agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-02-19 | [This text should be read in romana] |
Introducere
31 de litere, 13 semne de punctuație și 10 cifre… Un muritor talentat poate făuri cu atât o lume întreagă, nemuritoare. Eu de ce n-aș putea s-o fac? Ba sigur că pot, oho! și încă cum… Nu sunt talentat. În fapt, n-am scris nici măcar un rând în viața mea. Dar am o bănuială… sunt un geniu al literaturii, un Mesia venit să-i schimbe fața pentru totdeauna. Geniul e un ratat, la fel ca toți ceilalți. Ce-l diferențiază și îl ridică infinit deasupra este conștiința ratării. Și onestitatea cu care o recunoaște. Capitolul I Adame, unde ești? Numele meu este Adam. Am 30 de ani și nu-mi place să fac nimic. Din exterior, așa, trecând cu privirea peste felul meu de-a fi, un judecător superficial ar putea da ușor sentința: „lene, lene groasă”. Și totuși cât de mult s-ar înșela… Lenea este, după Cioran, un scepticism. Acum e limpede: motivul pentru care n-am scris nimic rezidă în scepticismul meu literar. Ce rost are să faci balet cu buricele degetelor pe tastatură de vreme ce produsul final nu va fi o capodoperă? O capodoperă a literaturii universale… Visez la asta de când mă știu. În fond, nimeni n-ar trebui să se-apuce de scris decât în clipa în care își poate oferi garanția genialității. Restul, cei ce scriu de dragul de a-și ține-n mână propria carte, sunt ca fetițele ce leagănă păpuși în poală. Ãstora, wanna be – urilor(pe care, dur, îmi place să-i numesc spermatozoizi vărsați prin budele literaturii) unul dintre amicii mei morți, un italian, le-a spus cândva: „Dacă cititorii doar ar citii și scriitorii doar ar scrie, treburile literaturii ar merge infinit mai bine”. Bravo, Giovani! Da, am mulți(de fapt, marea majoritate) amici defuncți. Ãstea consider că sunt cele mai rodnice prietenii. Pentru prezent păstrez doar o mână și asta în virtutea intuiției că amicii mei contemporani vor fi tot atâtea stele după deces. Că tot veni vorba, moartea este ceea ce mă înspăimântă cel mai tare. Ca să fiu sincer, în topul celor mai conștiente frici se află suferința, dar ținând cont că ea nu-i decât preludiul morții… Balansându-ne mai departe pe firul subțire al acestei logici, întins deasupra hăului tanatic, putem concluziona(probabil fără nici o logică) că moartea nu-i altceva(de parcă ar trebui să fie mai mult…) decât uitare. Și dacă reușești să nu fi uitat, de fapt, nici măcar n-ai murit. Știu, e un truism, dar epoca noastră, atât de fixată pe „improved” , „reloaded” , „new version” , a uitat marile adevăruri. Mai rău, parafrazându-l pe Friedrich, un alt amic de-al meu – un neamț mustăcios, am început să trăim cu ciocanul. Am ucis tot; totu-i „post”. Să nu-nghiți în sec crezând că am venit să propovăduiesc eterne reîntoarceri. Nu. Ce încercam să spun era faptul că în ființa umană există și constante. A-ți dori să rămâi în memorie este una dintre ele. A trăi sub posibilitatea incapacității de a-ți împlini această dorință înseamnă a suferi. A muri fără să-ți poată fi împlinită dorința – a te rata. Tot excursul ăsta(pe care aș vrea să-l fi citit pe un ton resemnat, plictisit) n-a urmărit altceva decât să-ți arate de unde începe creația în general, literatura în special. Apropo de tehnologie, Steve, amicul de peste ocean, decedat de curând, a rezumat în două maxime, tot ce-am spus până aici: „moartea e cea mai bună invenție a vieții” și „faptul că vă veți aduce aminte de mine după ce voi muri e cea mai mare realizare a vieții mele”. Orice altă motivație nu-i decât un fâs. De asta-i plin de amatori, de pseudo – capodopere. Le lipsește substanța. Și uite că am ajuns în punctul unde sunt silit să fac puțină filozofie: Scuturând din minte toate supozițiile metafizice de factură iudeo-elină, nu rămâne decât o singură realitate: moartea – legea și starea de jure a Universului. Sclifoselile proteice sunt