- Le, le ve, vezi?
Ne aflam la vreo zece metri de ele. Chiar și Ray Charles le-ar fi luat urma,
am gândit eu acru. Am strâns puțin din buze după care am zis cu voce tare:
- Le văd, măi, Iliuță, dar aste-s pentru premianți, nu pentru alde noi!
- Ha, ha, hai cu m, mine!
Eram lângă Terasa Foamea. Cu un pas în urma lui ne apropiam încet pășind hoțește, parcă temători să nu-și ia zborul stolul de domnișoare una și una ce stăteau la coadă în fața aprozarului din apropiere. Vânticelul ce unduia aproape imperceptibil Marea Neagră agita ușor franjurile copertinei sub care se alintau două rochițe și trei fustițe foarte scurte, viu colorate dar nu țipător. Cele cinci susținătoare ale veșmintelor erau frumoase de picau după cum ochii mei păreau a privi printre dinți. Mă gândeam la momente cosmice importante când planetele se aliniază, furtunile solare radiază, sateliții vibrează, valuri de protoni se enervează pe ionii care valsează, e clar comunicarea se crizează, chiar Polul Sud, libertatea celui din Nord, o invidiază; ce mai tura vura, atunci trebuie să se întâmple ceva important, exact cum ar fi înșirarea una după alta aparent neorganizată a unor rarisime exemplare de domnișoare. Îmi părea o minune pe care eu unul nu voiam s-o strivesc cu lipsa mea de experiență astronomică și abundența de timiditate pământeană. Văzusem așa ceva doar în unele scene din filmele muzicale cel mai adesea urmărite până anul trecut pe casete video în serile când ne întâlneam pe la cineva acasă. Se plătea și 100 de lei pentru o noapte în care puteai vedea 5-6 filme occidentale de o calitate îndoielnică cel mai adesea. Totuși acestea erau adevărate capodopere față de un film care rulase în cinematografele socialiste cum ar fi Sandokan Tigrul Malayesiei. Ne
apropiam, și fetele mai frumoase deveneau, simțeam cum mi se înmoaie picioarele când, Iliuță, de parcă ar fi avut un întreg trib în spate, a ridicat mâna stângă în semn de oprire. Cam doi, trei metri ne despărțeau de mărgăritarele înșirate în fața noastră. O distanță mică pentru omenire, dar pentru mine, ea era lățimea unui șanț în care dacă nu sălășluia un
balaur, câțiva crocodili escortați de pyrania tot trebuia să fi bântuit. Probabil că erau ceva studente la teatru sau balet. Eram invizibili pentru ele. În afară de cea cu fustiță bleu, celelalte se uitaseră spre reprezentanții tribului nostru dar
privirile, dacă s-au oprit o clipă, au alunecat repede spre larga zare unde se lăfăiau pufoase turme de nori albi trecând agale pe pajiștea cerului albastru. Mai erau două persoane până când să ajungă în fața cântarului prima nestemată. Doar una din cele cinci, anume pomenita-n bleu, avea un ten mai pufos, restul parcă erau din ceară. Mulțumit că avangardistului meu îi pierise elanul aici în linia întâi, mă întrebam ca ariengardist care din ele mi-ar plăcea să fie a mea. Sigur piersicoasa, deși ea privise numai spre rafturi. La ce trup conturat avea, ce mai conta cum arăta la față. Roșcata din spatele ei a întrebat-o ceva. Claia de păr castaniu vălurit s-a întors răsăridu-i chipul. Sincer mult mai interesant ar fi fost să văd cum arătăm eu. M-aș fi ales cu ceva, și anume cu o bună burtă de râs. Trăsăturile feței erau mai dihai ca liniile corpului, vorba cântecului adaptat la situația dată.
„Hai, hai, dihai, dihai/ pe sub fusta-i înflorată/ legăna-m-aș viața toată,/ n-a ști
nimeni că m-am dus/ numa' m-or vedea că nu-s”
Și roșcata asta ce ochi albaștri, ce ten ca spuma laptelui!
Aș fi zis că-i daneză, ceva, dacă nu aș fi auzit-o într-o maramureșenească fără
cusur cum îi spusese alesei mele: no, tu, dragă, luăm și mere? întrebare la care a mea piersicoasă răspunse genial după un scurt moment de cumpănire, cu o voce susurătoare, cristalină, și hotărâtă: da!
