Capitolul I

Adam fuge înspre Agora. Casele, copacii ce mărginesc Goethe Gasse, pavajul, seara, cerul, lumea, totul o ia la goană în urma lui. Vântul îi ține contre, dar Adam își strânge pardesiul cu ambele mâini, fără să-i pese că i-a zburat fularul. Ajunge în fața salonului. Își trage pentru o clipă răsuflarea, apoi intră violent, trântind ușa de perete. Matheus se-ntoarce, tresărind:
- S-a dus dracu’ adevărul tău…
- Știi ce, m-am hotărât. Răsuflând cu toată puterea pieptului, își ridică ochii spre cei din sală: La naiba cu LeClerc, la naiba cu armele lui Truetsch! Știu ce-o să fac cu banii!
Trezit brusc din dulcea toropeală a romului alb, Bernini se ridică în picioare și-și duce mâna dreaptă la piept:
- Să nu-mi spui că…
- Ba da, maestre! Și arta dumitale este cea mai aproape… Respirația i se mai domolește dar este urmată acum de-o umezeală fierbinte. Grijulie, ca de-obicei, Marta îi întinde o batistă. Adam o smulge din mâinile ospătăriței și o trece nervos peste frunte. În acest timp, Bakchos, care coborâse până-n beci să mai aducă vin, intră pe ușa din spate. Adam îi strigă:
- De băut tuturor! Apoi, cu voce stinsă: în amintirea Aliteei…
Domnul Bunh, ridicându-și teatral ambele sprâncene spre a verifica dacă mai deține controlul asupra mușchilor feței, murmură posac:
- În fond, a fost doar o curvă…
- Păi asta-i vocație, domnul istoric! Se rățoiește Matheus, plesnind masa.
- Și ce, am zis eu că nu e? mormăie domnul Buhn, pipăindu-se după tabacheră.
- Da! Adică nu, dar… a-ți spus-o așa, în sensul unui verdict. Se uită la cei din jur ca și cum și-ar cere scuze pentru ieșire.
- Halal. Și vă mai numiți oameni de spirit… Cu toții, fără excepție – și privește către tânărul Matheus, care se-aprinde-n obraji – suferiți de o atrofiere a conștiinței morale, urlă Adam, scuipând involuntar.
- Arta, dragul meu scriitoraș, n-are nici cea mai neînsemnată legătură cu morala, i-o taie, ironic Buhn.
Bernini, de dragul polemicii, intervine:
- Ba îndrăznesc să vă contrazic aici; arta… și se oprește brusc la vederea lui Lucian, care tocmai intră în salon.
Fără să salute, privind înspre un punct imaginar în care pare că ar concentra întreg auditoriul, anunță solemn:
- Municipalitatea nu va păstra memoria târfelor, ca de altfel, a nici unui delicvent. Să se-nceteze, deci, cu zvonurile amplasării în centrul urbei noastre a statuii realizate de maestrul Johann, care, după toate aparențele, își ia prea în serios porecla marelui geniu italian. Își întoarce privirea sticloasă spre Matheus, ceea ce-i dă tânărului senzația că tavanul localului se va prăbuși în creștetul său. Lucian se adresează, de fapt sculptorului: herr Johann, sper că nu mă silești să văd cum îți vei proiecta celula.
Bernini se ridică demn, atrăgând privirea șefului forțelor de ordine înspre el:
- Vă informez că eu nu…
- Bănuiesc că există un preț, îl întrerupe Adam.
Lucian, fixându-l cu ochii pe sculptor:
- Nu vă poate interesa acest aspect. Excepțiile sunt usturător de costisitoare.
- Toată suma din valiză, se grăbește Adam, știind că legea îl obligă pe șeful forțelor de ordine să accepte.
- Banii aceia nu-s abstracțiunile capitalismului, domnul poet. Aici, în Lugenkassel ei sunt viața. Și o spune ca și cum ar fi dat argumentul suprem.
- Îmi pun viața la bătaie, în acest caz. Răspunde Adam intransigent.
- Tinerețea… Inima…meditează domnul Buhn, încercând să justifice ceea ce se știe că va fi considerat inacceptabil.
- Ia vezi-ți dumneata de pahar. Nu înțelegi că omul vrea să moară? Lucian strigă, lovind turbat cu piciorul în podea: dreptul la viață este sacru și inviolabil! Vom apăra viața împotriva viețuitorilor care și-au pierdut respectul față de ea. Apoi către Marta: Fetițo, fă-mi legătura cu doctorul Arnold, avem în față un nebun aflat în culmea crizelor mintale, ce necesită tratament, cu cât mai urgent, cu atât mai bine. Ascultătoare, femeia pune mâna pe receptor, așteptând să i se dicteze numărul.