cea mai mare obrăznicie. Desprinsă în mod patologic de realitate, prima celulă vie și-a pus în cap să sfideze moartea. Relaxată, moartea a tras-o înapoi, în ordinea neființei. A două oară a înțeles: timpul e de partea ei. Ce-i timpul? Clipitul morții. Celula se divide. Moartea o înghite și cât clipește odată, celulele rămase se divid fractalic. Și uite-așa, știind una și bună, că vrea să fie, viața s-a împrăștiat, ajungând stare de facto. Dar „dura lex, set lex”… În concluzie, viața nu-i decât răstimpul în care clipește moartea. Și este indiferentă față de individ; pentru ea nu-i decât un mijloc. Literatura, sub chipul creației, e singura șansă a individului de-a se sustrage uitării – căci viața își uită slujitorii(natural, viața începe să dispară din individ după ce acesta nu mai e fertil. Numim acest proces bătrânețe). Și-acum adresez cele mai acide interogații: în memoria cui să te conservi? Să rămâi în amintirea noilor și viitoarelor marionete? La ce bun? Cu ce te mai încălzește? Totuși, nu-i puțin lucru sa fi amicul mort al unora vii, cum ți-am arătat mai sus. În plus, inutilitatea creației, dacă găsești că așa este, poate fi și o formă de sfidare. Geniul creator este un revoltat. E așa, un soi de exercițiu, la budiști, că se apucă să coloreze boabe de orez și să facă mozaicuri. Și le ia timp, luni sau ani de zile până isprăvesc adevărate capodopere. Știi ce fac după asta? Iau o mătură și risipesc totul. Cunoști vreo metodă mai potrivită de-a înfrunta absurdul? Rezumând, geniul este cel ce se află în deplina posesie a conștiinței: ratării, a fricii de moarte și a revoltei împotriva non – sensului vieții. Și nu cu ciocanul, ca omul actual, ci cu lacrima, așa își convertește slăbiciunile în virtuți. Cine și-a plâns ratarea(deci a înțeles-o ca fiind iminentă și insuportabilă), de fapt și-a anulat-o. Mai mult, a convertit-o în genialitate. Capitolul II Îmbracă-te ca o vedetă și când ieși să duci gunoiul Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, căruia îi datorez mult, spunea „hainele au creat mai multe iluzii ca religiile”. Ah, și ce dreptate avea! La cealaltă extremă se află grecul care mi-a făcut cunoștință cu Sofia – Diogene. Tipul o ține sus și tare că mai bine ești un câine dezlegat și fără frâu, decât un cal de paradă. Și hainele, trebuie s-o recunoaștem, nu doar te impun, ci îți impun. Și până la urmă, la ce bună libertatea? Să mori ca măgarul lui Buridan? Libertatea este în puncte, ca sudura. Ești liber în punctul în care-ți alegi stăpânul. N-am avut pentru desen decât o vocație mută, suficientă cât să mă țină vreme de-un an prin atelierul unui pictor bătrân și bețiv. Mă punea să copiez la scară infantilă capodopere din pictura universală. Asta se-ntâmpla pe la 7 ani. De-atunci nici o treabă cu pictura. Vestimentația, însă, mi-a sublimat înclinațiile artistice: trupul îmi este un șevalet, o pânză albă, iar hainele forme și culori întinse ce mă transformă într-un tablou ambulant. Mă simt ca Van Gogh când aleg cu ce mă-mbrac: cum să mă expun în marele muzeu al străzii? Portret cu eșarfă roșie? Bărbat cu pălărie? Omul cu palton? Criticii omului sunt casnicii lui. Iubita mea, Eva, este mai deschisă spre nou. Sau mimează deschiderea din slăbiciunea evidentă pe care o are pentru mine. Nu pot să mă decid. Mama, totuși, e mai exigentă și consideră că decalajul(pe care trebuie să-l cunoști ca să-l observi) dintre ceea ce port și cât câștig(nimic, adică) este de prost gust. În viziunea ei manieristă, banii sunt scuză pentru orice – la maniera. Sărăcia e indecentă. Și cum arta mea este gratuită(în ciuda replicii de adolescentă încrezută: „privitul costă bani”), tind să-i dau, într-un fel, dreptate. Când eram student, cheltuiam toți banii primiți de-acasă pentru mâncare pe cele mai extravagante ținute. Mai ales sub pretext artistic, îmbrăcămintea dă dependență. Și dacă lumea