Demn de o viață pe catalige, sau, cum s-ar spune, de un trai pe picior mare, îmbuibat prin binefacerile certificatului de revoluționar, pe care-l obținuse prin mărturii mincinoase și care îi adusese un teren extravilan la marginea orașului, dar bine plasat, un spațiu comercial de o sută de metri pătrați în buricul orașului, afaceri pe cârca statului, abonament la sacul cu bani europeni. O nemulțumire, totuși, avea personajul nostru. Legată, poate, de încetinirea ritmului de ghiftuire a unora, datorată crizei economice, de invidia că guvernanții și acoliții lor prosperă fără limite, într-un mod mai mult decât nesimțit, prin alăptare la sânul finanțelor publice.
Acum, după douăzeci și doi de ani de la Revoluție, când poporul o duce greu, nu glumă!, și iese în stradă să-și strige păsurile, în domnul Radu Fălescu se învolburară sentimente amestecate de revoltă interioară împotriva matracucilor de la putere, dar și împotriva derbedeilor înarmați de pe străzi, inepți, inculți, viermi și ciumpalaci, cum foarte bine îi etichetaseră cei câțiva oameni de bine din Guvern…

Zice amicul Nimeni, scârbit de aroganța puterii, de refuzul acesteia de a dialoga cu manifestanții și, totodată, cu gândul la factura de curent electric, pe luna trecută, care-i rămăsese neachitată:
- Pe oameni îi scoate în stradă foamea, urmare a lăcomiei politrucilor, felurit colorați, rotiți la guvernare. Au furat și doresc să mai fure.

Așa se explică de ce domnul Fălescu găsi să protesteze într-un mod cu totul diferit de al celorlalți români care, organizați sau nu, se bulucesc în Piața Universității, să strige lozinci previzibile, “Jos Guvernul mafiot”, “Veniți cu noi ca în 22”, “Nu stați în balcoane, că muriți de foame”, “Vă rugăm să ne iertați, nu producem cât furați!”. Dorindu-și, cu orice preț, să se numere printre cei care vor o schimbare, căută mult cu gândul un loc în care să poată protesta liber, fără autorizație, ori aia-aia. Își aminti că nu departe de cartierul în care locuia, se află un loc pustiu, fost siloz, în paragină, plin de gunoaie și urme de șobolani, cu niște corpuri de clădire muribunde, cu geamurile sparte și acoperișuri șubrede, dar unde se putea adăposti de urgia vremii sau privirile autorităților. Pentru că, asemenea omului obișnuit, niciodată nu-l dăduse curajul afară din casă, nici în 22 decembrie, când Revoluția o petrecuse mai mult pe sub masă, în sufragerie, de frică, decât pe stradă, în bătaia gloanțelor.

Mai zice amicul Nimeni:
- Adevărul e că nu suntem o țară democrată. Ãla care ajunge la ciolan, roade totul, nu împarte cu ceilalți. Indiferent care partid ajunge la putere, imediat, primari, parlamentari, șefi de instituții sar dintr-o barcă în cealaltă...
- Puah, politică, moralitate!..., exclam eu, fără vreo altă vorbă.

Radu Fălescu își amenajă cartierul general într-una din încăperile fără uși ale clădirii părăsite, unde veni cu tot arsenalul de instrumente și materiale necesare confecționării de lozinci antiguvernamentale: “Ole, ole, banii noștri unde e?”, “Bețivanii neamului, a dat tunul anului!”…
Ieși în curtea silozului cu pancartele agățate de gât și începu să scandeze ușor, aproape în șoaptă, “Ole, ole…”. Se mișca în cerc, pe pavajul măcinat al curții. Îndrăzni chiar mai mult, ridicând, din ce în ce, vocea, “Ole, ole…”, până ce, la auzul unui mârâit, îngheță. Iată că erau și din cei care nu îi împărtășeau părerile! El lupta, însă, după propria-i convingere, pentru o cauză a celor mulți, a oamenilor pașnici și de inițiativă, care aveau ceva de spus: “Þara noastră nu e crâșma voastră!”, “De le vinzi sticlele goale, umpleți țara de parale!”…
Își făcu ochii roată, dar în jur, nimic. Păși apoi temător, în vreme ce, cu privirea, peria perimetrul curții, în nădejdea că și alții îi vor urma exemplul, dar știa că, în genere, oamenii se feresc de neplăceri, amenzi sau riposte jandarmerești.