În acest timp, Adam se așează la masa lui Bernini și soarbe zgomotos din paharul acestuia. Apoi, adresându-se lui Matheus, care crapă de rușine:
- Uite cine vorbește despre respectul vieții. Tocmai călăul, cu sângele cald încă în palme.
Toți tac privind în pământ. Ușa de la intrare se trântește, făcându-i să tresară, cu excepția lui Bakchos, care răbufnește:
- O s-o scoateți dracului din țâțâni!
Apare Gunter Truetsch. Își trece privirea peste toți, apoi spune, cu glasul său baritonal:
- Se va face. Pe cheltuiala mea.
- Auzi, dumneata să nu-ndrăznești… amenință cu degetul arătător, tremurând de nervi, Lucian.
- Ba uite că o fac, răspunde liniștit miliardarul.
- Atunci e dublu. E triplu. E toată averea dumitale.
- Și din banii mei, Bernini, facem un baldachin, să n-o roadă ploaia, completează Adam.
Mușcându-și buzele, Lucian iese ca un fulger, trântind ușa cu toată forța. Bakchos, apăsat, către cei doi:
- Și-mi plătiți și mie pagubele!
Toți izbucniră în râs și se puseră pe băut. Marta lăsă ușurată receptorul în furcă și se-apucă de treabă. Le ducea câte trei carafe cu vin și nici nu se-ntorcea bine că trebuia să le și umple din nou. Oamenii și-au sărbătorit victoria până-n zori. Risipindu-se înspre casele lor, nici n-au băgat de seamă rugul Aliteei, ce înălța coloane grele de fum, spărgând ceața. Singur Adam se opri în semn de reculegere, dându-i domnului Buhn din nou prilejul la meditație: „În fond, a fost doar o curvă…”
Soarele se ridică deasupra cuverturii de nori, înmiresmând aerul cu voioșia dimineții. Frau Helga deschise obloanele și admiră broboanele de rouă ale petuniilor spânzurate de pervaz. Îl zări pe domnul Buhn, care abia se mai ținea pe picioare:
- Treci în casă, Joseph! Iar te-ai îmbătat ca un porc.
Bărbatul se desprinse de brațul tânărului și se-ndreptă spre ușă. Adam bâlbâindu-se strigă către geam:
- M-am…m-am hotărât, tanti Helga. O…o…o, o voi face.

*
Imaginează-ți un oraș atât de liniștit, în care timpul trebuie sărbătorit public, ca nu cumva din cauza discreției cu care trece și a urmelor aproape insesizabile pe care le lasă în inimile locuitorilor, să fie uitat sau, mai rău, confundat cu veșnicia. Imaginează-ți că drumul principal care taie orașul, din port până înspre pădure – Lieden Strasse – este mai tot timpul pustiu. Că la mijlocul lui, se întinde Grosse Markt, unde se află castelul primăriei și imediat lângă, casa șefului forțelor de ordine. În afară de aceste clădiri, impunătoare și cu detalii arhitecturale remarcabile, nu se mai află aici decât o băcănie și un atelier de croitorie.
Băcanul este un bărbat la vreo 50 de ani, îndesat, cu ochi mici și rotunzi ca boabele de piper. Cu el te întâlnești în fiecare dimineață când te duci să cumperi baghetele de pâine, proaspăt scoase din cuptor, cu coaja crocantă care respiră aburi fierbinți. Șunca pragheză pe care ți-o recomandă Herr Gunter este puțin apoasă și miroase a mirodenii orientale. Roșiile pocnesc de coapte ce sunt, dar ele – educă mereu Gunter gusturile culinare ale clienților săi – merg cu lebărul din ficat de gâscă, tras prin intestine de porc.
Când ți se rup pantalonii sau vrei un sacou englezesc bespoke, tot în Grosse Markt vi, la numărul 7. Aici tanti Rozy te-ntâmpină cu centimetrul de croitorie încolăcit ca un piton după gât, cu șorțul alb, plin de ațe și cu mâneca jerseului împunsă de bolduri. În ciuda vârstei, Frau Rozy se laudă că are o vedere de șoim, deși, dacă zăbovești mai mult timp, plimbându-te pe lângă atelierul ei, o poți surprinde purtând pe nas niște ochelari cu ramă groasă, maronie. Lucrează încet și migălos, dar nimeni nu a părut vreodată deranjat de asta. Ba ai putea spune că din contră, clienții iau lentoarea croirii unei haine ca pe-o dovadă a calității.