n-are substanță și dacă-n miezul ființei stă cuibărit neantul, atunci sunt deplin coerent cu genialitatea de care mă suspectez: sfidarea prin vestimentație, cravată la gâtul unui cadavru, învelirea unui rahat în staniol. Dragul meu amic, pictor spaniol, Salvador, mi-a spus-o în față: „Poartă-te ca un geniu și vei fi unul”. Cel mai trist este când surprinzi ceva, o apariție fină a frumuseții și nu-i nimeni în jur cu care s-o împarți. Mi se-ntâmplă așa, să observ ce frumos cade stofa bleumarin a sacoului bespoke peste cămașa albă, dezgolind jumătate din butonul cu piatră de rubin. Dar nu-i nimeni să vadă, afară de mine. Și cea mai ușoară schimbare a poziției mâinii risipește totul. Și frumusețea-i dusă, rămasă doar în amintirea mea. Iar eu sunt muritor... Înțelegi acum de ce-i groaznică moartea? Nu pentru că te-nghite pe tine, ci pentru că ucide frumusețea – singura mare iubire a geniului. Sunt nopți când Hypnos rătăcește drumul spre pleoape și atunci ies eu în căutarea lui, prin parcuri. În liniștea nocturnă îmi pot auzi atât de limpede gândurile, inima. Parcă ar fi fluturi. Dar fluturii nu trăiesc decât o noapte. Fluturi de-o noapte – gânduri ce mor. De-asta m-am apucat să-ți scriu, ca să le salvez. Þi le spun ție și tu spune-le mai departe. E păcat de frumusețea lor… Oricât de absurdă ar fi viața și oricâtă durere ar pricinui victimelor colaterale rezultate în urma încăpățânării de-a învinge moartea , are totuși cel mai puternic argument – Frumosul. Tot ce-i viu, tot ceea ce este încă(și tocmai pentru acest „încă”) este frumos. Urâtul nu există. Urâtul e doar o boală de ochi. Închei silogismul cu concluzia(logică de data asta) că geniul este îndrăgostit de viață. Eu, Adam, rătăcind nopțile prin parcuri, ca un mare – preot al lumii, pomenesc ca să salvez, tot orașul, fiecare cotlon, fiecare bordură, fiecare cerșetor, gunoier, curvă și funcționar, botezându-i în numele durerii, în iordanul lacrimilor vărsate pentru ei. De-a stânga mea, un tâlhar de copil, ghemuindu-se în brațele maică-si, mă hulește, strigându-mi: „eu am toată viața înainte!”, iar de-a dreapta, un bătrân tâlhar, neputându-se opri din tușit, dă din cap încuviințându-mă. Îi trădez, apoi, ca un iscariotean: „din dragoste pentru voi n-o să adorm” și totuși, închizându-mi ochii, îi părăsesc de fiecare dată. Dar uite că prin rândurile astea li se face dreptate! Capitolul III Liber este acela ce poate dansa în lanțuri După ce am cunoscut-o pe Sofia n-am putut să mi-o mai scot din minte. Neavând vocație transcendentală, am căutat-o mereu aici, în cele de jos, în fiecare femeie. Până la Eva(și în paralel, spre disperarea ei) am găsit doar bucăți nesatisfăcătoare. Când într-o zi mi-a spus „iubitule, nu vreau copii” am înțeles imediat. Era cea mai bună mamă. Din vocație maternă își scutura florile, ca să nu astupe cu rodul ei gropi, să nu îngrașe viermi. Și totuși, o să nască. În numele Frumosului. Și cu un amendament: n-o să nască copii, ci oameni. Deși îmi sunt dragi, nu găsesc nimic în copii. Și asta mi se trage din propria copilărie. Cine știe sub ce zestre karmică, moștenesc 3 păcate cardinale: m-am născut într-o zodie proastă, singur la părinți, într-un oraș mic. Are sens(întreb retoric) să mai dezvoltăm și să înțelegem că sensibilitatea sufletească, trupul firav și firea bolnăvicioasă m-au făcut poet? Sau că fiind singurul lor copil, părinții m-au hiper - tutelat, încălcându-mi libertăți dintre cele mai comune pentru presupusul meu „bine”? Că toate carențele lor emoționale le-au umplut până la refuz, înghesuindu-mi-le în inima și așa prea moale? Că toate astea m-au apropiat de sfințenie? Ori poate n-ar trebui să trecem cu vederea nici capacitatea redusă a minții mele de-a cuprinde măreții, datorată fără îndoială universului urban atât de sărac al locurilor natale? Că de-aici complexe de inferioritate, revolte și tocmai de