Până pe la ora 7 dimineața, am rămas în apartamentul colegului de serviciu al soțului meu. Singurul gând ce ne frământa în acele momente, era să vedem cât mai urgent ce fac copiii. Afară începuse a se lumina de ziuă așa că n-am mai zăbovit. Străzile s-au mai liniștit , deși animația era mare.
O liniște apăsătoare care nu prevestea nimic bun îmbrățișase toată suflarea orașului. Fiecare om era preocupat de ceva…
Pentru a evita unele întrebări, în cazul în care am fi fost luați, ne-am oprit în Piața Dacia, de unde am făcut cumpărăturile. Am umplut 2-3 pungi de plastic, cumpărând din toate “rahaturile” pe care le-am găsit noi prin piață, și în alimentara din apropiere.Tot felul de porcării ce se mai găseau pe rafturi. Preponderente erau borcanele cu spanac sau salată de sfeclă roșie. Cartofi nu am găsit dar am cumprat vreo două kilograme de ceapă care era pe jumătate putredă. Nu mai conta! Consideram că este esențial să avem niște sacoșe pline, pentru a ne susține motivația.
Ne-am oprit mai întâi la spital, unde văzând că totul era în ordine, mi-am reînnoit rugămintea către mămicile din salon , să hrănească și copilul meu. Motivând același lucru, precum că am fetița bolnavă acasă și nu pot deocamdată să mai stau în spital. De acolo am pornit-o pe jos înspre casă, pentru a vedea mai bine ce s-a mai întâmplat pe acest traseu.
Ceea ce am constatat, mi se părea sinistru… Trotuarele erau pline de cioburi… Nici o vitrină nu mai era întreagă. Ici, colo, oameni cu bucăți mari de sticlă , începeau să repună și să refacă… Totul arăta ca în urma unui dezastru! Oamenii tăcuți se perindau de ici colo… Oameni cu fețe răvășite….Oameni nedormiți…
Ne-am oprit în stația din Piața Maria, pentru a observa ce se mai întâmplă în timp ce așteptam tramvaiul. Câteva băbuțe se agitau în stație vorbind ungurește. Din loc în loc câte un ins barosan tuns scurt și cu haină de piele arunca priviri tăioase celor ce treceau pe stradă. La un moment dat s-a apropiat unul de băbuțe și le-a spus aspru: “V-am spus odată, că slujba nu se mai ține! (Se referea la slujba religioasă din cadrul bisericii reformate) De ce nu înțelegeți , să mergeți odată acasă? Nu vedeți ce au făcut aici huliganii în timpul nopții? Dar, nu-I nimic, că punem noi mâna pe ei! Vor da ei socoteală, mai întâi pentru pagubele produse, apoi pentru restul! Vor plăti cu vârf și-ndesat pentru toate! Îi știm noi cine sunt, îi cunoaștem noi, pentru că se vede pe mutrele lor că nu au dormit întreaga noapte !”
Auzind noi toate astea, curiozitatea ni s-a trasformat în spaimă așa că, ne-am întors încet și ușurel, am pornit-o pe jos înspre casă. Eram îngrozită de cele recepționate . Stomacul îmi juca iar feste, provocându-mi dureri și nevoi de urgență maximă. Am ajuns totuși cu bine, acasă, unde totul era în regulă și asta datorită fratelui meu.
După ce am pus mâncarea la foc, mi-am notat evenimentele la care luasem parte iar dupăamiaza, am plecat din nou la spital.
