agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4457 .



Nota 10
prose [ ]
~ Amintiri din comunism ~

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mr.Nick ]

2011-12-19  | [This text should be read in romana]    | 



Decanul urca scările pustii ale facultății de matematică. ”Cum altfel să fie” gândi el, amintindu-și de anii studenției când, prin facultate domnea tăcerea cu o zi-două înaintea vacanței. Acum se și nimerise ca ultima zi de școală să fie într-o luni și, în mod firesc, studenții și-au început vacanța de Crăciun încă de vineri, după cursuri.
”Noi nu suntem studenți, așa că trebuie să ne facem datoria” îi amenințase secretarul de partid pe facultate și, dacă unii profesori mai putuseră găsi justificări să plece la tăiatul porcului ori pur și simplu să inventeze câte o migrenă, el, decanul facultății, trebuia să fie prezent. Chiar dacă amenințarea secretarului n-ar fi fost rostită, decanul tot ar fi venit. Iubea facultatea în care și-a petrecut efectiv cea mai mare parte din viață. Încă de copil, tatăl lui profesor tot aici, îl aducea și îl lăsa să asiste la cursuri. Apoi studenția și ulterior, mulții ani de profesorat. Acum, bătrân fiind, clădirea plină de amintiri îi era mai dragă decât garsoniera goală.
”Noi nu suntem studenți” repetă el prima parte a amenințării secretarului de partid; ”de parcă el ar fi fost vreodată... ” se amuză decanul. Așa și era. Secretarului nu-i plăcuse școala, dar tatăl lui fusese primul prim-secretar al municipiului. Având origini sănătoase, firește că trebuia să i se găsească un loc bun, unde simplitatea lui să se opună sofisticaților de intelectuali.
”Când vom știi noi să reglăm un strung și să facem zilnic trei mii de șuruburi, atunci să disprețuim un strungar” era fraza de început a secretarului la ședințele săptămânale, unde, plăcându-i să se audă vorbind, ținea întreaga suflare țintuită în bănci mai mult de trei ore. ”O facultate de patru ani poate face oricine, dar doi ani de profesională și încă trei de ucenicie, nu știu care dintre voi ar putea duce” completa secretarul și mai bucuros că putea vorbi asisistenței fără să folosească particula nesemnificativă ”dumneavoastră”. Totuși, o dată luat de val, a folosit aceeași exprimare liberă într-o plenară județeană și, un invitat de la București i-a întrerupt discursul, întrebându-l cine i-a dat lui dreptul, un amărăștean de la municipiu, să se adreseze nepoliticos înalților demnitari de la județ și București. A înțeles atunci că, dacă privești în sus soarele te poate orbi iar dacă privești în jos, cu siguranță tu, vorbitorul, faci lumină.
Ajuns la etajul doi, ecoul pașilor decanului interferă cu o voce de bărbat. Bătrănul recunoscu imediat retorica profesorului Doilei. Decanul și profesorul, șef al catedrei de matematici superioare, erau aproape prieteni. Nimeni nu ar fi putut pretinde că este cu adevărat prieten cu profesorul Doilei, în măsura în care acesta deseori afirma că prietenia unui câine este superioară celei unui om. Din acest motiv profesorul avea trei câini în apartament.
”Derivând produsul termenilor en și capa... ” răsuna vocea puternică a profesorului Doilei dincolo de ușa clasei, pe holurile pustii. ”Minune” gândi decanul, surprins de faptul că profesorul avea audiență la curs și, aproape că își dori ca secretarul de partid să fie prin preajmă, să vadă și el dragostea studenților față de matematică și, desigur, respectul acestora față de profesorul Doilei.
Secretarul nu-l prea avea la inimă pe profesor, acesta refuzând în repetate rânduri invitația de a deveni membru de partid. ”Te bagă ăștia la răcoare” spuneau colegii mai temători ori cei desemnați să retransmită amenințările partidului. ”Și ce, vin ei să predea matematici în locul meu? ” Cei doar temători plecau în grabă, ceilalți, desemnați să afle gândurile semenilor rămâneau și mai auzeau și câte o glumă pe seama peceriștilor. ”Știți de ce șefii au porții lunare de țigări, băutură, cafea și carne de la partid? ” și cum nimeni nu îndrăznea să răspundă, încheia el bancul râzând ”Pentru că, și dacă s-ar găsi în alimentare, n-ar ști să numere banii pentru mai mult de două produse”.