Cu glas pierdut am zis și eu un da din vârful limbii, de parcă rafturile pline de sticle și borcane s-ar fi transformat în șirurile de chipuri ce tapetează rânduri, rânduri altarul unei biserici, iar halatul beumarin gri al vânzătorului ar fi fost acoperământul unui arhimandrit bătrân ce-și spunea în bărba-i albă privind minunat la sclipitorul cântarul de aur „se iubesc la fel, Dumnezeule mare, binecuvâtată fie voia Ta, am trăit s-o văd și p-asta!” apoi și-a apropiat palmele închizând ochii. Noi ne-am încrucișat privirile.
Nu existau așa nuanțe de verde și castaniu în natură, parcă zburăm fără frică cu o viteză amețitoare printr-o pădure deasă. Mai degrabă eram tras într-un verde vârtej, ca o mângâiere divină simțeam ascuțimea vrăjitelor ace de brazi înmiresmați. Da, am mai zis odată și zgomotul greutăților de la cântarul de fier m-au adus la realitatea din fața șanțului.
- L, le vezi, da? zice Iliuță.
- N, nu m mai văd nimic, am zis imitându-l!
- Ia, ia uită-le m mâncale-ar tata! Fru, frumo mos aliniate. Pui, pui și tu ceva că na, n-am la mine atâția bani s să le cumpăr pe, pe toate.
Cu grijă, am făcut un pas înainte să văd unde țintesc ochii lui Iliuță așezați pe o față care n-a unit niciodată în mod mai armonios, în același timp, zâmbetul cu tristețea. Am pornit frumușel pe traiectorie, am trecut foarte aproape de pădurea castanie cu reflexe de verde, apoi mult deasupra cântarului parcă am atins puțin moțul băștii vânzătorului înalt, slab că o scândură, și iată-mă poposind în însoritele podgorii ale unui renumit vin dobrogean. Asta era vremea pe etichetele celor zece sticle pline cu o licoare care se găsea foarte rar în comerțul socialist până acum aproape un an. Într-adevăr la distanțe egale pe raftul de sus stăteau cuminți frumos aliniate. Erau cam scumpe dar Eric Clapton merita.

Trecuse puțin peste ora zece seara când ajunsesem cu ultimul autobuz în comuna Chiscani nu departe de Brăila.
Ne propusesem plecarea cu o oră înainte de miezul nopții astfel ca să nu ratăm
răsăritul de a doua zi. Bălana lui Găbescu avea probleme și nu puteau fi
rezolvate cu o tavă de jăratic. Nu voia s-o mai pățim că în urmă cu trei ani când,
la o parcare aproape de poșta din Eforie Sud, maneta schimbătorului de viteze
n-a mai vrut să iasă din marcharriere. „Cu spatele vrei, așa mergem”, a zis atunci șoferul vorbind ca un vizitiu cu calul său, apoi către mine, încet ca și cum, dacă ar fi auzit ce-o așteaptă, Bălana s-ar fi putut opune „trebuie să găsim o rampă să mă bag sub ea”. Căutând rampa, ne-am fâțâit puțin prin centru, Găbescu înjurând cu ochii mai mult în oglinda retrovizoare, eu hăhăindu-mă de fețele interzise ale celor ce se opreau uimiți. Tot înainte era lozinca vremii și noi ne conformam dar cu stopurile pe post de faruri călăuzitoare. Trecătorii simțeau
nevoia să împartă cu cineva această apariție insolită. Ne arătau cu degetul și
celor ce nu observaseră trecerea Bălanei ca o reluare în sens invers a unei intrări pe contrasens. Fericit trebuie să fi fost cățelușul dalmațian din spate care nici nu visase să meargă atât cu fața. El era unul din cele mai întâlnite obiecte de decor pe lângă bibelouri, perdeluțe, abțibilduri și alte amulete cu care șoferii de atunci își împodobeau mașinile mai mari sau mai mici. Patrupedul stătea lungit, paralel cu parbrizul din spate. Prins cu un arc capul era puțin întors spre înapoi. La ce drumuri erau atunci, cred că arcul era făcut dintr-un oțel foarte bun.