În fine, castelul Lugen - unde ființează primăria orașului - este alături de Casa cu Lei, opera artistului local Johann, poreclit Bernini pentru patima cu care îmblânzește piatra. Aici a locuit primul conducător, baronul Abraham von Lugen, iar actualul primar, Samuel von Lugen, este descendent direct. Un bărbat de statură potrivită, cu o burtă mare pe care vestonul abia reușește s-o țină între nasturi, cu o barbă grizonată bine îngrijită, tunsă la mărime medie, cu chelie în creștet și cu-n nas mare a cărui nări se desfac avide după aer, dimpreună cu buzele groase, vinete, semn că tutunul i-a afectat plămânii. La Rathaus nu prea ai ce căuta, deoarece autoritatea exercitată de edil este doar simbolică. Și asta, în virtutea unei cutume care susține că orașul se află exclusiv în proprietatea lordului Albert, cel care l-a cumpărat imediat după război și despre care constituțiile urbane vorbesc ca fiind „Pantocrator”. Dar despre misteriosul proprietar, pe care nimeni nu-și amintește să-l fi văzut vreodată, vom găsi potrivit să vorbim mai încolo. Deocamdată să aruncăm o privire asupra castelului, care păstrează un aer baroc, deși a fost ridicat în timpuri moderne. Dar în Lugenkassel timpul, cu epocile sale, n-are prea mare însemnătate… Cum spuneam, castelul suspină nostalgic după vremurile de glorie ale artei, cu lacrimi de marmură carrara, imortalizate de maestrul Bernini în coloane corintice ori statuete ale zeilor antici. Încă de la intrare, antablamentele susținute de cele două cariatide dau dovada rafinamentului de neîntrecut în ținut. Acantele încrustate pe pereții frizei par broderii în dantelă. Pe cornișe se ridică bolta susținută în interior de ogiva închisă în cheia de boltă – singurul element gotic al clădirii - pe care Johann a sculptat blazonul familiei Lugen, devenit ulterior stema orașului. În interior, marmura gri-albăstruie, parchetul de stejar împrejmuit cu frize din mahon și covoare persane, spre care cad din înălțimea amețitoarea a tavanului (cca. 3m), candelabre din cristal austriac. Biroul primarului este decorat cu mobilă din lemn de cireș, iar draperiile din mătase dupioni mărginesc perdelele din organza. Pendula, înaltă de 2 metri este din lemn de nuc, cu geam de cristal fazetat. În spatele mesei de lucru, tabloul pictat de marele Filibert van Delft, cu ramă de mahon aurit - în care apare portretul lui Abraham von Lugen - străjuiește peretele îmbrăcat în tapet de mătase vișinie.
Imaginează-ți că imediat lângă minunea pe care am descris-o, se ridică Casa cu Lei, unde locuiește Lucian, șeful forțelor de ordine. Oricât ar fi protestat geniul lui Bernini, gusturile excentrice ale clientului său, de altfel, singurul care posedă puterea efectivă – ce-i drept, aproape inexistentă pe lângă cea a părintelui său – au avut întâietate. Lucian este un tânăr înalt și brunet, cu plete lungi ce i se varsă peste spate, cu sprâncene subțiri și ochi verzi, migdalați. Poartă mereu o redingotă din lână de vicuna, peste care cade, drapată, o eșarfă din mătase muga, de culoare galbenă. Proiectul Casei cu Lei are la bază un desen al tânărului, despre care Johann Bernini susține – nu se știe dacă din convingere sau de complezență – că dovedește cât de mare este păcatul abandonării unui asemenea talent artistic. Clădirea, așadar, este în formă de „U” , înconjurată de 24 de lei din bronz– de unde și numele, lipsită de orice ornamentație. Interiorul este alcătuit din camere spațioase, nemobilate, cu ferestre fără perdele. Excepție face dormitorul, în mijlocul căruia tronează un pat cu baldachin, din lemn de abanos. Desemnând clădirea unei instituții de ordine, casa păstrează punctul său forte la subsol, unde Lucian a coordonat cu râvnă proiectul celulelor de arest. Acestea sunt lăsate intenționat neterminate, în scopuri re-educative, fiecare potențial locuitor având să-și finalizeze celula. „Arta îmblânzește fiara din om” stă scris pe arcada de la intrarea fiecăreia.
Este momentul potrivit să revenim - fie și doar în treacăt - la misteriosul lord Albert, stăpânul orașului și, conform zvonurilor, tatăl tânărului Lucian. Acesta nu și-a susținut niciodată în public paternitatea, dar a lăsat să se-nțeleagă că nu e deranjat de opinia generală, cu atât mai mult cu cât astfel își putea origina autoritatea. Forțele de ordine pe care le-a organizat și le conduce au ca unic obiectiv apărarea cu orice preț a dreptului la viață. Desigur că în liniștitul oraș se-aude extrem de rar de câte-o crimă și în cele mai multe dintre aceste nedorite tragedii, autorul este și victimă. Astfel, celulele din subsolul Casei cu Lei sunt mai mereu goale, în ele nimerind din vreme-n vreme câte un sinucigaș care, fie nu a fost prea determinat, fie a avut zile. Acesta își decorează spațiul de detenție, în care este cazat sub acuzația de tentativă de omor și desigur, dacă este găsit vinovat… tentativa se pedepsește . În Lugenkassel se aplică pedeapsa cu moartea.