- Tovarășe decan! se auzi strigat bătrânul tocmai când se pregătea să bată la ușa sălii de curs. ”Iată, ceea ce mi-am dorit s-a întâmplat... ” gândise decanul, întâmpinându-l pe secretar cu mâna întinsă. Acesta îi strânse tovărășește mâna și întrebă :
- Profesorul Doilei are studenți la curs ?
Decanul nu răspunse, dar strângând din umeri lăsă să se înțeleagă că asta era evidența. Apoi bătu de patru ori în ușă.
A bate de patru ori era un semnal știut doar de profesori, folosit de decan atunci când venea însoțit de inspecție.
Profesorul Doilei însă nu ținea seama de astfel de avertismente colegiale fiindcă la el cursul era mereu de înaltă calitate. Acesta fusese și motivul pentru care cei din conducerea de partid nu avuseseră cu ce să-l șantajeze. Din punct de vedere profesoral era integru iar social, aproape că nu exista. Nu ieșea niciodată mai departe de alimentara de la colț, de unde-și lua orzoaică, Snagov cu filtru, orez, bulion, uneori parizer dacă nimerea, niște măsline și rația lunară de carne. Săptămânal mergea la piață și-și cumpăra legume, fructe și doi litri de lapte de la țărani, pe care îi lăsa la acrit. Îi plăcea mult iaurtul, dar cum n-avea timp de stat la coadă nu avea cum altfel să-l procure. Uneori, imediat după salariu, lua chiar trei litri de lapte și mai dădea și câinilor câte o ceșcuță.
Când partidul a văzut că nu-l intimidează, a încercat să-l cumpere. I-a promis că dacă se înscrie în partid, în următoarele șase luni aveau să-i dea în loc de două, patru kilograme de carne lunar. Profesorul l-a privit lung pe aducătorul mesajului, scrutându-l cu ochii lui albaștri, senini. Apoi l-a întrebat :
- Și cu ce bani să cumpăr surplusul de carne? Că banii abia îmi ajung pentru cărți...
Mesagerul, căruia i se dăduse libertate de acțiune, gândi că l-a prins pe profesor în plasă și, cum puțini rezistă ispitei banului, plusă:
- Păi, mărim salariul cu 75 de lei...
La vremea respectivă, asta ar fi însemnat o creștere a salariului cu cinci procente. Cu banii respectivi ar fi putut să se aboneze la încă o revistă de profil.
- Și mărirea e tot pentru șase luni? întrebă profesorul
- Nu, e definitivă!
- Și e pentru toată profesorimea? întrebă profesorul Doilei, gândind că poate înscrierea lui în partid ar aduce beneficii și colegilor profesori.
- Nu! se răsti mesagerul, neînțelegând lipsa de apreciere a ofertei partidului, a porților ce i se puteau deschide profesorului.
- Atunci, nu! încheie discuția profesorul și întoarse spatele interlocutorului. Mulțumesc, totuși! mai spuse el îndepărtându-se.
Cei 75 de lei i-ar fi prins bine măcar și pentru a cumpăra mâncare pentru câini. Ajunsese să aibă trei, din neatenție; după ce murise Rex, primul lui câine pe care îl adoptase imediat după ce soția l-a părăsit, profesorul a luat un alt pui de pe stradă. Cum locuia la parter, câinele ieșea deseori pe geamul de la bucătărie și își vedea de treabă pe lângă bloc. Asta până când profesorului i-au apărut doi pui în debara. A înțeles atunci că Unu, că așa-l botezase pe câine, e Una. Și s-a ales cu Doi și Trei, niște câini frumoși, cu aspect de ciobănesc german. Ca să nu mai aibă surprize, imediat ce Una a terminat de alăptat puii, a castrat-o.
Cum profesorul Doilei nu răspunse, decanul mai bătu o dată. Secretarul, intrigat de faptul că trebuie să aștepte la ușa unui nemembru de partid, apăsă clanța și pătrunse în sala de curs. Decanul vru să facă același lucru dar se izbi de secretar care de uimire dăduse brusc înapoi.
- Ce faci dom’le? se răsti secretarul, frecându-și de zor urechea lovită de capul decanului. Pardon, tovarășe! Întrucât îi scăpase apelativul ”dom’le ”, secretarul ieși repede să vadă dacă mai fusese auzit de cineva. În cele șase luni petrecute la ”Ștefan Gheorghiu” fusese instruit că a te adresa cuiva cu formula de politețe tocmai folosită, era o blasfemie la adresa comunismului. Domni erau doar cei din epoca apusă, acum cu toții erau tovarăși.
Pe hol nu era nimeni și secretarul răsuflă ușurat știind că profesorii nu sunt turnătorii nimănui. Apoi intră din nou în sală.
Acolo, decanul rămăsese înmărmurit. Profesorul Doilei vorbea cu patos făcând demonstrație după demonstrație dar... în sală nu era nici un student!
- Ești prost! spuse secretarul, privind către profesorul Doilei. Nu, ești nebun! mai spuse el și-și făcu semnul crucii. Simțind că s-a dezis de două ori de învățăturile partidului și ca să nu lase pe cineva să conștientizeze că tocmai se închinase, reveni:
- Nu, tovarășe, ești un model pentru toată profesorimea! Am să te dau exemplu în prima ședința de partid din noul an, chiar dacă nu ești membru... Facultatea, nu, ce spun eu aici, universitatea ar trebui să fie mândră că te are...
Secretarul s-a ținut de cuvânt și povestea profesorului ce își ținea cursul fără studenți în clasă a ajuns la minister. Așa profesorul Doilei a dobândit notorietate în lumea academică și nu numai. Vocea Americii și Europa Liberă au preluat știrea și lumea întreagă află de existența integrului profesor. Multe universități europene i-au trimis invitații, să participe la conferințe ori să devină profesor corespondent.
- Acum e momentul să te înscrii în partid! îi spuse un individ îmbrăcat în trenci negru.
- Ai văzut prea multe filme americane, îi reproșă profesorul individului ținuta.
- Tovarășe! se răsti interlocutorul.
După ton și îmbrăcăminte, profesorul știa că are de-a face cu securitatea. Îi displăceau complicațiile. Știa prea bine că dacă te pui cu ăștia, greu mai poți rămâne ceea ce ai fost.
- Ce vreți de la mine? întrebă profesorul și secretarul de partid, în biroul căruia se purta discuția, jubilă. ”Are să cedeze” gândi secretarul.
- Acum, că ești cunoscut în lume, vrem să porți stindardul comunismului afară.
- Afară? Nu înțeleg!
- Vei pleca pentru început la Bonn, în RDG, la Olimpiada Internațională de Matematică. Apoi, dacă te comporți bine, poți ieși de două ori pe an în țările socialiste și prietene, să răspunzi invitațiilor catedrelor de matematică din universități de prestigiu din Varșovia, Budapesta ori Belgrad. Apoi, dacă totul decurge conform planului partidului, poți merge la Moscova.
- De ce? Să-i învăț pe bolșevici matematică? glumi profesorul care, altfel, avea mare considerație pentru școala rusă de matematici.
- Tovarășe! se răsti din nou securistul. Marele popor sovietic, prieten nouă, românilor, nu are a aștepta învățăturile dumitale!
- Știu asta, dar rusului nu cred că îi place să i se spună sovietic iar ucraineanului, nici atât. Cât despre baltici, ce să mai vorbim...
În vremea aceea era neindicat să vorbești despre ruși spunându-le ruși, fiindcă termenul era asociat perioadei țariste. În plus, după război, toate popoarele intrate sub influența Moscovei, trebuiau să-și piardă identitatea națională și să capete una nouă, după modelul Statelor Unite. Practic, marele colos sovietic se voia o contrapunere puterii americane.
Securistul trecu peste provocarea profesorului fiindcă urmarea un scop: racolarea acestuia în partid și poate în structurile secrete!
- Câți ani aveți? întrebă securistul.
- Exact atâția câți au trecut de când m-am născut. Iar data nașterii, sunt convins că ați aflat-o citindu-mi fișa înainte de a veni să vorbim.
- Așa e! răspunse râzând securistul. Apoi, deveni brusc serios. Știți, o putem convinge pe fosta soție să se întoarcă la dumneavoastră...
Chiar și acum, după un sfert de veac, inima profesorului se umplu de căldură. Fără să pună la îndoială mijloacele de constrângere ale securității, profesorul se gândi nu la propunere ci la cum ar fi arătat viața lui dacă femeia nu l-ar fi părăsit. Fiindcă o iubise enorm.