Acum delcoul nu voia să-și facă datoria. Eu total atehnic, stăteam sub salcia din
fața bucătăriei și povesteam cu tanti Anica mama mecanicului de nevoie. Fiind
bine dispus de vișinata delicioasă cu care mă servise, încercam s-o conving să îmi mai cânte odată melodia cu care ne lăsase mască, pe dimineață, în urmă cu aproape un an la sfârșitul unui chef de Sf Mihail și Gavril. Nu-mi plăcea deloc muzica populară pe care o auzeam la radio sau televizor, dar în dimineața aia am rămas uimit de vocea puternică fără pic de tremolo atingând sigur notele melodiei. O interpretare total lipsită de cotcodăceala lirică pe care o împrumutaseră din operă majoritatea moțatelor și moțaților din folclorul de televizor. Toți rămăsesem gură cască, n-am putut fi atent la text de aia voiam acum s-o mai aud cântând pe tanti Anica. Era obosită, avea o grădină mare, iar dis de dimineață trebuia să meargă cu roșii la piață, așa că n-am insistat.
Am reușit să plecăm pe la ora unu. Drumul a curs foarte liber, în două sute de kilometri dacă am schimbat de patru, cinci ori faza lungă. Abia spre Constanța și după, am întâlnit câteva mașini.

Răsăritul a fost anost, așa că până a început să ardă soarele am tras un pui de somn foarte odihnitor. După ce ne-am plimbat cu tava la linia caldă, eu am pornit de-a lungul plajei, doar l-oi găsi pe Iliuță care venise cu trenul de dimineață. Plecase pe la ora 6 din Brăila cu un accelerat. Până la Amfiteatru am salutat vreo câțiva cunoscuți. Am făcut cale întoarsă cu ochii în patru dar degeaba. Era foarte aglomerat. A doua zi urmau să înceapă Serbările Mării care de obicei se desfășurau la sfârșitul lui august. În ediția precedentă asistasem la lansarea primei navete românești. Toată tărășenia era comentată de pe o terasă și auzită din difuzoarele de pe plajă. Un elicopter își făcuse apariția. Se oprise în aer la vreo cincizeci de metri de plajă. Comentatorul ne-a tot ținut în suspans până când din elicopter lansatorul a proiectat în mare o navetă de bere, bineînțeles fără sticle în ea. Am ajuns în față la Foamea unde Găbescu doar se usca după ce fusese în excelenta apă a ultimelor zile de vară. M-am lungit pe cearceaf. Nu cred să fi trecut un minut când îl aud „băi, ăla nu-i Iliuță” Mă ridic și într-adevăr el era.

Avea o pălărie mare ca în western-urile americane, probabil din cauza asta nu-l
observasem. Totuși, el era așezat pe nisip cu fața spre noi, ar fi trebuit să ne
vadă. După câțiva pași eram lângă el:
- Ce faci mă, Iliuță!
- Hai, băi, de, de când vă caut, a, ați auzit? A murit C, Clapton.
Nu puteam să mai zic nimic.
- A, azi dimineață când am ie ieșit pe ușă, a, am auzit la la radio.
M-am mirat că niciunul din cunoscuții întâlniți în căutarea de mai înainte nu îmi
spusese nimic. Așezat pe nisip nu știam ce să mai zic când cawboy-ul se ridică
brusc. Priviește spre larg duce arătătorul mâinii drepte la frunte parcă vrând să
ridice borul pălăriei și zice „ia, iată omul meu!” Dinspre mare venea spre noi un
nene cu o pălărie asemănătoare. Când trece exact pe lângă noi, Iliuță pornește
spre apă numărând cu voce tare fiecare pas. La șase face o întoarcere rapidă cu o piruetă pe piciorul drept. Caută partenerul de duel, dar omul se așezase în rând la bere. Cu dezamăgire jucată, pistolarul zice:
- Nu, nu credeam să fie la, laș!
A tras un foc în aer, după care tacticos a suflat în vârful degetului arătător,
coborând apoi mâna ce a atins slipul, de parcă ar fi avut o centură adevărată.

Nu după multă vreme au apărut doi tipi care erau vecini de cort cu pistolarul.