Imaginează-ți că în seara aceasta, la salonul Agora, aflat în proprietatea lui Bakchos, l-ai întâlnit pe sculptorul și arhitectul Johann zis Bernini, că l-ai înfruntat pe Lucian, fiul Pantocratorului și că tocmai te-ai hotărât să cheltui o anume sumă de bani pentru a ridica o statuie în cinstea unei femei condamnate la moarte – Alitheea, despre care istoricul și criticul de artă Gunter Truetsch susține că-i „doar o curvă”.
Imaginează-ți că amețit și cu o durere de cap îngrozitoare, te îndrepți spre casă, pe Gothe Gasse, în zorii proaspeți ai unei zile de duminică.
Precum imaginează-ți, cititorule, că de-acum înainte Adam vei fi tu - protagonistul acestor întâmplări care seamănă (și câtă dreptate îmi vei da în final) atât de bine cu viața…


Capitolul II

Ești treaz de câteva minute bune, dar nu găsești puterea să-ți dezlipești pleoapele de pe ochi. Abandonându-te în dulcea toropeală matinală, îți tragi plapuma până la gât. „De ce aș face asta?” te întrebi, gândindu-te la cât de călduros ți s-a părut mereu apartamentul și chiar la cearta avută cu gazda pe tema căldurii insuportabile. Doamna… nu-ți mai amintești numele. „Nu-mi amintesc cum o cheamă pe gazdă?” te miri. Vrei să verifici dacă e doar un lapsus și încerci să-ți imaginezi interiorul camerei tale. Nu reușești. Îl construiești după imaginea clasică a unui apartament închiriat, cu patul împins până în perete, cu o noptieră joasă în partea stângă și o masă de lucru lângă geam. Nimic din descrierea imaginară nu ți se pare familiar, nu poți să te convingi că acolo te afli tu, chiar acum. Bănuiești că încă ești afundat în acel soi de somn, în care realitatea se încurcă cu visul. Pentru a pune capăt neliniștii care te-a cuprins, te hotărăști să deschizi ochii. Un fior rece îți străbate șira spinării. Cu cât realizezi mai mult că habar nu ai unde ești, cu atât ritmul inimii ți se accelerează. „Ce-am mâncat aseară? Sigur e de la mâncare.” încerci o explicație plauzibilă, menită să-ți liniștească pieptul, a cărui convulsii devin dureroase. „Nu mai țin minte ce-am mâncat” zici aproape urlând și te abandonezi atacului de panică care te aruncă din nou în așternut, tăindu-ți răsuflarea.
- Ouă, conașule, și doar ți-am spus că „oul seara trebuie să-l dai dușmanului”, zice văitându-se gazda, în timp ce intră gâfâind în cameră.
Te uiți îngrozit la femeia solidă care își șterge mâinile murdare de făină cu un șorț de bucătărie. Chipul ei îți este total străin.
- Cine sunteți? Întrebi pe un ton iritat ca să-ți ascunzi spaima.
- Vai de mine și de mine, își pleznește femeia palmele. Trebuie să chem doctorul.
La fel de grăbită cum a urcat și coboară acum, făcând casa să tremure. „Sprintenă pentru vârsta ei” încerci să glumești cu tine. Faptul că știi că ai mâncat ouă la cină și că asta ar putea fi cauza unei treziri atât de ciudate, îți conferă o explicație liniștitoare. Te ridici în picioare cu gândul de-a căuta o oglindă, pentru a te asigura privindu-te-n ochi, că e doar un episod trecător. Învârtindu-te prin cameră realizezi că nu se află nici o oglindă aici, așa că te mulțumești cu reflecția chipului în geamul ferestrei. Două bătăi scurte în tocul uși te fac să tresari. În prag, un domn cu o mustață care-i acoperea buza superioară, îmbrăcat într-un halat alb, din buzunarul căruia ieșea cureaua unui stetoscop.
- Cum se simte pacientul nostru? Intră dezinvolt doctorul, apropiindu-se de tine.
- Nu mă simt bine deloc, de altfel cum aș…
- Ei, cine se trezește fără să-l doară nimic înseamnă că s-a trezit mort, te întrerupe doctorul, zâmbind.
- Nu mă doare, e mai grav, te forțezi să-i zâmbești înapoi, prin geamul în care te chinui să-ți vezi fața.
Doctorul își scoate stetoscopul și-l aruncă pe masă, apoi, scormonind mai adânc, scoate o lumânare de vârful căreia este lipită o oglindă
- Ce să fie mai grav decât durerea… chibrituri n-aveți?
Gazda, pe care nici n-ai observat-o și care rămase îngrijorată în pragul ușii, îi întinde doctorului o cutie din carton:
- Poftiți. Sunt englezești.
- A, lemn de Sherwood, o examinează cu respect doctorul. Știați, domnule Adam, și aprinde un băț, că legendarul haiduc – Robin Hood, avea ascunzătoarea în această pădure?