Smeura, că așa o chema pe fosta soție, era de o sensibilitate aparte. Înaltă, subțire și cu un păr negru ce i se revărsa pe spate până mai jos de talie, înfiora orice bărbat pe lângă care trecea. Ochii verzi și limpezi și buzele cărnoase, veneau să completeze întregul angelic. Cum putea el, profesorul Doilei să-i reziste?!
Când a îndrăznit s-o invite la un ceai, inima îi bătea cât să-i spargă pieptul. Și ea, frumoasa-frumoaselor a acceptat... Din acel moment profesorul a știut că ea e sortita și fata, copleșită de atâta dragoste, a spus da și cererii în căsătorie, la nici două luni de la primul ceai.
Primul incident s-a produs chiar la primărie, în ziua cununiei, când ofițerul stării civile a început oficierea. ”Cetățene Doilei Iancu o iei în căsătorie pe cetățeana Brânză Smeura? ” a rostit ofițerul stării civile întrebarea standard. Atunci asistența a zâmbit. Dar când ofițerul le-a înmânat certificatul de căsătorie și a atenționat-o pe proaspăt-căsătorită cu privire la obligativitatea schimbării buletinului de identitate ”Cetățeană Doilei Smeura... ” asistența a izbucnit în râs. În ochii tinerei doamne Doilei a apărut o lacrimă. O primă lacrimă.
De atunci, încă studentă fiind, doamna Doilei a avut de îndurat glumele colegilor, profesorilor și ale tuturor celor cărora trebuia să se prezinte: Doilei Smeura. Bășcălioșii nu scăpau ocazia și când o vedeau apărând unul întreba ”Cât costă? ” iar ceilalți răspundeau în cor ”Doilei Smeura”. Fire cu adevărat sensibilă, după ce că purtase povara numelui de ”Brânză” acum îi era sortit un altul, de o mai nefirească asociere. Povară fusese și pentru profesor numele de Doilei care încă de copil era hotărât ca la căsătorie să ia numele soției, dar oportunitatea de a deveni profesorul Brânză nu l-a încântat deloc.
Căsătoria lor a durat exact șase luni. Au semnat actele de divorț fără mare tam-tam și s-au despărțit. Atunci profesorul l-a adoptat pe Rex.
Securistul începu să bată nervos din picior, ca un lăutar. Amintirile profesorului se spulberară deîndată.
- Nu, mulțumesc! spuse el sec și ieși din biroul secretarului de partid.
În seara aceea a fost ridicat de acasă și dus cu o dubiță la sediul securității. A petrecut nopatea pe un pat fără saltea. Nimeni nu l-a întrebat nimic, nimeni nu i-a spus nimic în acea noapte.
Dimineața securistul își făcu apariția în ușa celulei.
- Ei? rosti el așteptând ca noaptea petrecută în beciul securității să-i fi fost bun sfetnic profesorului. Acesta se apropie de grilajul celulei și întrebă la rându-i:
- Unde mă pot bărbieri, că la opt am cursuri?
I-au dat drumul, ba mai mult l-au dus cu dubița până acasă și apoi l-au lăsat în pace. Omul devenise mult prea cunoscut în occident ca să-l poată supune tehnicilor de constrângere specifice securității. Dar, cum trebuia găsit un vinovat pentru orice nereușită, secretarul de partid și-a făcut autocritica, și-a luat angajamentul ca pe viitor să fie mai vigilent și mai dedicat activității de partid și s-a propus singur pentru mustrare scrisă.
Deși n-a povestit nimănui de seara petrecuta la securitate, evenimentul s-a aflat. Multe lucruri se întâmplau la fel în România socialistă. Cu cât securitatea și celelalte organe de partid încercau să ascundă adevărul, cu atât acesta ieșea la iveală, uneori hiperbolizat. Profesorul Doilei deveni un mare dizident în ochii occidentului, deși dizidența acestuia se rezuma la refuzul de a se înscrie în partid. Adevărații dizidenți ai vremii erau cei din eșalonul doi al puterii, care voiau o mai mare delegare de responsabilități pe verticală, altfel spus, mai multă putere, alții care voiau puterea supremă de-a dreptul și câțiva intelectuali, care nu-și puteau împlini visul de a călătorii la Paris.