Aveau cam aceeași vârstă cu noi, nu cred că treceau de douazecișicinci. Unul era blond, celălalt fața coală de hârtie, părul și ochii pană de corb. Deja o tipă ochioasă și nurlie pe care o remarcasem s-a ridicat de pe cearceaful vecin. S-a apropiat de noi cerându-ne un foc, deși mai devreme o văzusem cum își aprinsese țigara și pusese chibritul în geantă. Cel Alb, cum îl botezasem în gând pe blond, a dus mâna la buzunarul vestei dintr-o piele subțire și foarte fină, probabil de căprioară. Franjurii de la piept au fremătat și un biceps bine făcut s-a arătat. Tacticos cu un zâmbet în colțul gurii, a scos un Ronson cum văzusem doar în reclame. Cu o mișcare de magician a aprins-o. Țigara a luat foc din vâlvătaia Ronsonului dar ar fi putut și printr-un fel de autoaprindere pentru că tipa era în flăcări încă de pe cearceaf când remarcase perechea de armăsari. Mai târziu am aflat că stingerea s-a încercat de Cel Alb în cortul lui Iliuță pe când acesta era cu noi la o masă pe terasă unde țineam parastasul pentru chitaristul răposat. Cei doi erau din Sibiu veniseră la mare pentru agățat. Avuseseră nu știu ce necazuri cu o mașină și erau într-o oareșce jenă financiară de aceea stăteau la cort. După plecarea lor, Iliuță mi-a zis:
- Și n, noi n-agățăm ni, nimic?
Așa ajunsesem nu departe în zona aprozarului de unde agățatele noastre fuseseră duse la rece în frigiderul gazdei lui Iliuță.

Ne aflam în partea dreaptă a terasei cum priveai spre mare. Mai erau la masa de tablă încă doi studenți din București care cumpăraseră o sticlă de whiskey la
auzul tragicei vești. Găbescu era trist dar încântat că bem în premieră țuică
americană. I-a mai trecut încântarea când i-am adus aminte cum în urmă cu trei ani, tot la Costinești băusem palinca adusă de o gașcă din Dej. Unul din băieți reușise la facultate în Cluj și taică-su îi dăduse la plecare un litru cu o palincă ce se plictisise opt ani într-un butoiaș de stejar. Probabil că și din cauza nevoii ei de activitate, după atâta amar de nemișcare, licoarea galben-arămie s-a grăbit să treacă la acțiune, înfierbântându-ne în așa hal că eu am organizat o ședință U.T.C. în care s-a decis cu unanimitate de voturi să adunăm carnetele de membru și să le predăm cu proces verbal expoziției de obiecte inutile,
expoziție care făcea parte din activitățile Serbărilor Mării ediția 1987. Ca atunci, încercasem acum să cântăm ceva la chitară, dar cu mult mai puțin elan. Nu prea aveam chef. Spre norocul meu unul din cei doi bucureșteni plin de avânt a încercat să facă solistica de la Wonderful Tonight. Probabil de durere, coarda sol n-a rezistat tensiunii emoționale și a plesnit.
Detensionasem sticla de wiskey și acum trecusem la agățate. Se întuneca. La o masă spre mare erau câțiva inși care cântau manele acompaniați de o chitară.
Ne făceam că nu-i auzim pe când Iliuță balansa privirea de la țeava
pistolului spre locul de unde veneau odată cu zgomotul mării, dansând din
buric, versurile „ nu e nicăieri pe lume frate ca al meu/ și la bune și la rele e
fratele meu”.

