19 decembrie

În ziua următoare adică marți 19 decembrie, m-am trezit dis de dimineață, pentru a termina treaba ce o aveam de făcut mai repede. După ce am servit micul dejun cu copii, l-am luat pe fratele meu “chipurile” să căutăm lapte praf pentru cel mic. De fapt l-am invitat la o plimbare pentru a memora cu ochii sufletului peisajul stradal al acelor vremuri. Că de altfel, știam că nu se găseste lapte praf nicăieri, dar mă domina o dorință aprigă să văd cum mai arată orașul, să văd ce se mai întâmplă.
Prima dată am luat-o așa hai-hui înspre nordul orașului. Nu făcusem un plan dinainte stabilit.
Pretutindeni oameni mult mai mulți ca de obicei se perindau încoace și încolo ca într-o plimbare duminicală. Chipurile lor însă trăda o tristețe profundă. Un soi de neliniște suspectă domina pe străzile populate cu oameni de rând dar și cu civili înarmați.
Mi s-a făcut pielea de găină pe mine văzând strada Timotei Cipariu baricadată de taburi.
Ceva mai încolo la librăria M.Sadoveanu se puneau vitrinele la loc și se măturau resturile de cenușă provenită din cărțile arse…
În Piața Iosefin animația era și mai mare. De asemenea și pe podul ce duce la El-Ba.
Librăria Atlas se transformase în ruină. Absolut tot interiorul a ars.
Ne-am întors pe același drum, și am pornit-o spre centru.
În Piața Libertății nu se putea intra, pentru că era periculos fiind și aceasta baricadată cu taburi. N-am vrut să forțez prea tare nota, insistând să merg la farmacia din Libertății. Așa că am făcut cale întoarsă, mulțumindu-mă doar cu cele văzute.
Pe la ora 18 a sosit și soțul meu acasă. Plecase de dimineață, să ducă mașina la garajul întreprinderii, mașină care în mod obișnuit o parca acasă. El muncea ca șofer pe un camion în caroseria căruia s-au atașat cinci butelii mari pentru gazul metan folosit în locul benzinei. Un fel de bombă pe roți în acele condiții.
În absența mea el a revenit acasă, dar a plecat din nou, să facă niște provizii de alimente pentru o perioadă mai îndelungată. Nu știam cum vor evolua lucrurile așa că s-a gândit că e bine să avem o bază mai consistentă în cămara cu alimente. Măcar copii să poată supraviețui singuri o perioadă, în caz că s-ar întâmpla ceva grav. Vecina pe care o lăsasem la mine cu cei mici l-a informat unde sunt. Îngrijorat că am pornit-o hai-hui a plecat și el pe urmele mele cu speranța de a mă întâlni.
Căutându-mă prin Piața Iosefin, a aflat că El-Ba intrase în grevă. Coloana de muncitori, tocmai ieșea din întreprindere. S-a atașat și el acestei coloane, și au pornit-o înspre centru.
Faptul că a fost la manifestație fără mine, m-a cam supărat. Ca să mă înbuneze, am plecat amândoi spre seară în Piața Operei, unde am stat până pe la 5-6 dimineața, când au început să apară alți oameni.
În centrul orașului, era o atmosferă extraordinară! S-a cântat un cântec care urma să devină imnul nostru, al manifestanților. Acesta suna cu aproximație așa:

“Sfârșitul veacului trăim
În luptă ură și război
Dar fericiți pe cer privim
Nu e mult,și vine Domnul iar la noi

Refren:

El vine iar
El vine iar
Ce fericire negrăită
Se va sfârși
Al nostru chin amar,
Căci Domnul vine iar!

E cerul și pământul plin,
De semnele venirii Lui,
Cuvântul Său e de “Amin”,
În El nici o umbră de schimbare nu-i.

Refren:

Ce zi măreață, ce splendori
Când trâmbițe vor răsuna,
Iar Domnul va păși pe nori
Plini de slavă, noi atunci îi vom cânta”

Refren:

Din când în când, din balconul Operei, se anunțau diverse informații menite să dea curaj mulțimii. Ba că cei din Sibiu, au pornit și ei revolta, bacă și cei din Brașov sunt alături de noi. S-au ținut câteva momente de reculegere, când întorși cu fața la Catedrală, ne rugam în cor spunând ”Tatăl Nostru”.
Un fragmențel sau o frântură din aspectul general al Pieței, m-a mișcat profund. Undeva mai la margine, (lângă toaleta publică), un grup de vreo 5-6 copii între 11 și 13 ani, rezistau voinicește, picotind la flacăra slabă a câtorva crenguțe aprinse. Era un tablou înduioșător, văzându-i cum se străduiesc să nu adoarmă… În rest, mulțimea adunată acolo, trăia la unison aceleași emoții stârnite de comunicatele din balcon.


20 decembrie

Ziua de 20 decembrie mi-am petrecut-o în întregime acasă, ocupându-mă de prioritățile ce se acumulaseră. Pe la ora unsprezece seara, am ieșit cu soțul meu în stradă. Ne-am dus în fața Consiliului Județean, unde era plin de lume.
Mulți oameni aveau lumânări aprinse, pentru sufletele celor dispăruți. Venise o comisie de la București, și se negocia cu o delegație a manifestanților. Cei de afară, își susțineau delegații scandând: ”Ceaușescu criminal, a fugit în Teheran”, “Criminal din Scornicești, pentru morții ai să plătești”, “Să nu uitați soldați, c-aveți copii și frați !”, ” Ceaușescu și soția, ne-au furat copilăria ! “, “Nu vă fie frică,Ceaușescu pică!” “Nu plecăm acasă, morții nun e lasă !", “Să fie judecat, aicea în Banat!”, “ Există Dumnezeu !”, și multe altele.
Din când în când, din balconul Consiliului Județean apărea cineva, care ne îmbărbăta, spunându-ne lucruri menite să ne ajute a ne păstra speranța. Îndemnul de a ne face placarde cu doleanțele noastre, din balconul Consiliului a venit. Din păcate, n-am putut sta acolo decât vreo 4 ore. Eram frântă de oboseală.
Ne-am întors acasă împăcați, nutrind noi speranțe de mai bine.

-Va urma-