- După împrumutul de la FMI, de douăzeci de miliarde de euro, reia Nimeni, s-au tăiat salarii, pensii, s-au dat oameni afară, s-au pus taxe peste taxe. Cu toate astea, oamenii au strâns din dinți, înduraseră ei mai multe în trecutul lor, așadar, ar mai fi îndurat și de aici înainte... Însă, oamenii puterii au stârnit focul, prin modul de a guverna, îmbogățindu-se fără frână, în timp ce majoritatea populației sărăcea... S-a văzut cu ochiul liber cum, în perioada asta de criză, un constructor își dublează profitul de la an la an, prin contracte cu statul; cum un miliardar ia gaz mai ieftin de la Romgaz, iar pentru consumul casnic, se ia din import... Ce mai, protestatarii susțin că situația de acum, din țară, este mai grea decât pe vremea lui Ceaușescu. Vorba unuia, pensionar: „Că mor credeam, dar că am să trăiesc asemenea vremuri nu credeam!”

La tacâmul nemulțumirilor proprii, se mai adăugau și jignirile unor lideri ai puterii aduse manifestanților, implicit lui însuși, revoluționar cu ștate vechi: „Bătăuș scos pe stradă”, „Individ imbecilizat de televiziuni”, „Mahalagiu inept și violent”. Cum și Patriarhia română declarase că nu poate rămâne indiferentă la suferința poporului umilit de nedreptăți sociale, sărăcie și neajutorare și că, în aceste momente dificile, Biserica sporește rugăciunea, cu voința Domnului, Radu Fălescu prinse, iarăși, curaj și își țipă oful: „Ole, ole, banii noștri unde e?” Și, fără a-și dezminți numele, se făli cu atitudinea sa de solidaritate cu protestele din țară: „Nu sunt singur. O țară întreagă e cu mine”.

- Mai este speranță, rostește Nimeni, luat de valul optimismului. Putem construi o democrație și o societate mai bune. Putem reforma sistemul. Cu o condiție: să fie schimbată clasa politică, prin promovarea tinerilor...

Hotărât în a-și expune public nemulțumirile, Radu Fălescu ridică desupra capului și cartonul cu „Ultimul ciolan, pentru bețivan!”, în timp ce scanda „Ole, ole...”, ceea ce avea să declanșeze înveninate mârâituri, venind dintre buruieni și grămezi de gunoaie. O lătrătură violentă adună ca la un semn zece maxilare cu dinți rânjiți, amenințători. „Jandarmii!, gândi singuraticul protestatar. Și-au trimis câinii!”. Se aplecă în grabă, smulse bucăți din pavajul curții și aruncă cu ele în „forțele de ordine”. Urmară, apoi, pietre, bucăți de lemn, alte obiecte contodente găsite pe jos. Degeaba. Zece câini răi îl înconjurară cu repeziciune și-i făcură pantalonii franjuri. Se gândi să riposteze în același mod, să-i muște el pe câini. Însă, protestatarul nu avea cum să facă față situației, forțele răului erau bine organizate, își arătau din plin colții fioroși, astfel că o porni în fugă, cu câinii Guvernului după el, ca un mistreț hăituit, spre adăpostul improvizat pentru vreme rea. Fuga este rușinoasă, dar e sănătoasă! Așa scăpă cu viață din încleștarea cu maleficele forțe. Se consola, însă, la gândul că nu este părăsit de oameni: „Nu sunt singur. O țară întreagă e cu mine!”.