Începusem să povestim de muzica românească ce ne plăcea, mai exact de
seria de viniluri numită Formații Rock. Căzuserăm de acord că unele formații nu aveau ce căuta acolo. Apoi fiecare din noi a început să spună ce a făcut cu fața de vinil care-i displăcea. Ilie trăsese o bandă adezivă „po, poa, poate mă răzgândesc și, și o de, de, dezlipesc”. Eu trăsesem un x cu ojă, iar unul din bucureșteni făcuse aceași literă dar cu un cui. Celălalt bucureștean, frecându-și palma stângă cu trei degete de la mâna dreaptă, ne-a privit ca pe niște amatori, poate ne prindem. Nu ne-am prins așa că a binevoit să ne spună „ cu șmilger l-am lustruit, așa că nici din greșeală n-aș putea să-l ascult. Am făcut probă; dacă las brațul pick-up-ului pe el, alunecă imediat spre centru”. Între timp au apărut sibienii. Își schimbaseră vestimentația. Acum purtau sacouri asortate cu pantaloni de stofă. Voiau un vânat mai sofisticat. Cel Negru nu reușise să scape de ultima vizitatoare a cortului care se așezase radioasă lângă el. Nu mai știu cine începuse ceva cu politică deși nimeni n-avea chef. Propietarul Ronsonului a scos tacticos bricheta, și privind asemeni unui vraci în flacăra cu reflexe albastre ne-a amintit un slogan de curând lansat „ copiii șefilor noștri, vor fi șefii copiilor voștri!”, apoi revenind la privirea normală, vizibil plictisit îl întreabă pe Iliuță cum a murit Clapton. Pistolarul se ridicase un pic nervos după auzirea sloganului postdecembrist. Se afla acum în stânga mesei noastre, făcea câțiva pași când spre mare când spre noi. Era clar enervat și de maneliștii ce urlau la masa de lângă balustradă „te cunosc după sandale, Cenușăreaso, tu ești fată de locale, Cenușăreaso” un superhit pe care, în 1983 la campingul de lângă Mamaia, îl auzeam de la aproape fiecare casetofon de pe plajă. Un cântec care nu fusese niciodată difuzat la televiziune sau radio. Iliuță ne-a comunicat din mers cauza morții „accident de elicopter”, apoi se întoarce spre noi, după un pas se oprește ridică arma și încremenind o clipă, afirmă spășit privind vinovat spre cerul înstelat „și-am zis să nu mai trag așa aiurea în aer”. Ne sufocam de râs, băteam cu pumnii în masa de metal, tropăiam din picioare pe mozaicul pardoselii. La masa cenușarilor se făcuse tăcere. Iliuță, părând a nu se bucura de hohotele stârnite, se așezase încet pe scaunul din stânga mea, după care își întinde mâna în direcția maneliștilor și cu țeava pistolului le face semn stânga dreapta bucureștenilor, aceștia înclinându-se lateral pentru a-i lărgi câmpul vizual celui ce deja închisese ochiul stâng luând linia de ochire. Suspans. Se auzea doar foșnetul valurilor. Apoi cu o voce joasă zice:
- Să-i împușc, s, să nu-i împușc! Cam a, asta-i întrebarea”.

De ciudă că nu erau băgați în seamă, maneliștii o tuliseră destul de devreme la discoteca Ring. Spre dimineață, după ce isprăvisem agățatele noastre, am plecat la culcare nu înainte să mai facem o burtă de râs și pe seama sibienilor care fugiseră din cort nereușind nici măcar împreună să stingă flăcările ce le stârnise la prânz Cel Alb. În semîntunericul terasei, marcați de pompierismul efectuat, păreau mai bătrâni cu ceva ani. Ne ridicasem greu de la masă crezând că am isprăvit și cu râsul. Ne-am luat la revedere. Voluntarii învinși în incendiul de cort au rămas pe scaunele de fier spunând că vor să vadă răsăritul; „ne purificăm” a zis cel Negru ratând un zâmbet. Făcusem câțiva pași când îl auzim pe cel Alb strigând „ Iliuță, dacă dai de ceva fierbinte în cort renunță la focurile de avertizare; tragi direct la picioare!” Sub lumina palidă cawboy-ul mergea spre sat de parcă șiretul vânt al preeriei, de-a stânga și de-a dreapta drumului, avea câte un Cupidon șugubăț, suflând pe rând cu obraji de trompetist solist. În toată această zbuciumare om - natură, un echilibru de neclintit exista în punctul său aparent cel mai fragil; pălăria. Noi mergeam în sens invers și ne bucuram de condiții meteo mai bune, când Găbescu pornindu-se iar pe râs, mai găsește putere să strige „Ilieee, cel mai sigur e între, băi!”

Bălana aștepta liniștită în parcarea aflată la câțiva metri de plajă. Nu avea habar de ce i se pregătea. Găbescu voia să ajungem în Neptun unde știa el că e o tipă bună din Chiscani cu una și mai bună din Hipodrom.
- Fanică, dacă le vezi, te trezești instantaneu!