Diaspora română s-a mobilizat ca nicicând altcândva. De multe ori se vorbea de slaba manifestare a românilor propășiți pe alte meleaguri și, de cele mai multe ori în comparație cu diaspora maghiară. Spre deosebire de români, comunitățile de unguri erau foarte active. Orice transfug era bine primit, ajutat să-și găsească o slujbă, un rost în noua țară.
De această dată românii din diaspora au reușit să atragă de partea lor reprezentanții universităților de renume din SUA și aceștia, obișnuiți cu procedurile democratice, au pornit un lobby fantastic în favoarea profesorului Doilei. S-a ajuns până acolo încât, pe canale diplomatice, administrația americană i-a propus lui Ceaușescu un schimb: doi atașați culturali ai ambasadei României la Washington, dovediți ca spioni, contra dizidentului Doilei. Ceaușescu a refuzat! Schimbul s-a realizat totuși, România deconspirând doi spioni americani la București.
Singurătatea și dragostea pentru matematici i-a apropiat pe profesor și decan. Cu atât mai mult cu cât, o dată decanul a făcut pneumonie și cum antibioticele erau rarisime, sănătatea lui se agrava. Atunci profesorul a apelat la mama unui student care era doctor în Capitală și i-a procurat câteva flacoane de penicilină.
- Sunt eminamente român! declamă profesorul povestindu-i decanului cum făcuse rost de penicilină. În pur stil românesc am apelat la cineva, care a apelat la altcineva, ca să-mi procure un bun necesar altcuiva.
- Îți mulțumesc! spuse decanul care înțelegea prin ce încercări morale trecuse profesorul, călcând în picioare principii, doar pentru a-l salva. Și, așa cum spusese și profesorul, făcuse compromisul nici măcar pentru sine.
Tot profesorul îl cadorisi cu un pisoi. Decanului nu-i plăceau animalele și cu atât mai puțin un pisoi într-o garsonieră, la mansarda unei foste case boierești.
- Lasă, că îți va ține de urât! îl convinse profesorul să accepte. Să-i spui Bubico, glumi mucalitul profesor.
Decanul a luat ideea din zbor și Bubico a rămas numele pisoiului. De atunci, la fiecare început de iunie serbau aniversările pisoiului. Era, de altfel, singura ocazie în care profesorul mergea în vizită.
Dacă securitatea renunțase la ideea că profesorul Doilei va colabora vreodată, secretarul de partid, fire ranchiunoasă, nu renunță. În ajunul Paștelui îi trimise profesorului cadou o jumătate de miel, un pachet de margarină, o sticlă de ulei, două butelii de Carmel, un cartuș de DS și o duzină de ouă roșite, pe care scria pe două rânduri PCR și 9 MAI 1921. Om cu educație, profesorul nu a refuzat cadoul. I-a trimis și el o felicitare unicat, luată de la fondul plastic, care înfățișa scena răstignirii Mântuitorului. În plic, lângă felicitare, a strecurat și un bilet în care spunea: ”Am fost plăcut surprins de gestul dvs. și cred că este momentul să vă răsplătesc mărinimia. Vă aștept așadar, luni, după Paște, la mine la catedră... ”
Profesorul a petrecut Paștele singur, la fel ca în anii precedenți. În duminica paștelui a fost la biserică, s-a întors, a mâncat un ou fiert, o felie de pască și o bucată de drob. Apoi s-a culcat. Seara s-a trezit și a dat la cuptor jumătatea de miel primită, lăsată de cu o zi înainte la marinat. Apoi, a luat un kilogram de făină nula, a adăugat margarină, zahăr și ulei, un vârf de cuțit de sare și două cubulețe de drojdie, și a frământat un aluat cât pentru 2 cozonaci. Pe unul l-a umplut cu nucă amestecată cu zahăr și cacao și pe al doilea cu rahat și stafide. După ce au crescut ca în povești, cozonacii au luat locul fripturii în cuptorul aragazului. După patruzeci de minute, profesorul a spart un ou, a separat albușul, l-a bătut și cu o bucată de vată a uns cozonacii proaspăt scoși din cuptor.
Luni dimineață secretarul sosi la facultate nerăbdător să-l audă pe profesor capitulând. Bătu politicos la ușa sălii profesorului și intră. În clasă, stupoare... apropape întregul corp profesoral. Văzându-l ajuns, profesorul Doilei bătu cu creta în tablă până când cei de față tăcură mâlc. Apoi descoperii coșul mare ce trona pe catedră și zise:
- Să-i mulțumim secretarului de partid pentru grija ce ne-o poartă. Tot ceea ce vedeți pe catedră este din partea dumnealui.