- Þinutul Nottingham, desigur… răspunzi fără să realizezi.
- Asta-i! V-am spus eu că nu e grav? Și suflă, stingând chibritul. Apoi către gazdă: și totuși, ciudat cum pune problema.
Încercând să îi atragi privirea, ridici vocea:
- Nu e grav? Dar cum calificați faptul că nu știu unde mă aflu, că nu-mi amintesc cine este această femeie și cum am ajuns în casa ei? Trântești geamul: că nici măcar nu-mi recunosc chipul.
- Cum vă spuneam, e ciudat modul în care puneți problema, repetă doctorul și aprinde alt băț.
Ca și cum ai fi nedreptățit:
- Adică nu problema-i ciudată, ci modul cum…
Venind lângă tine, îți verifică pupilele cu lumânarea. Clipești, deranjat de lumină.
- Da… Da, da… așa, acum și celălalt…
Lăcrimezi și din instinct, îți tragi capul. Doctorul își umezește degetele și strivește între ele flacăra lumânării. Grijulie, femeia, care în tot acest timp aranjase patul și care acum stătea cu mâinile împreunate la piept, întreabă:
- Cum e, domnul Arnold?
- Fiziologic, totul e normal. Dar trebuie…
- Odihnă și regim, știu eu, că sunt femeie bătrână, îl întrerupe gazda.
- N-are legătură cu somnul sau alimentația, doamna Greta. Este o problemă de acceptare. Explică doctorul, în timp ce își vâră la loc stetoscopul.
- Și ce anume să accept? te rățoiești, deranjat că te tratează ca și cum n-ai fi de față.
Arnold înapoiază cu strângere de inimă cutia cu chibrituri și te invită să cobori înaintea lui.
- Dacă gazda dumitale, venerabila doamnă Greta, este drăguță și ne pregătește o cafea, am să-ți explic.
- Desigur, tresare femeia.
Ironic, îl bați pe umăr pe doctor:
- După dumneavoastră, eu nu cunosc casa.
Arnold dă din mână și pornește pe scări. După el se grăbește doamna Greta. Îi urmezi, observând cât mai multe detalii ale interiorului, încercând să găsești ceva cunoscut. Ești uimit că deși, în afara faptului că exiști, nu-ți amintești nimic despre tine, posezi totuși, o cultură generală. Astfel, recunoști imediat că femeia care privește pe fereastră, din tabloul agățat pe peretele salonului a fost pictat de un mare pictor olandez, sau că ceasul cu cuc, prins de peretele din hol a fost fabricat în Schwarzwald. Că băutura neagră pe care tocmai o toarnă Greta în ceștile fabricate în china din porțelan de oase, a fost descoperită de un păstor etiopian. Că pipa din care pufăie doctorul Arnold este fabricată din tumorile lemnoase ale unui arbust african sau că pulovărul gazdei este tricotat din blana unui iepure turcesc. Cum de ții minte toate aceste lucruri, dar nu-ți poți aminti ce-ai făcut ieri sau ce-ai mâncat aseară? Cum să-ți amintești numele întreg al unui scriitor pe care aproape toată lumea îl cunoaște după pseudonimul sub care a publicat și să n-ai habar cum te chemă? Verifici: „Francois – Marie Arouet, iar eu, Adam – pentru că așa mi s-a adresat doctorul, dar Adam și mai cum?”.
- Herr Gottlob, trebuie să discutăm serios despre sănătatea dumneavoastră, ți se adresează Arnold, parcă citindu-ți gândul.
- Spuneați că am o sănătate de fier, continui să fi ironic.
- Fiziologic nu încape îndoială. Ceea ce mă îngrijorează, și-i face semn gazdei să vă lase singuri, este starea dumneavoastră spirituală. Te-atinge pe umăr: când v-am examinat pupilele, deși n-am găsit semnele vreunei afecțiuni, am putut observa, în schimb, teamă. Vă este teamă să acceptați adevărul.
- Ce este adevărul, a întrebat cândva prefectul Pontului.
- Și pentru că nu i s-a răspuns, a condamnat un nevinovat la moarte.
- Tăcerea te face vinovat, mai ales când…
- Adevărul nu ți-l poate spune nimeni, numai tu singur îl poți afla. Și luându-și mâna de pe umărul tău, ridică ceașca și soarbe zgomotos din cafea.
- Și unde să-ncep căutarea? Îți aprinzi o țigară, întrebându-te dacă ești fumător.
- Mai întâi trebuie să știi ce cauți.
Fumul îți pătrunde-n plămâni ca o gură de aer proaspăt. E clar că ești fumător.
- Eu vreau să-mi regăsesc amintirile.
- La ce bun, domnule Gottlob? Pufăie meditativ doctorul.
- Ca să știu ce-am știut până azi dimineață.
Zâmbind compătimitor, bărbatul sprijină pipa de marginea scrumierei.
- Să știi că ieri, sau acum o săptămână sau cu un an în urmă, nu știai mai multe despre tine decât știi acum. Și nici gazda dumitale nu știe despre sine mai multe, nici eu și nici un locuitor din Lugenkassel. Își înmoaie din nou mustața în cafea, fără zgomot de această dată.
- Nu pricep… spui confuz.
- De-asta am spus că este ciudat felul în care pui problema și nu problema în sine, care de vreme ce se regăsește la toți, nu poate fi numită problemă. Dar felul în care tu, începând din dimineața aceasta pui problema… te asigur că este singular pentru orașul nostru, cel puțin. Desigur că în tratatele de specialitate există cazuri, cu incidență extrem de scăzută, care sunt simplu adunate sub denumirea de teamă.
- Și de ce anume m-aș teme? Încerci să te aperi.
- De adevăr, spune după câteva clipe de tăcere, doctorul, care izbucnește în râs.
- Ne-nvârtim în cerc, râzi și tu, convins că doctorul aiurează, dar că ar fi inutil să-ncerci să-l scoți dintr-ale lui.
- Și una peste alta, ce-mi recomandați?
- O plimbare. Face bine în astfel de chestiuni. Răspunde Arnold, mușcându-și mustața.
După plecarea doctorului, pe care Greta s-a dus să-l conducă până la poartă, rămas singur în casă, constați că gazda ți-a pregătit micul-dejun: mușchi de porc cu două felii de cașcaval și un pahar cu suc de portocale. „Delicios” îți spui, așezându-te la masă. Privești spre geam și observi că este o zi însorită, potrivită pentru plimbarea recomandată de Arnold.


Capitolul III

Prima condamnare la moarte din timpurile moderne, în Lugenkassel, a avut loc la 24 august, anul fiind incert. Domnul Buhn susține în monografia sa că stabilirea cu exactitate a anului unui eveniment este „o cronologie irelevantă și mai ales periculoasă”. Omul prezent ar fi tentat să considere acțiunile sale ca neputând avea efectul acțiunilor similare din trecut, doar pentru că acesta s-a produs deja. Misiunea pedagogică a istoriei, misiune pe care Herr Buhn o credea „de căpătâi”, cere imperativ, spre a evita această eroare, un timp egal valabil, aclamat sau blamat – după caz. Evenimentului memorabil din acea noapte, istoricul lugenez îi rezervă pagini întregi.
Așadar, totul a început cu acostarea în port a unei galere olandeze – Willem de Zwijger. Cum o arată și numele, motivul și urmările acestei vizite neașteptate a rămas necunoscut până când Hans Prahler, unul dintre musafiri(deși nu olandez) a fost acuzat de crimă și condamnat la „moarte prin măcelărire”. În timpul procesului au ieșit la iveală toate amănuntele care, puse cap la cap, au alcătuit una dintre legendele de seamă ale folclorului urban. După câte s-au putut auzi din beciurile Casei cu Lei, se pare că Prahler, german de origine, a fost alungat de sărăcie în Þările de Jos. Aici a găsit bună-voința unui pictor, care-i asigura masă și casă, contra ajutorului prestat în atelierul de pictură. Neavând pentru artă decât o vocație mută, pictorul l-a însărcinat cu vânzarea tablourilor sale, în speranța că tânărul are mai mult talent la comerț. O decizie cât se poate de inspirată, căci Hans reuși să obțină zeci de guldeni pentru lucrările maestrului. De-aici și până la ideea de a copia marile capodopere nu a fost decât un pas. Pictorul își dovedea măiestria pe pânză, tânărul pe piața neagră.

Lucian, șeful forțelor de ordine, se considera – și încă o face - Meccena Nordului, așa că fu dispus să aducă în orașul nostru valoroasele lucrări ale marelui artist olandez Filibert van Delft. A corespondat o vreme cu Prahler, care încerca să pară cât mai convingător și totodată să câștige timp pentru realizarea falsurilor, văitându-se de greutatea obținerii unui Filibert. Când în sfârșit maestrul termină de pictat cele trei tablouri, tânărul își anunță vizita printr-o telegramă:
„Am găsit. Sosesc acum.”