La cât agățasem era posibil să ne trezim fără bilet la o cântare cu Clapton, am zis în sinea mea ca să nu-l enervez pe dom' șofer. Până ieri mi-aș fi dorit să merg la un astfel de concert, dar acum, având în vedere că distanța aparent se mărise, îmi cam pierise cheful. Noi și cu Iliuță băusem în cea mai mare măsură cele zece splendori ale raftului de aprozar. Bucureștenii erau băieți destepți. N-au vrut să amestece, așa că au luat o sticlă de vodcă, iar vânătorii sibieni după ce au băut câte un pahar, ne-au refuzat politicos spunând că performanța cere limpezime în gândire. Acum la sfârșit când rămăseseră fără muniție, probabil ar fi vrut să bea ceva dar stocul fusese epuizat. Spre bucuria mea, Bălana nu voia să pornească; era o Dacie hârbuită de cincisprezece ani.
- Usuc bujiile și plecăm întins. Le arătăm noi sibienilor ce putem!
A aliniat vinovatele și s-a dus în portbagaj să caute o cârpă mai uscată când îl aud spunând „iote, băi, uitasem de asta!” Maică-sa îi pusese o sticlă de vișinată. Era din aia cu dublu rafinat, cunoșteam marfa, o testasem sub salcie când voisem s-o mai aud cântând pe Tanti Anica înainte de plecare. Am luat o dușcă. Ca digestiv merge, am zis așezându-mă în dreapta pe bancheta din spate. După vreo alte câteva înghițituri, nu numai că-mi doream să se repare defecțiunea, dar îl încurajăm pe mecanic să ia o dușcă poate îi mai vin idei, având în vedere că uscarea bujiilor nu dădea rezultate pe moment. Mai țin minte că articulam nesigur privind sticla de vișinată „ or să vadă ei sibienii ce putem noi brăilenii!”
Nu știu cum am ajuns la Neptun dar se lumina de ziuă când s-a deschis portiera și cea din Hipodrom a aplecat capul să intre lângă mine pe bancheta din spate. Claia de păr castaniu m-a electrocutat iar ochii verzi aveau o fosforescență nepământeană. Abia când ni s-au lipit șoldurile mi-am dat seam că e în slip și tricou. A vrut să spună ceva dar buzele ni s-au amestecat că două tornade ce voiau să se aspire reciproc. Avusese dreptate Găbescu, m-am trezit instantaneu. Eram limpede asemeni apei de izvor și fierbinte ca o oală sub presiune. Aproape de implozie ne-am împins reciproc după care, trăgând aer, ca un norocos căutător de perle, am zis privind hipnotizat în verdele adânc:
- Nu credeam c-o să te sărut vreodată!
S-a depărtat un pic mai mult privindu-mă de la banchetă până spre plafonieră, apoi înainte să-mi prindă lobul urechii cu buzele și limba-i să încerce a-mi atinge timpanul, a șoptit „nu vrei o piersicuță? Ba, cum să nu vreau, mi-am zis, dar mai aproape erau pepenașii de sub tricoul ridicat dintr-o mișcare. Bălana zbura ca vântul, micul dalmațian își întorsese aprobator capul spre noi. În timp ce ea scăpase de tricou, eu reușisem să-i trec slipul de genunchi, aruncându-l apoi spre lunetă, oprind brusc mișcarea cățelușului chiar dacă el dăduse aprobator din cap. Pepenașii odată degustați, coboram încet, pe ocolite ca un schior începător voind să profite de toată lățimea pârtiei în ultima cursă înainte de lăsarea întunericului. Aproape de finiș, când zăpada începea să fie mai afânată prin puful ce începea să crească, îl aud înjurând pe Găbescu. Am simțit un gol în stomac și Bălana cu un pleoscăit de broască uriașă a căzut în mare. Apa era incredibil de limpede nici nu-mi dădeam seama dacă suntem în coborâre sau urcare. Păream într-un mic submarin și lucrurile se petreceau cu încetinitorul. Mă simțeam foarte bine. Nu m-am mirat deloc când un bărbat, ținându-se de griful unei chitări albastre în forma unui delfin, a trecut repejor spre suprafața apei. Niciun zgomot. Nu m-a mirat nici scânteierea rochiei de mireasă, îmi părea firească diadema înstelată ce încununa galaxia castanie. Verdele ochilor dădea nuanța luminii tăcute ce ne înconjura. Din liniștea apei acestui