunicii dinspre mama locuiau tot pe strada aceasta, pe colț, lângă muzeu. Cele două familii erau în familii foarte bune, de prietenie.
Părinții mei s-au căsătorit după ce amândoi au studiat în străinătate. Tata a studiat medicina la Praga și apoi a lucrat un timp în Germania, iar mama a studiat un timp în Elveția. Revenind la Gherla, priveau lumea cu alți ochi, decât restul lumii și erau mult mai culți decât majoritatea celor din preajmă. Cred că acest lucru i-a apropiat. S-au căsătorit în 1937. Tata primise un post de medic de circumscripție în Sălaj și s-au stabilit la Crasna unde mama avea rude. Eu m-am născut la Crasna.
Șirul anilor tihniți când sărbătorile reuneau în casa primitoare bunicii, părinții unchii, mătușile și nepoții, a fost întrerupt de războiul care avea să stigmatizeze partea evreiască a familiei.
În 1944 părinții mei s-au decis să revină la Gherla și familia s-a instalat aici în casa aceasta, pentru ca bunica Frenkel să nu fie singură. Eu pe atunci aveam vreo cinci ani. Tata a primit chemare la detașamentul de muncă pentru evrei, din armata maghiară. O rudă influentă din parte mamei a reușit să aranjeze ca tata să rămână în Transilvania, medic la detașamentul de muncă din comuna Sic și a scăpat de front. În zilele când a început ghetoizarea evreilor am fost avertizați de o cunoștință să părăsim casa pentru că vor veni să ridice toți locatarii din casele evreiești. Mama cu mine și cu fratele meu ne-am mutat la bunica Nits, dar bunica Frenkel nu a vrut să plece de aici și să se ascundă, spunând că atunci o vor căuta și risca să ne găsească și pe noi. Bunica Paula Frenkel a fost deportată și ucisă la Auschwitz.

Anii plini de lipsuri după război nu au umbrit amintirile Annei Tõkés. În ciuda faptului că o partea a casei fusese rechiziționată și închiriată unor străini, ea a continuat să păstreze farmecul și căldura căminului dintotdeauna.
Aici mi-am petrecut copilăria care în ciuda tuturor vicisitudinilor – o parte din casă a fiind rechiziționată de stat și închiriată, și părinții mei trăiau în lipsuri – anii copilăriei noastre au fost minunați. Ne adunam aici cu prietenii noștri din vecini, montam piese de teatru pentru copii sau jucam ping-pong pe masa instalată în sufragerie. Mergeam la scăldat în Someș, ce da altfel toată lumea din oraș. Vremurile acelea s-au dus și orașul s-a schimbat foarte, foarte mult.
Doctorul Frenkel, un colecționar împătimit, a ținut să aibă în casă și câteva tablouri care prezintă obiceiurile de iarnă armenești și clădirile baroce ale Gherlei.
Tata iubea foarte mult orașul și, mai ales, casa aceasta. La bătrânețe îl duceam la Cluj, pentru perioada de iarnă, dar abia aștepta desprimăvărarea să revină aici, în casa lui. Când veneam de la gară și ajungeam în colțul străzii, el vedea deja acoperișul casei și, chiar cu vederea slabă, observa dacă a căzut o țiglă sau s-a mai deteriorat casa. Îmi și spunea că: „Dacă voi muri, nu veți avea resurse să întrețineți casa și, probabil, primul lucru pe care-l va face noul proprietar, va fi să închidă această verandă mare și frumoasă și se va pierde farmecul casei…”
Anna Tõkés vorbește cu îngrijorare despre viitorul vechii case armenești care păstrează, ca într-un sipet, crâmpeie de viață, crâmpeie de istorie armenească, de istorie ardeleană.
Ce se va întâmpla cu casa ? Este o întrebare care mă frământă, pentru că nu o pot întreține, nu o pot repara din pensia mea. Acoperișul dublu, franțuzesc, e foarte șubred și trebuie reparat… Visul meu este ca această casă, sau măcar camera aceasta, să fie păstrată așa cum este și să rămână mărturie pentru trecutul familiei mele, care se împletește cu cel al orașului Gherla. Și mai am un vis…irealizabil. Ar trebui renovate, restaurate casele armenești din Gherla, care constituie un ansamblu unic de arhitectură armenească barocă. Ar trebui deschis un restaurant armenesc, un muzeu armenesc, avem catedrala aceea minunată. Așa s-ar putea valorifica trecutul orașului. Asta ar aduce și bani, și locuri de muncă, mai ales că astăzi rata șomajului din oraș e foarte mare. La o aruncătură de băț sunt Băile Băița, cu ape sulfuroase, foarte apreciate pe timpuri. Cred că toate acestea ar fi în beneficiul orașului. Ar fi tare bine dacă administrația orașului s-ar ocupa de acest lucru...mai spune Anna Tökés, cu un fir de speranță.