Asistența porni să aplaude și apoi să se înfrupte din bunătăți. Totuși, cum fiecare sărbătorise Paștele cu mâncăruri tradiționale, de mare succes s-au bucurat țigările albaneze și vinul israelian. Câțiva au apucat și la ouă dar nu au avut curaj să le ciocnească, să le spargă. Așa că majoritatea au ajuns în colecții personale sau la gunoi. Doar profesorul a mâncat un ou.
Secretarul nu i-a iertat-o profesorului. Văzând că nu se lasă racolat în partid, imediat după masa pascală, a lansat zvonul că profesorul a cedat propunerilor securității și a devenit informator. Cu ajutorul câtorva răspândaci și pe fondul lașității colegilor, zvonul a prins. Aura de dizident a profesorului a început să pălească și colegii au început să-l ocolească. Doar studenții i-au rămas aproape, interesați doar de calitatea cursurilor profesorului.
Profesorul Doilei nu s-a sinchisit se dezmintă zvonul, de altfel i-ar fi fost și foarte greu. Colegii mai slabi de înger gândeau că și ei vor ceda când li se va propune iar celor care se aflau deja pe ștatele de plată ale securității, li se părea firesc.
Decanul știa însă că profesorul nu este informator. Nu vorbiseră niciodată despre acest aspect, dar pentru el nu era nevoie de cuvinte. I-ar fi plăcut totuși să știe de ce nu dezminte, fiind hotărât să-l susțină.
Cu aceste gânduri stătea la fereastră așteptând să-l vadă pe profesor sosind. Era ziua lui Bubico.
Iunie renăștea călduț desfătându-se în parfumul florilor de cireș. Iarna fusese mult mai lungă decât în anii precedenți și a început să miroase a primăvară abia în a doua jumătate a lunii mai. Mugurii, temători, au refuzat să se deschidă și să coloreze parcurile până de curând.
Decanul văzu pe fereastră tineri ținându-se de mână, pe alei. ”Pentru ei e vreme de plimbare și atât!”. E adevărat că la vârsta lor nimeni nu avea de ce să se gândească la ziua de mâine, astăzi fiind atât de plin încât trebuia savurat în totalitate. Tinerețea și bucuria dragostei împărtășită, era totul.
Pentru unii însă, părinții făceau mari eforturi să-i țină în facultăți, departe de locurile lor de baștină. Economisid fiecare bănuț, de multe ori renunțau la încălzirea locuințelor și își înjumătățeau necesarul zilnic de hrană. Cât despre îmbrăcăminte, trăgeau de hainele de supraelastic ani la rând, până ce peticelor le venea rândul să fie peticite. Mândria de a avea copii studenți depășea chiar și speranța că aceștia o vor duce mai bine, cândva, având carte.
Telefonul sună și decanul ridică receptorul. Profesorul Doilei anunță că întărzie o jumătate de oră. Bătrânul sperase ca profesorul să decline invitația, nu că i-ar fi displăcut compania, ci fiindcă secretarul îi ordonase să abuzeze de prietenia lui cu profesorul și să îl determine să ajute o studentă. Nevenind, decanul ar fi putut invoca lipsa ocaziei și ar fi mutat discuția jenantă în biroul secretarului de partid. Reconfirmată însă, vizita urma să aibă loc.
Decanul se îndreptă din nou către fereastră. Pe perete, în stâga ferestrei era un articol de ziar pe care îl înrămase. Personajul luat în vizorul presei era, nimeni altul decât amicul lui, profesorul Doilei iar subiectul era referitor la cursul ținut în fața nimănui. Sub ziar, într-o bombonieră de sticlă cu capac, se zărea oul roșu cu inscripții comuniste.
Soneria îl trezi pe decan din amintiri.
Profesorul a adus pentru Bubico o gheară de porc, fiartă și apoi congelată, ambalată frumos în celofan de murături și legată cu un șnur roșu iar pentru decan, un demisec de Murfatlar, fiindcă obișnuiseră să bea câte un pahar la aniversarea pisoiului.
- Știi, încercă decanul să deschidă delicatul subiect încă de la începutul vizitei, dar se opri când văzu privirea blândă a amicului.