Două zile mai târziu, galera împrumutată din flota de război a Olandei, arboră steagul regatului în portul Lugenkassel. Escortat de doi gardieni, Walter și Jurgen, acesta a ajuns în Castelul Primăriei. A prezentat cele trei lucrări, „Femeie privind Lugenkassel la fereastră”, „Portretul lui Abraham von Lugen” și „Vedere din Lugenkassel”. Lucian s-a arătat mândru că orașul nostru a folosit drept sursă de inspirație pentru marele artist, iar primarul chiar a plâns la vederea chipului stră-stră-stră-bunicului său. Noaptea de 22 spre 23 august au petrecuto la salonul Agora, pe care Lucian l-a rezervat în întregime, iar în zorii zilei de 23 august, Prahler se pregătea să ridice ancora. Johann, care fusese chemat la castel pentru a alege rame valoroaselor lucrări a izbucnit în râs. Femeia la fereastră și Portretul lui Abraham nici măcar nu erau semnate. Lucian i-a trimis pe cei doi gardieni să-l aresteze pe Prahler. În celula sa, unde se apucă să-și picteze portretul, pentru a o decora, conform legii, tânărul traficant de artă recunoscu toate acestea. Cu o excepție: pânza pe care a fost pictată „Vedere din Lugenkassel” fusese semnată în alb de van Delft. Denumirea tabloului i-a venit după numele unei lucrări a pictorului cu care lucrează, „Vedere din Delft”. Lucian a admis că asta schimbă puțin lucrurile pentru cea de-a treia pictură, însă nu și pentru acuzat, care a fost găsit vinovat înspre miezul nopții, de „crimă împotriva artei”. În dimineața zilei de 24 august, în Grosse Markt i s-a citit verdictul:
„Arta este singura trăsătură care-l deosebește pe om de restul dobitoacelor și cel ce păcătuiește împotriva ei, disprețuind-o, trebuie pedepsit. În numele Pantocratorului Albert, stăpânul de jure al orașului Lugenkassel, găsim vinovat de crimă împotriva patrimoniului cultural al umanității pe numitul Prahler Hans și dispunem următoarele: confiscarea galerei Willem de Zwijger, arderea în efigie a portretului la care a lucrat în orele cât și-a așteptat sentința și uciderea lui – întrucât este ziua Sfântului Bartolomeu – prin măcelărire.”
Călăii au fost Walter și Jurgen, care au folosit, ca într-o recapitulare virtuală a istoriei crimei, de la pietre, bâte, topoare, până la săbii, revolvere și o pușcă fabricată în fosta fabrică din oraș, ca lovitură finală, pe care a administrat-o Lucian. Carnea zdrobită, tăiată, împunsă și amestecată cu pământul a fost pusă apoi pe un rug, în port, unde a ars până spre după-amiază, cu toată puterea exemplului.
În acest timp, primarul Samuil von Lugen s-a hotărât să păstreze portretul înaintașului său și să-l atârne de peretele biroului. „E prea frumos pentru un fals”, se văicărea în fața lui Bernini. Femeia la fereastră a fost donat doamnei Greta, pentru dovada sensibilității artistice, pe care a făcut-o când a aruncat și ea un vreasc la rugul blasfemiatorului. Văzând-o, Lucian a citat din ereticul boem: „Sancta simplicitas!” și, după ce i s-a făcut poftă de-o friptură de gâscă și a dat comandă lui Bakchos să o prepare, a oferit tabloul femeii. Cât despre „Vedere din Lugenkassel”, a hotărât să-l păstreze, decizie pentru care s-a felicitat mai târziu, după citirea unui roman francez. „Acesta este un tablou în fața căruia trebuie să se moară!” exclamă cu cartea în mână și luă în acele clipe decizia înființării clubului „Nostalgia”.

*
Cum Regatul Þărilor de Jos se află sute de ani într-o nemiloasă încleștare cu dușmanul britanic, lipsa lui Willem de Zwijger nu s-a prea simțit în flota olandeză. Așa a rămas mult timp eșuat în portul orașului, până când cineva a decis să investească în epavă. Herr Truetsch și-a clădit averea pe o moștenire primită, după declarațiile sale, de la o mătușă de care el habar n-avea că există până când domnul LeClerc i-a citit testamentul:
- Neimportant…neimportant…da, acum…aici: 300.000 de ludenmărci! exclamă bancherul, privind pe sub ochelari.
- E o sumă frumușică, zice Gunter.
- Destul cât să supraviețuiești, insuficient ca să trăiești, îl descurajează LeClerc. Și ce-o să faceți cu ei?
- O să-i investesc, răspunde, visător, domnul Truetsch.
- În ce o să-i investiți? Îl întreabă cu îndoială.
- Știți galera din port?
- Epava olandeză? Se strâmbă LeClerc.
- Cea mai mare aventură… strânge din ochi Herr Truetsch.
- Am auzit că nici măcar nu mai plutește. Cică se sprijină pe bușteni și pietre de dig.
- De-acum se va sprijini pe fese și sâni…
Așa s-a înființat singurul bordel din Lugenkassel – „Olandezul Zburător”. Tâmplari și dogari tocmiți din landuri îndepărtate au lucrat pe brânci să transforme corabia în „vasul viselor ascunse”, cum se referi la ea Matheus, într-o poezie. Când fu gata, Lucian veni să inspecteze construcția și să verifice gradul artistic în care se oferea publicului masculin. La îndemnul lui Johann, care cunoștea bine gusturile stăpânului-adjunct, Gunter își numi fetele cu numele muzelor. Lucia Muller, matroana, primi numele titanidei Mnemosin, dar Johann găsi – paradoxal - că e cam greu de ținut minte. Domnul Buhn fu chemat să lămurească chestiunea.