alt început de lume, venind din centrul pământului îmi auzeam inima bătând din ce în ce mai tare, apoi ca o reverberație răzbătea un răspuns asemănător. Acum era clar. Se auzea o alta, îngânându-se cu a mea, mai aproape, tot mai aproape, într-un final luând același ritm, sunetul devenind din ce în ce mai puternic. Pe locul șoferului, în haine de arhimandrit, privind atent ca un pilot la aterizare, se afla un dalmațian uriaș care dădea din cap pe ritmul inimilor noastre. Începea să se audă o melodie care îmi suna cunoscut. Da, The Long Run a celor de la Eagles se auzea din difuzoarele de pe plaja aflată foarte aproape de noi. Geamurile Bălanei erau aburite. Totuși cam pe ritmul tobelor cineva bătea în portiera de la picioarele mele. Sfârșit, ca un rănit, am ridicat capul din locul unde până acum o clipă strălucise rochia de mireasă. Cu vârfurile degetelor de la mână dreaptă am început să măresc un cerc pe aburul geamului, neînțelegând prea bine ce vedeam. Reîncepe visul am sperat o clipă, întorcând repede capul, dar lângă portiera stângă zăcea un pulover ce-mi slujise de pernă. Cu ochii cârpiți am revenit la cerc mărindu-l încet grijuliu cât să văd afară un ciorchine imens de struguri cu boabe foarte mari verzi gălbui, un pic argintate ca și geamurile mașinii. Lângă el, ca și când ar fi vrut să-l împungă, a apărut un deget arătător. Ambele au luat-o în jos iar de sus a apărut chipul pistolarului cu expresia lui de râsu'-plânsu'. Peste fundalul aproape surd al muzicii i-am auzit vocea:

- E, e, esența!

În graba plecării spre Costinești, Iliuță nu înțelesese clar cele anunțate la radio. Clapton e bine și în ziua de azi după cum și mai bine poate fi Stevie Ray Vaughan, el fiind cel care s-a prăbușit cu elicopterul ce ar fi trebuit să îl transporte și pe cel privegheat. Ca și mine, niciunul din prietenii mei nu auzise până atunci de Stevie Ray Vaughan un chitarist foarte bine cunoscut în State încă de la începutul deceniului nouă.
Îmi adusesem aminte, prin 1997 la o aniversare, de cele scrise mai sus deoarece puțin mai devreme auzisem Tin Pan Alley cu Stevie Ray care între timp devenise unul din preferații noștri. Mai povestisem întâmplările western la diferite ocazii, de fiecare dată stârnind sănătoase hohote de râs. Martor era de data asta și pistolarul doborâtor de elicoptere. Terminând istorisirea, concluzionez „Iliuță, taică, te-am făcut celebru”. Cu zâmbetul lui trist și fixitatea jucată a privirii, îmi răspunde pe un ton vesel „să mo, mor io dacă ma, mai țineam minte ceva”, sfârșind afirmația cu gestul acela pe care îl făcea de fiecare dată, ca o concluzie după ce spunea ceva deosebit, neurmărindu-și mișcarea cu privirea, ridica ușor mâna dreaptă, apoi parcă arunca o carte câștigatoare pe masă. După doar trei ani de când a aflat că e celebru, Iliuță a plecat în direcția lui Stevie Ray.

Tot în zilele pistolarului a fost la Costinești un concert de ajutor pentru o cunoscută formație de rock căreia îi luaseră foc sculele la un restaurant din Neptun. Eram chiar în fața intrării de la Ring când am văzut afișul. Ne plăcuse formația cu LP-ul ei de început, dar următoarele nu au mai intrat în playlist-urile de la chefurile noastre unde ascultam regulat muzică românească. Totuși, fiind iubitori de rock am întrebat „ mergem, măi, Iliuță?” Mi-a făcut semn să privesc în jur. Deja, procentul de cenușari viitori frățiori și cocalari, se simțea dacă aveai ochi de văzut. Ieșiseră din întunericul icrelor roșii ale revoluției culturale impuse de ocupanții sovietici și slugile lor, icre a căror frecare s-a accelerat nebunește după directivele din 1971.
Pistolarul și-a ridicat puțin pălăria cu țeava pistolului după care a zis privind spre Obelisc:
Mergem! Dacă nu no, noi, atunci cine? Da, dacă nu acum, a, atunci când?”