Răsucind tirbușonul în dopul de plută al sticlei, făcu un semn cu capul către profesor și acesta înțelese că trebuie să ia două pahare din bufet. Prizând momentul când profesorul Trilei era cu spatele, cotrobăind după pahare, decanul spuse dintr-o singură suflare:
- Secretarul m-a rugat, dar știi că la el rugămintea e ordin, să-ți transmit că fiica lu’ Trifu trebuie să ia zece la examenul tău.
Profesorul se întoarse, puse paharele pe masă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat și îl privi senin pe decan.
- Ea e fată bună, dar nu știu de ce o chinuie părinții cu facultatea. Mai ales cu matematica...
Probabil, cu intelectul lor lapidar, majoritatea activiștilor chiar credeau ceea ce și secretarul afirma deseori cu privire la ușurința cu care se poate absolvi o facultate. Secretarul fusese coleg la Ștefan Gheorghiu cu Trifu. Atunci ambii au trimis iubitelor lor câte o vedere în care au scris ”salutări din anii studenției noastre”. Poștașul era cam glumeț și cum mai avea și un ghimpe împotriva comuniștilor fiindcă îi arestaseră un unchi, a arătat cărțile poștale câtorva babe de la bloc, despre care se știa că se ocupă îndeaproape cu bârfitul. ”Care ani? ” întrebă una ”că-s plecați de trei luni și peste tot atâtea, gata cu facultatea lor”. La întoarcere, Trifu a prins un culoar bun și în nici trei ani a ajuns secretar pe județ. Apoi s-a mutat de la bloc într-o casă naționalizată.
- Da, răspunse decanul absent; scăpat de greaua povară deja nu-l mai interesa dacă profesorul va da curs ”rugăminții” secretarului. Completă doar: dar e fiica știi tu cui...
Profesorul îl privi lung. După aproape un minut, timp ce păru decanului o eternitate, umplu paharele, ciocni cu decanul și bău pe nerăsuflate. Apoi își luă trenciul din cuier și deschise ușa.
- Am s-o fac! spuse profesorul Doilei și închise ușa.
Decanul nici nu se ridică. Știa că a comis-o și că e posibil să fi stricat amiciția cu profesorul. Regretă amarnic slăbiciunea de a nu se opune cererii secretarului, cu atât mai mult cu cât nici lui partidul ori securitatea nu aveau ce-i face. Avea doar dorința să iasă la pensie ca decan și poate ca posteritatea să-l imortalizeze și pe el în medalion pe pereții Aulei Magna. Mai avea doar câteva luni până la pensie...
Profesorul Doilei era iritat de nesimțirea peceriștilor, dar nicidecum supărat pe bătrânul său amic. Dimineața chiar s-a dus în biroul decanului să-l asigure încă o dată că nu are resentimente. Întâmplarea a făcut ca secretarul să vină cu treabă la decan, probabil și să afle cum a decurs misiunea de sensibilizare a amicului.
- Se rezolvă! spuse profesorul Doilei strângând bărbătește mâna secretarului.
Decanului i se păru că profesorul i-a făcut discret un semn cu ochiul. ”Vai de pensia mea” gândi el îngrijorat dar și amuzat de gestul copilăresc al profesorului Doilei.
Secretarul plecă și el mulțumit, nu înainte de a-l bate amical pe decan pe umăr. Era în al nouă-lea cer. Cu o pilă la județ, gândurile lui de ascensiune începeau să prindă contur. ”București, așteaptă-mă! ” anticipă el devenirea lui și-și frecă palmele.
Profesorul intră calm în sală. Studenții îl așteptau liniștiți în bănci. El le zâmbi prietenește și îi îcurajă:
- Nu e nici mai greu nici mai ușor ca în iarnă. Concentrți-vă, găsiți firul roșu, aplicați formula și luați nota maximă... Succes tuturor!
Asta plăcea studenților la el. Vorba blândă și rigoarea. Alți profesori țineau să se pună în valoare discreditându-i pe studenți, uneori apelând chiar la formule de genul ”voi sunteți niște dobitoci care nu înțelegeți nimic”. Alteori examene banale erau anunțate ca infernale: ”puțin probabil ca vreunul să ia azi cinciu’ la mine” doar pentru bucuria desconsiderării tinerilor din bănci.
Profesorul Doilei, dimpotrivă. Mereu îi încuraja și avea răbdare cu cei care pricepeau mai greu. În plus, era singurul profesor care imediat după examen se apuca de corectat și, înainte de lăsatul serii, rezultatele erau postate la avizier.