aceea genialitate? Și ce să-mi fi plăcut la copilăria mea? Unii ajung ambițioși din cauza unei copilării nefericite, căliți și puternici. Alții, în urma unei copilării preafericite rămân idealiști și visători, plin de viață și optimism. Copilăria mea a fost plată ca o monedă. Nimic spectaculos, nici o obrăznicie, nici o suferință. Zilele erau lungi și plicticoase. Nopțile nici măcar nu existau. Imaginează-ți dacă-i adevărat ce se spune, că bioritmul are cele mai ridicate cote la ora când te-ai născut. Eu m-am născut la 4 dimineața. Și până la liceu, când am plecat la sute de km de casă n-am avut amintiri despre noapte. Rezultă că toată copilăria am fost o legumă. Nu l-am înțeles pe amicul Bacovia când se lamenta: „liceu, cimitir al tinereții mele”. Pentru mine, cei 4 ani petrecuți la Școala Superioară au fost revanșa luată în fața monotoniei. Am făcut tot ce mi-a tăiat capul, alcool, droguri, femei, bani… Din nou un clișeu, dar o! pentru mine acesta era visul, să pot trăi ceea ce trăiesc sau au trăit și ceilalți. Toate le-am făcut cu întârziere: m-am apucat de fumat când alții încercau să se lase, mi-am pierdut virginitatea când alții aveau deja copii. Citeam scriitori morți de mii de ani, gândeam la lucruri pe care alții le considerau perimate. Mă entuziasmam de viață când alții se plictisiseră deja de ea. Chiar ajunsesem până acolo să cred că m-am născut prea târziu. Eram nostalgic după clădiri cu arhitectură barocă(nostalgice la rândul lor după antichitate), locuite de bărbați în frac și cu joben, cu dame încorsetate până la limita de pocnire a sânilor, cu trăsuri și felinare, cârciumi și cafenele. Faptul că scriu la trecut se datorează strict categoriei „amintiri” la care am încadrat capitolul acesta; să nu crezi că m-am vindecat de mirajul trecutului. Dar până la călătoriile în timp mai e, așa că încerc să aduc în lumea de sticlă, plastic, beton, oțel și aluminiu, câte o bucată de marmură, lemn, aur, mătase și catifea. Tot la liceu l-am cunoscut pe singurul profesor din viața mea, domnul V. De-atunci, de la prima oră de filosofie, n-am mai fost la fel. Și tot ceea ce sunt i se datorează acestui om. Prin el mi-am cunoscut toți prietenii, cu el i-am bârfit. Ghemuit la picioarele lui, am văzut cum cobora Ființa în biroul său și o diseca în fața noastră, cum se rățoia la moarte, cum certa viața și cum, neînfricat, se lua de guler cu zeii și cu stelele. Aproape a înnebunit. Sau poate chiar a înnebunit de-a binelea, de vreme ce acum stă ascuns între coapsele unei gropi. Este singurul pentru care aștept Învierea... Neputând să rup nici măcar o zală din lanțurile cu care am venit pe lume, am înțeles că trebuie să-nvăț să dansez în ele. Și să fac tot ce-mi stă în putință să nu mă tămăduiesc de patimi, să nu mă mântuiesc de păcate, să nu mă scutur de lanțurile mele. Ele sunt ochii prin care pot vedea lumea așa cum nimeni n-o va putea vedea vreodată. Dar eu îți spun tot ce văd, pentru că te iubesc! Capitolul IV Lenea e mama tuturor relelor, dar fiind totuși o mamă, trebuie s-o respectăm Mai departe de atât merge Hobbes, care recunoaște că singura care ar fi putut da naștere filosofiei a fost, fără dubiu, lenea. Pe vremea când eram student am fost deseori pedepsit de către tata pentru ergasiofobia mea. Lipsa temporară, cu caracter punitiv, a banilor nu a avut consecințele pe care le viza pedagogia paternă. Totuși, îmi plăcea să trăiesc pe picior mare. Ori pentru asta e nevoie de bani. N-a durat mult până să descopăr că oricât de indecentă, prostituția este, totuși, cea mai veche meserie, la care omul(nu doar femeia) a recurs pentru un câștig rapid și ușor de obținut. Ifosele morale ce-o condamnă vin probabil dintr-o frustrare și o lipsă de vocație. Mie îmi erau străine. Înțelegeam limpede că puteam dărui plăcere, că puteam vindeca și reda încrederea în sine „clientelor” mele. Și dacă pentru