- Domnilor, iată jocul formelor pe care-l propun: dacă fiica lui Uranus, dintr-o împreunare teofilă, a zămislit cele nouă muze, și ei i se spune Memoria, găsesc că de vreme ce Uitarea, adică Lethe, se opune Memoriei, să o numim pe doamna Muller – Aliteea.
Încrezător în faptul că Lucian n-are cum să se opună unui asemenea proiect benefic pentru oraș, Truetsch nu dă mare importanță chestiunii și se arată mult mai preocupat de legarea parâmelor din fibră de Manila. Bernini, în schimb, ascultă atent și, vrând să se convingă că a înțeles cum trebuie legătura dintre memorie și adevăr, îl provoacă pe Buhn:
- Să înțeleg că dușmanul uitării este adevărul?
- Chiar așa. Herr Buhn își șterge cu dosul palmei transpirația de pe frunte și continuă: muzele, asemenea acestor voluptoase trufandale orientale – și privește cu poftă înspre fete – au menirea de-a ne face să uităm durerile prezentului.
- Memoria naște uitarea, care va să zică? Îl tachinează sculptorul.
- Oarecum - și în această parțialitate a răspunsului se ascunde tâlcul mitului antic. Domnul Buhn, văzând că Johann îl ascultă cu interes, continuă gesticulând: pentru sănătatea spirituală – și asta am discutat-o și cu doctorul Arnold – e necesară o anumită igienă a memoriei. Zeus o seduce pe Mnemosin nu atât mânat de pofte: animalice după felul lor, divine după întindere - adică infinite - cât mistuit de dragoste pentru om, îi oferă acestuia posibilitatea uitării a ceea ce nu merită ținut minte. Și cum, o memorie golită de amintiri insignifiante oferă mai mult loc amintirilor importante, este clar de ce fiicele își urmează mama și nu luptă împotriva ei, cum s-ar părea la prima vedere.
Epuizat, Herr Buhn se-așează pe cheiul ce cuprinde corabia. Bernini rămâne în picioare, semn că vrea să continue discuția cu aceiași intensitate.
- Asta nu-i chiar greu să înțelegi. Dar de la memorie la adevăr…tot nu văd cum a-ți ajuns.
- Etimologic, răspunde Buhn plictisit.
- Dincolo de etimologie, își dă ochii peste cap arhitectul.
- Minciuna, având picioare scurte, nu poate fi ținută minte, ea nu are substanță. Cum să memorezi ceva ce nu este, se precipită istoricul.
- Dacă ceea ce rămâne în memorie este numai adevărul, înseamnă că toată povestea cu lordul Albert nu-i o minciună, de vreme ce nimeni nu pare s-o fi uitat. De-acord?
Dar nu mai apucă să răspundă, căci Lucian tocmai a ajuns în port, însoțit de poetul Matheus. Cu vin alb, spumegând ca valurile mării, stors din viile Campagne, domnul Truetsch îl întâmpină pe chei.
- Bine ați sosit la…
- Lasă astea și hai, arată-ne fetele, îl întrerupe Lucian.
Emoționat și conștientizând pentru prima oară de la discuția cu LeClerc faptul că probabilitatea eșecului este destul de mare, își strigă târfele:
- Clio, Calliope, Erato, Thalia…
Lucian încântat:
- Le-ai dat nume eline?
- Sunt muzele orașului nostru, Herr Lucian, se lingușește Gunter.
- Ai auzit, Matheus, și îl lovește părintește cu palma peste obraz pe tânărul vrăjit de goliciunea fetelor, este… cum i-ai zis pe drum?
- O vo… își drege vocea, încercând să-ți revină, o vocație.
- Așa, ai auzit domnul Truetsch? O vocație.
Herr Truetsch confirmă dând din cap. Lucian privește pentru o clipă corabia, apoi îl smulge pe tânărul poet și pleacă. Antreprenorul răsuflă ușurat, dar tresare când Lucian se-ntoarce din spate:
- Și la intrarea în vas să scrii „Gnose te auto”
- Uite acum scriu, îi strigă Gunter înapoi. Privind către matroană, se chinuiește să-și amintească numele: Meso…Miso…Mimo…
- Aliteea, îl scutește femeia de travaliul aducerii aminte.
- Aliteea… rostește șovăitor și privește către Johann pentru confirmare, condu fetele în camere.
Domnul Buhn, care până acum a șezut pe chei, jucându-se cu picioarele-n apă, se ridică și se-apropie de arhitect:
- Bem un rom în Agora?
- Mai încape vorbă, se înviorează Bernini.