De cele mai multe ori, profesorii mai tineri se orientau după notele puse de profesorul Doilei. Un student care lua 10 la el, era cu adevărat de nota maximă și colegii profesorului îl creditau pe respectivul student cu câteva sutimi, un punct poate, ca să nu-i strice media. Doar profesoara de rusă nu ținea cont de așa ceva, pentru că profesorul îi reproșase că îi învață pe elevi o limbă străină care îi limitează. Natașa, care era și originară din țara lui Lenin, nu putuse înghiți afrontul. Multă vreme i-a tot făcut referate la minister invocând varii motive, dar fără rost. Profesorul mai spunea că limba străină pe care o predă el, matematica, e mult mai grea, mult mai frumoasă și cine o învață, o poate vorbi oriunde în lume.
La ora 17,00 profesorul lipea rezultatele la avizier. Făcuse un efort major nevrând să îl prindă ora op’șpe, oră la care se lua curentul. Așa știau comuniștii să facă economie, întrerupând pentru două ore furnizarea energiei electrice. Ideea pornise de la un șef de stație de distribuție care venise beat la serviciu. Colegii de la intervenții având o reparație mare de efectuat i-au spus să întrerupă lumina într-un cartier, pentru o jumătate de oră. Șeful stației a uitat să recupleze cartierul la curent însă, mai mult de trei ore. A ieșit mare scandal atunci, pentru că oamenii muncii nu putuseră viziona telejurnalul. Nu s-a mers mai departe de-un avertisment, fiindcă secretarul de partid, comparând diagrama consumului din ziua întreruperii cu consumului mediu zilnic, a descoperit că se făcuseră economii semnificative. De atunci a dispus ca întreg orașul să fie decuplat zilnic de la șase la șapte seara. Măsura impusă i-a adus laude pe linie de partid și colegii din alte orașe au dispus măsuri similare: unii două, alții trei ore și unul era dispus să taie chiar patru ore curentul. Pentru a-i potoli pe zeloși, s-a dat o hotărâre de guvern și România se cufunda în beznă pentru două ore zi de zi, fie vară fie iarnă. La ora 19, 55, revenea lumina și televizorul îl prezenta pe mult-iubitul fiu al poporului și concomitent tatăl nației române.
De această dată profesorul completase singur foaia cu rezultatele la examen, nesolicitând ajutorul secretariatului.
Studenții, dornicii să-și înceapă vacanța de vară, examenul profesorului Doilei încheiând sesiunea, erau care pe bănci în curtea facultății, care prin parcul din apropiere. Vestea afișarii rezultatelor se răspândi rapid.
Profesorul, terminându-și misiunea, intră în școală. De aici începu nebuia...
De obicei, la afișarea rezultatelor, se forma o grămadă ca la rugby, majoritatea studențiilor dorind să afle ce a făcut și iubita, colegul ori șeful de an. Acum însă grămada creștea, creștea și parcă nimeni nu mai pleca. Zumzetul mulțimii se transforma în hohote de râs.
De la o fereastră ce dădea în curtea cu avizierul, profesorul savura momentul. Zâmbi văzându-l pe secretar nedumerit, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de avizier să vadă nota tinerei Trifu.
- Faceți loc! Faceți loc! sriga el cât îl țineau plămânii.
Studenții i-au creat un culoar și secretarul ajunse la avizier. Pe el nu-l intersa nota altcuiva și parcurse tabelul cu degetul lipit de geam până când descoperi numele fetei: Trifu Grațiela, nota 10. Își frecă mâinile de bucurie și dădu să plece. Nu luase în seamă că întreg tabelul era scris cu pix albastru, doar nota fetei era scrisă cu roșu. În plus, pentru o bună evidențiere și numele fetei fusese subliniat de două ori tot cu roșu.
- Nu e normal profu ăsta! auzi secretarul un student ce nu se putea opri din râs.
Știind că studenții nu fac astfel de aprecieri la adresa profesorului Doilei, secretarul înțelese că ceva nu e bine. Se întoarse și mai privi o dată tabelul. Da, Trifu Grațiela avea nota 10! Ce era în neregulă? Apoi văzu și celelalte note...
Singura notă de 10 era a Grațielei...
Ceilalți studenți aveau note de 14, 17, 19...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!