asta eram remunerat de ce ar fi o problemă? Medicul, preotul, artistul… toți sunt remunerați pentru binele pe care-l oferă. Și da, să te dăruiești este o chestiune de vocație, iar lipsurile îți ascut auzul. Prânz la cel mai select restaurant, băuturi fine, haine elegante. Toate mi se cuveneau, ca o restabilire a dreptății. Doar nu m-am vrut eu. Cel ce m-a aruncat în lume să-mi și poarte de grijă. Și-mi purta, până-ntr-acolo încât puteam simții cum brațele providenței îmi strâng pieptul. Răsfățul ăsta mă și punea pe gânduri. Dacă venea dintr-o conștiință a vinovăției, ca o compensare a omiterii din ființa mea a celui de-al doilea dar? Știu, îți par eclectic, dar o să-ți explic: zeii nu-s chiar perfecți, mai fac și greșeli. Uită să ne dea tot ce ne trebuie. În cazul unora, sunt „mână largă”, înzestrându-i cu tot felul de talente, ba chiar cu genialitate. Dar – bănuiam că e și cazul meu – uită să le ofere și cel de-al doilea dar, capacitatea de a-ți păstra geniul. Când simt că aceștia se prind de fază, încearcă să-i aburească cu tot felul de trufandale pământești, bună-stare, respectul celorlalți, chiar și faimă în timpul vieții(cazul amicului Salieri, săracul…) Prietenul meu, un nebunatic, geniul grăbit al poeziei franceze(cum îl recunosc toți, până astăzi), când avea vârsta mea, nu se mai gândea de mult la poezie, apucându-se de comerț cu arme. Lucrul acesta era pentru mine „viermele neadormit”, care nu-mi dădea pace. Vroiam să fac literatură, să salvez tot ce simt și gândesc, să am locul meu în loja principală a Istoriei. Dar nu puteam scrie nimic. Au fost încercări; mă blocam mereu în fața paginii virtuale a unui new word document, hipnotizat parcă de apariția și dispariția cursorului… La ieșirea din transă, câteva ore mai târziu, m-aștepta depresia. Și mă ținea și câte două săptămâni. Ce gânduri! Cât puroi adunam atunci în inimă… Răstignit în așternuturi, cu ochii-n tavan, adulmecând miresmele fetide ale ființei mele. Puțin lipsea întotdeauna să nu înnebunesc. Dar aveam noroc cu libidoul meu. Așa că eram silit să mă ridic, să mă bărbieresc, să mă spăl și să-mi arunc colonie pe obraji. Niciodată între coapsele femeii nu îți poate fi frică de moarte. Imaginează-ți dacă aș fi fost încadrat în câmpul muncii, cum visa pentru mine tata. Cum ar fi trebuit să mă pun în pat la ora 22 ca să mă pot trezi la 7. Cum aș fi fost preocupat să ating target-uri, să le depășesc, cum în pauzele de țigară aș fi discutat despre mașini și femei cu colegii de serviciu, cum în week-end-uri aș fi ieșit la bere și aș fi discutat politică cu prietenii vii. Cum în duminicile ploioase aș fi lecturat ziarul sau m-aș fi uitat la „trădați în dragoste”. Dacă mai ții minte, de la orele de religie din clasa a 2-a, când citeam din Biblie, acolo pe-undeva scrie că evreii au fost captivi în Egipt și că faraonul, ca să le ia gândul de la dezrobire, le dublase norma de muncă. Þi-aș fi plăcut mai mult așa? De vreme ce ai ajuns cu lectura până aici, e clar că nu. Dar omul simplu, opinia publică evident că da. Chiar și părinții mei. Poate acum realizezi și mai clar de unde nevoia mea de genialitate. Ea pardonează orice fel de-a fi. Oamenii pot fi scârbiți de homosexuali, dar pe daVinci, Rimbaud, Mann, Ceaikovski îi vor adula, trecându-le cu vederea orientările. Oamenii pot detesta beția, dar pe Hemingway, Poe, Stănescu îi vor ierta. La fel, lenea mea este condamnabilă, dacă nu le pot flutura în față vre-un motiv pentru care s-o treacă cu vederea. Și când voi putea face asta, nu doar c-o vor pardona, dar vor cădea de-acord că fără ea n-aș fi fost nimic. Și vor scutura din cap și vor țâțâi din gură, cum că au fost la un pas să mă „vindece” de ea, slavă Domnului că nu le-a reușit. Să respectăm viciile creatorilor! Capitolul V O carte neizbutită poate fi o capodoperă interioară |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy