„Doamne! Grele vremuri ne ne mai dai să parcurgem. A ajuns omul să caute un loc de muncă de parcă ar fi o comoară ascunsă în cele mai uitate văgăuni. Dar eu știu că tu ești Bun și pentru fiecare deschizi câte un geam atunci când toate ușile se închid. Numai că oamenii nu prea îl văd. Te rog, Doamne vrei să-mi arăți geamul deschis pentru mine?”

Copleșită de aceste gânduri femeia se întorcea acasă ținând în mână ziarul local de publicitate. „Cred că am să accept orice... numai să fie ceva, altminteri nu se mai poate. Ufff... și iarna asta care nu se mai termină! Poate, dacă s-ar face mai cald s-ar înmulți și ofertele. Mă gândesc și eu așa ... Poate nu-i posibilă aprovizionarea cu materii prime de dicolo... Și atunci cum să-și mărească firmele numărul angajaților? Eh... oricum nu poate să mai dureze prea mult. Acușica vine primăvara. Nu-i simt mirosul dar știu că e pe drum”

Odată ajunsă acasă , răsfoi cu viu interes fiecare ofertă găsită, bifând pe ici pe colo câte una. Deodată s-a oprit mirată. Parcă nu-i venea să creadă ceea ce era evident negru pe alb. Undeva se scotea la concurs un post pentru care era specializată. „Uite cum mi-a pus Dumnezeu mâna în cap! Oare chiar merit o ateție atât de promptă din partea Lui? Cu certitudine, asta este fereastra deschisă pentru mine! Exact! Am să reiau lucrurile de acolo de unde le-am lăsat în urmă cu șaisprezece ani. Poate am greșit abandonând această cale. ” Se gândea ea în timp ce noi speranțe îi făcea sufletul să cânte.

A doua zi dis-de-dimineață s-a prezentat la insituția în cauză pentru aflarea detaliilor.

-Ați mai lucrat în domeniu? a întrebat-o doamna răspunzătoare cu preluarea dosarelor.

- Pot spune că din cei patru ani de școlarizare, jumătate din timp mi-am petrecut-o făcând practică aproape prin toate instiuțiile de profil existente în localitate. A mai fost și o perioadă în care am fost angajata instituției X .

- Foate bine, atunci puteți candida! îi spuse angajata zâmbindu-i. Chiar acum vă voi trimite un mail cu bibliografia necesară și peste trei zile vă așteptăm la concurs. Ar fi bine dacă pentru acest concurs v-ați gândi și la prezentarea unei activități adecvate pentru copii cu handicap mental sever, adăugă aceasta privind-o complice ca și când i-ar fi destăinuit un secret.

-Cât de grav este handicapul? Adică doresc să întreb cam la ce vârstă intelectuală s-ar prezenta acești copii?

-Să zicem trei ani, maxim patru.

-Vă mulțumesc mult.

Cele trei zile au trecut ca fulgerul. Femeia a studiat riguros stufoasa bilografie însușindu-și elementele noi apărute, dar și reamintindu-și cele dosite undeva în uitare. A mai rămas doar conceptul activității.