Centrul orașului văzut în ziua de duminică 17 decembrie, ora 16, m-a lăsat înmărmurită. Întreg perimetrul era numai foc și țăndări. Magazinele, nu mai aveau nici o vitrină întreagă. În fața librăriei M. Eminescu, ardeau “Omagiile” lui Ceaușescu și alte cărți ale lui, care până odinioară ocupau întreaga vitrină. Peste drum, lângă cinematograful Studio, magazinul de jucării, era în flăcări. La colț, parfumeria era de asemenea o vâlvătaie. Pușcau tuburile de șprei unul după altul ca niște mitraliere pe frontal de luptă
Puțin mai încolo, de la magazinul de confecții , ieșeau niște flăcări, ce se înălțau până la etajul unu. Am luat-o pe lângă librăria Eminescu, înspre Restaurantul Cina pentru a scurta traseul până la spital. Un puradel fericit care tocmai o zbughise din librărie prin vitrina spartă, ne-a făcut să zâmbim. Avea un ghiozdan nou în spate, încărcat cu jucării, fiind înarmat până-n dinți cu pistoale de jucărie. Pe trotuar, cât și pe carosabil, resturi de beteală, instrumente muzicale distruse, și discuri făcute țăndări zăceau ca niște victime căzute la datorie. Nu mă puteam dumiri deloc cum a fost posibil ca în decurs de nici șaisprezece ore, o așa grozăvie să se fi instalat peste oraș.
Am ajuns cu bine la spital, și am primit “ordin” strict din partea soțului meu, să nu mai ies din incinta spitalului, sub nici o formă.La rândul meu și eu i-am sugerat să se întoarcă direct acasă, fără a se abate din drum.
După aproximativ o jumătate de oră de la plecarea lui Ionuc, undeva în Parcul Central, a început să se tragă. Nu mai aveam nici un dubiu în legătură cuasta. Plină de îngrijorare, și frică, am privit prin geamul salonului. Undeva în apropierea magazinului de mobilă, cineva se chinuia să stingă niște scaune aprinse în stradă. Simțeam o dorință arzătoare de a vedea căt mai multe, de a reține cât mai multe. Făcându-mi curaj, am chemat alte două mămici propunându-le să ne urcăm pe spital pentru a avea vizibilitate mai mare.
Ne-am urcat noi în podul spitalului, dar pe acoperiș nu am putut deoarece era foarte înclinat. Văzând cum stau lucrurile, ne-am decis să coborâm în curtea spitalului și să urmărim de acolo ce se întâmplă.
Furișându-ne prin curtea spitalului, ne-am cățărat pe un gard mai retras din laterala instituției, și oarecum mascate de niște copaci, urmăream ce se întâmplă.
Strada dintre Spitalul de copii și Institutul Politehnic, era baricadată de un cordon de soldați. Puțin mai bătrâiori, îmbrăcați soldățește, fără grade sau trese.Veneau unele persoane dinspre Gara de Nord. Când ajungeau la circa 100 m față de cordon, unul dintre soldați striga: “Staaaai !!!” “ Ridică mâinile sus!” “ Cine ești?” ”De unde vii?” “ Încotro?” “Ce treburi ai acolo?”
Acest tir de întrebări era precedat de o percheziție corporală după care, oamenii trebuiau să se legitimeze, și să arate biletele de călătorie , dacă susțineau că au călătorit.
În acest timp, puștile din Parcul Central, clănțăneau într-una. Din când în când se auzea fluieratul vreunui glonț rătăcit. Era un sunet ciudat, și de scurtă durată. Făcea cam așa: “fiiiuuu” și gata.
La un moment dat, un soldat a observat că îi privim.Și-a dat seama imediat cine suntem, după capoatele de spital cu care eram îmbrăcate fiecare. A strigat la noi să intrăm înăuntru. Și cum noi nu prea am dat semne de ascultare, ne-a amenințat că trage , dacă nu executăm. Chiar a tras un foc în aer. Văzând noi că nu-i de glumă, am alergat în incinta spitalului, unde ne-am adăpostit.
Și iar mi-am simțit stomacul tremurând de frică. Și iar mă apucase durerea de burtă. Îmi imaginam că dintr-un moment în altul va veni cineva în spital să ne caute și să ne ia la rost pentru faptul că i-am privit.
În noaptea de 17 spre 18 decembrie, la Clinica de Chirurgie Infantilă, s-a lucrat non-stop. Acest lucru l-am constatat uitându-mă din când în când printr-un geam al unui salon ,ce avea vedere în spre acea locație, și prin care se putea vedea o porțiune a sălii de operație.




18 decembrie

În dimineața zilei de 18 , la vizita medicală, am solicitat externarea copilului fără a da alte explicații. Oricum dupa o perioada de nouă zile, cel mic se simțea binișor, deci restul tratamentului îl mai puteam face și acasă. Îmi era o teamă îngrozitoare de o eventuală anchetă și că se va afla de ieșirea mea și a celorlalte două mămici în curtea spitalului. Îmi era o frica paralizantă că la ancheta presupusă de mine voi fi interogată și despre absența din spital în noaptea de 16 spre 17....Gânduri sinistre îmi treceau prin cap , determinandu-mă sa “văd” cele mai negre scenarii posibile...
În fine , toată tărășenia cu scrierea documentului de externare a durat ceva timp... Pe la amiază, a venit soțul meu , cu camionul și ne-a dus acasă. Într-un fel m-am bucurat dar nu aveam certitudinea că cele intuite nu se vor întâmpla.
După ce am prânzit, profitând de faptul că cei mici își făceau somnul, am mai zăbovit la taclale cu Ionuc. Doream să aflu dacă drumul de întoarcere acasă în ziua precedentă s-a desfășurat fără incidente. Așa că m-a pus la curent cu cele văzute de el
“Trecând prin centrul orașului, am văzut mulțimea de oameni adunați în fața Catedralei.Treptele acesteia erau înțesate de oameni, copii și tineret. Mulți copii și mult tineret... Între Consiliul Popular și Cinema Capitol, erau câteva cordoane de militari în termen ce baricadau strada.Cu toții trădau spaimă, văzând atâta amar de lume, care-și cereau drepturile scandând lozinci. După ce s-a jucat o imensă horă a unirii , în fața Catedralei, masele au început să se îndrepte iar înspre Complexul Studențesc. M-am integrat și eu în mijlocul mulțimii, și am plecat într-acolo. Odată ajunși pe Aleea Sportivilor, din centru s-au auzit rafale de împușcături. Oamenii derutați s-au oprit, vociferând. Unii voiau în centru, alții propuneau continuarea drumului înspre Complexul care era mai aproape. Nu peste mult timp de la aceasta, pe stradă au început să apară mașini mici, încărcate cu răniți.
Spectacolul a fost debusolant, mai ales că am văzut persoane rănite, înghesuite atât în mașini cât și în portbagajul acestora. Toate se îndreptau în spre Spitalul Județean.Plus de asta, panica, deznădejdea, furia, toate puneau monopol pe starea oamenilor. Dinspre Piața Libertății , un grup de oameni, au adus vestea ,că acolo e măcel! Lumea adunată la intersecție, s-a dispersat. Unii au luat-o spre centru, alții înspre Piața Traian. Eu m-am îndreptat spre str. Cluj pentru a ajunge mai repede acasă. La colț chioșcul de ziare de pe această stradă, era în flăcări. Ajungând cu bine la domiciliu, am liniștit copii care erau foarte speriați din cauza împuscăturilor, spunându-le că soldații învață să tragă cu arma.Cam asta a fost” și-a încheiat soțul meu relatarea...
În timp ce stateam noi la povești, dinspre centru ajungeau la noi sunetele armelor ce clănțăneau. Nu știu cu ce se tragea însă pe cer proiectilele înrosite se vedeau amenințătoare... La un moment dat chiar am avut senzația că ele se îndreaptă exact înspre blocul nostru... Din această cauză , înspăimântați am stins luminile și ne-am lăsat la podea. Văzând amploarea la care s-a ajuns, n-am mai avut curajul ca în acea seara sa ieșim în stradă...

-Va urma-