„Ce-ai face fato văzându-te în fața unui grup de copilandri mărișori dar a căror posibilități de gândire este diminuată ? Ce ai face cu ei?” își auzi ea vocea interioră cercetând-o. „Hmmm... grea întrebare în condițiile în care nu există o cunoaștere prealabilă a copiilor și a deficiciențelor cu care se confruntă fiecare.... Dar cred că la început i-aș pregăti pentru activitate angrenându-i într-un joc specific copiilor mici. Și așa mi s-a spus că vârsta lor intelectuală e mică, deci s-ar potrivi. Bunăoară ... pentru început aș face cu ei „o orchestră”mimând cu mâinile dar și vocal în măsura posibilităților verbale de care dispun - la început „cântatul” la trompetă. Tu, tu, ru, tu, tuuuu! Tu, tu, ru, tu, tuuuu! Apoi „cântatul” la pian.Cum ar suna? „Pa, pe, pi, po, pu, zbing! Pa, pe pi, po, pu, zbong! Ei! Nu-i vorbă că și „la vioară” s-ar putea scoate niște sunete destul de haioase „Di li pi li fi li plici! Di li pi li fi li plici!” Da! Și ca să fie și mai nostim, ar fi posibil ca fiecare să „cânte” la instrumentul preferat. Cred că ar ieși o hărmălaie de toată frumusețea. Dar nu-i nimic! Oricum pentru acest început de activitate nu aș aloca mai mult de cinci minute. Mai am activitatea principală să o pun la punct și gata! Ce aș putea face? Ce aș putea face? Ideea... Unde-i ideea? Aaaa...! Iat-o: Este nevoie de trei fructe. Să spunem un măr, o lămâie și un kiwi. Îi vei învăța pe copii cele trei culori ale fructelor. Ipotetic vorbind ai avea pregătite niște ansambluri de „cuburi multiple” din carton, colorate în nuanțe cât mai apropiate fructelor ce le ai drept prezentare.Un fel de „Matroșka” inspirată din materialul Montessori. Dar ai grijă să le lipsească una din fețe pentru a le putea introduce unul în altul. Și nu uita ca în cel mai mic să pui câte o surpriză dulce. Pentru fiecare copil trebuie să ai câte un astfel de „cub multiplu” .Nu uita să amintești de cubul de rezervă cel cu care vei lucra tu pentru exemplificare. Așa... deci cum vei preceda?” „Păi... Cred că la început le-aș arăta cum se scot unul din altul pentru a ajunge la surpriza dulce. Și după ce masa va fi plină de cuburi, le-aș arăta mărul îndemnându-i să-mi arate care cub are aceeași culoare cu fructul. Dacă nu vor ști... le voi arăta eu. La fel aș proceda cu lămâia și cu fructul de kiwi. Evident că orice încercare a lor le-aș recompensa-o laudativ .” „Pe urmă s-ar putea aranja respectivele cuburi în ordinea crescătoare a mărimii lor. S-ar obține un trenuleț divers colorat. Ba și un turnuleț multicolor s-ar putea face!” „ Dar dacă stau bine să mă gândesc chiar mai multe turnulețe fiecare în altă culoare. Asta ar stimula socializarea copiilor în activitatea comună. Exact! Și în timpul activității aș exemplifica și noțiunea de „un element de fapt cub” și „mai multe” adică „mulțime”. La final cred că ar fi nimerită operațiunea inversă celei de început.” „ Adică am introduce cuburile unul în altul cum au fost inițial. Și pentru ca finalul să fie pe placul copiilor aș împăți în mod egal fructele pentru degustare.”

Așa gândea femeia în timp ce-și redacta proiectul de activitate, fără a uita să menționeze toate amănuntele legate de obiectivele urmărite, strategiile didactice metode, procedee, evaluare, mă rog după cum este cerința.

În ziua sortită concursului s-au prezentat șapte persoane. Doar ea și încă o altă doamnă erau oarecum mai înaintate în vârstă absolvente ale aceleiași forme de învățământ. Restul... tinere cu studii diverse dar care le confereau cam aceleași competențe profesionale.

A început concursul...

„Tema numărul 1- Menționați serviciile oferite de programul ”X” – program adoptat de anumite instituții de profil.

Tema numărul 2- Prezentați un proiect de activitate pentru dezvoltarea autonomiei personale și sociale la copii cu handicap sever.” Timp de lucru 1 oră!

Femeia s-a pus sârguincios pe scris... La primul punct –două pagini, la punctul doi trei pagini. După predarea lucrărilor a fost chemată în fața comisiei pentru interviu.

-Vă rog să vă prezentați verbal CV-ul , i-a solicitat una dintre membrele comisiei.

După ce femeia reluă datele prezentate în respectivul document, una din doamnele examinatoare adăugă:

-Se vede din lucrarea prezentată că ați studiat întreaga bibliografie, dar aș vrea să vă întreb dacă știți ce înseamnă a dezvoltarea autonomiei personale la copil?

-Cum să nu! Înseamnă a-l face independent.

-Din păcate a trebuit să vă depunctăm la tema numărul doi deoarece obiectivele propuse în activiatea dumneavoastră, nu se încadrează în „dezvoltarea autonomiei personale” .

-Atunci... asta e! Spuse femeia frustrată de imprevizibila evaluare a celor din comisie.

„Asta... e! Nu e mare filosofie să înțelegi că unui copil normal sau cu dizabilități îi inoculezi deprinderea de a se îmbrăca, a mânca singur, a merge la toaletă, învățându-l zilnic, cu calm răbdare, tact, spunându-i, ajutându-l, încurajându-l și lăudându-l. O faci exact în acele momente când aceste operații se impun a fi executate. Te implici în calitate de mamă, de îngrijitor sau ca persoană specializată. În aceste condiții mai sunt necesare activitățile specificice pentru dezvoltarea acestor deprinderi sau sunt necesare activitățile colaterale pentru dezvoltarea înțelegerii unor solicitări și a motricității fine de care are nevoie...?! Doamne Maica Domnului! Dacă-mi construiam conceptul pe îmbrăcatul și dezbrăcatul copiilor probabil că mi s-ar fi dat cu tifla în cap spunându-mi-se că asta nu e o activitate specifică... Mai bine mi s-ar fi sugerat că se caută o persoană tânără... Sau orice altceva. Dar tot e bine! Cel puțin nu mai aștept să sune telefonul...” medită femeia întorcându-se foarte dezamăgită acasă.