agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-07-02 | [This text should be read in romana] |
În ziua cea mai lungă a singurătății mele, viața m-a părăsit cu un sărut fugitiv pe buze, lăsându-mi gustul straniu al rujului pe care n-am înțeles niciodată cum îl îndură femeile. Era atâta lumină în casa pe care urma s-o părăsesc, papagalul din colivie își ciugulea cuminte semințele, îmi umpleam sufletul până la refuz cu patul desfăcut, cu cana ei de cafea rămasă neterminată, cu limbile ceasului de pe perete, care se mișcau cu o lene complice, îngăduindu-mi plăcerea senină a ultimului ceas.
În vreme ce trupul meu împacheta lucruri disparate în valiza roșie cu care văzusem lumea, sufletul îmi rămăsese pe balcon, bucurându-se de dimineața incredibil, insuportabil de frumoasă. Când m-am dus să-l iau –- taxiul venea în trei minute –- se legase de balustradă și protesta ca un activist bărbos și iubitor de natură. S-a făcut mic și mi s-a ascuns în piept în timp ce coboram treptele spre mașina cruntă și galbenă. Pașii-mi lăsau în urmă limbile acum încremenite ale ceasului de perete pe care zboară fluturi și scrie stilizat hope, gresia de pe scări, care începu să crape mutește, insidios și ineluctabil. Bariera de la ieșirea din cartierul nostru căzu și ea cu o bufnitură surdă în urma mea, fără ca nimeni să fi observat. Mirosea vag a moloz, a metal scrâșnit și a lipsă. Taximetristul fu neobișnuit de îndatoritor. Drumul nostru ca un psalm resemnat pe lângă parcul Tineretului ne duse pe șerpuita străduță a Baladei. Raze piezișe de soare desenau asfaltul în vreme ce copacii mă salutau unduindu-și coroanele verzi și grele. M-am târât înăuntrul blocului uriaș și întunecat ca o ruină de beci de castel, cu conștiința unui plâns sfâșietor ce-mi presa pupilele din interior. Casa mea cea nouă miroase ciudat, a oameni străini. Lucrurile-s străine, despuiate, de închiriat. Patul imaculat și mare e singurul care mă cheamă să mă afund în el, să închid ochii și să dorm fără să visez nimic până la viața de apoi. Dar n-am timp. Mă spăl de orice amintire a nopții trecute, mă ambalez pentru o nouă zi printre oameni și las casa străină și neiubită în tăcerea ei. Alerg să ajung la muncă. Ora de absență pe care mi-am anunțat-o s-a scurs îndoit, la metrou e deja aproape pustiu, scările rulante au amorțit, cei câțiva pasageri par să n-aibă nici o treabă, bat alene peronul. Chiar când ajung și eu la baza scării rulante, se produce o busculadă pe care din nou n-o observă nimeni. Urmărită de doi agenți de pază cu fețe pe jumătate brutale și-n rest tâmpe, o femeie incredibil de frumoasă, îmbrăcată doar cu o pereche de aripi imense și negre, trece vijelios prin turnicheții ale căror aparate de taxat încep să țiuie simultan. Se urcă pe balustrada din capul treptelor, își desface aripile de smoală catifelată, dezvelindu-și trupul costeliv pe care sânii perfect rotunzi stau ca niște ghiulele pline cu lapte și se aruncă planând peste noi. Nimic. Trenul intră în viteză în stație, pasagerii amorțiți se apropie de uși. Plecăm. Femeia frumoasă trebuie să fie un vis uitat de azi-noapte, care zboară acum împreună cu mine prin tunelul sinuos de beton. Afară-i plină zi de vară, vuiete de mașini, lume grăbită care nu vede că în jurul nostru lucrurile se descompun, clădirile se descuamează și natura se destramă ca o butaforie construită prost. Deși am întârziat prea mult, mă opresc la Gloria Jean’s, în holul monstrului de metal și sticlă unde lucrez, ca să-mi iau o cafea, a treia pe ziua de azi. Cer un expresso dublu fără lapte; vânzătoarea cu părul de foc e zâmbitoare și-mi face o reducere, habar n-am de ce. În birou lumea vorbește la telefon, optzeci de oameni care și-au pus viețile în paranteze; imprimantele, tastele laptop-urilor, copiatoarele, ventiloconvectoarele instalației de aer condiționat ridică în mine un zgomot surd care mă amețește. Rezist o oră apoi îi spun șefului meu că voi pleca. Fața mea îi spune probabil că nu voi face față și încuviințează condescendent. Mă duc la cumpărături pentru casa mea nouă și despuiată. Terapia prin cumpărături o fi bună și pentru mine și pentru ea. Sunt vreo două sute de lucruri care au devenit de strictă necesitate atunci când îți schimbi domiciliul. Evident, voi uita să cumpăr cel puțin o treime din ele, dar sacoșele sunt oricum deja pline. Alerg din nou spre strada Baladei, de parcă n-aș avea la dispoziție toată ziua pentru curățenie și alte corvezi administrative. “Acasă”, eu și garsoniera mea umbrită de salcâmi ne cunoaștem mai bine. Măcar e curățică, goală de toate lucrurile ieftine care o îmbracă poate că ar arăta mai bine. Aspir, spăl, șterg, beau apă, fumez, înfulec în grabă ceva și apoi mă învârt prostit prin casa unde nu mai e nimic de făcut, de trăit. Patul e singurul potrivit pentru uitare. La apus mă trezesc cu mintea și sufletul încă intacte, cu siguranța fragilă pe care o ai când știi ce urmează sa faci. Îmi pun un șort și un tricou, căștile în urechi și-mi zic: aleargă, Hugo, aleargă. Gonesc prin parc ca și cum de asta ar depinde viața mea, ca și cum ar fugi diavolul după mine. Transpir, broboane răcoroase vecine cu pneumonia, alerg până scuip tutunul din plămâni și sângele îmi aleargă și el prin artere; picioarele-s parcă de plumb, dar le trag după mine, implacabil; până la urmă n-o să le mai simt și poate îmi iau zborul. Într-un târziu, cu sternul locuit de o inimă acum înnebunită la propriu, mă prăbușesc pe o bancă și-mi șterg fruntea cu un șervețel. E aproape întuneric. Imediat, lângă mine se așează o femeie pe care o văzusem alergând mai devreme. Zâmbește și vorbește continuu, “te-ai mutat în blocul meu, nu-i așa?”, “eu sunt Anda”, “de când te-ai apucat de alergat?”, “e bine să te menții”, etc., seamănă puțin cu vânzătoarea de la Gloria Jean’s. Uitându-mă cu mai multă atenție la ea, observ cu stupoare că are trei sâni, bine conturați sub tricoul de jogging mulat. Îmi remarcă privirea, își ridică tricoul și mi-i arată cu dezinvoltură, așa cum arăți cuiva că ți-a ieșit o aluniță nouă pe braț. Se ridică apoi brusc, îmi întinde o mânuță transpirată, mi-a părut bine, ne mai vedem, și se îndepărtează alergând în irealul devenit deja noapte. Mai am ceva de rezolvat. E nouă fără douăzeci. Până la nouă trebuie să-i duc administratorului copia după buletinul meu ca să mă treacă în “cartea de imobil”. Biroul administratorului e în fosta uscătorie a blocului. Urc cu liftul până la opt, apoi încă un etaj pe scări. Pricep rapid ce-i cu plasa deasă ce îmbracă balustradele ultimei scări spre acoperiș. Papagali, vrăbii și un porumbel rătăcit coabitează pe țevile de termoficare, ciripind molcom a somn, în vreme ce neonul cu lumină puternică bâzâie improbabil, frate modern și blazat al felinarelor ce se legănau pe punțile caravelelor plecate spre America. La un birou uriaș, plin cu registre, scule, piese de tot felul, ascuns pe jumătate după un dulap de vestiar, tronează Noe, așa-l voi numi, administratorul arcei. În dreapta lui, un radio vechi și mare, așa cum numai lucrurile vechi se făceau, îl difuzează pe postmodernul Connect-R care îmi spune pentru a mia oară că el vara nu doarme. Ok. În stânga lui Noe – de asta i-am pus numele biblic – pe o ladă uitată de timp, doi hamsteri dorm într-o cușcă, iar în spatele administratorului e un acvariu prin care săgetează pești portocalii și albaștri. Și evident, peste tot sunt ghivece cu plante, chiar și doi copăcei. Oricât de ireală mi se pare ziua asta, mi-e clar că am intrat într-un univers paralel. Administratorul îmi strange călduros mâna - ce amabili au fost azi oamenii cu mine. După câteva politețuri, îi dau copia după buletin ca să-mi copieze datele. “Trebuia să fiu de la șapte aici”, zice, în vreme ce-și coboară și ridică ochelarii pe nas, uitându-se în xerocopia actului meu de identitate. Are păr grizonat, o față rotundă și bonomă, un om în maieu și pantaloni scurți care te-a primit la el în casă. Doar vocea e voit autoritară. “Am stat două ore în subsol cu instalatorul să desfundăm canalizarea. Am scos de pe țeavă două mosoare uite-atâta și o pereche de chiloți de damă. Sunt administrator în blocul ăsta din ’82 de când s-a construit, eu am plantat salcâmii de afară, dar mi s-a luat. Ãștia de-și aruncă viețile la budă, am impresia că vor să ma saboteze”. După ce-mi copiază robotic datele din cartea de identitate, se apleacă asupra lor cu atenția unui lingvist care descifrează un pasaj din aramaică. Îmi spune că a făcut armata cu un căpitan maghiar, foarte de treabă. (N-am făcut niciodată cunoștință cu vreun român care să nu-mi evoce, la aflarea originilor mele, numele vreunui maghiar de treabă care i-a trecut prin viață.) Apoi mă chestionează în legătură cu celelalte nume ale mele și află că-s român de origine maghiară cu nume franțuzesc, vorbesc engleza, lucrez ceva ce nu-mi place, sunt deprimat, vreau să fiu scriitor fiindcă am de spus o poveste, dar nu reușesc decât să scrijelesc vorbe, mă paște o despărțire lungă sau un divorț definitive, fiindcă-s tâmpit și nu învăț niciodată nimic din fericire, nici eu și nici toate celelalte primate din lumea asta, tocmai de aia Dumnezeu va arunca peste noi potopul definitiv, suntem niște rebuturi, un plan nereușit, din humă, apă și-un pic de duh poți să reface totul de la capăt, din paradisul originar. M-a prins nepregătit. Noe e străinul din tren căruia îi povestești fără jenă întreaga ta viață, munții pe care ți-ai sumes tinerețea, prăpăstiile în care te-ai prăvălit fără întoarcere. Noe nu zice nimic. Îmi face un semn discret, ceva de genul “stai liniștit, îmi place de tine măi băiatule, timpul trece peste noi toți și nimeni n-ar trebui să fie singur”. Scoate apoi din sertar o sticlă de Glennfidich și două pahare, îmi toarnă cât să mă înece și-și bate arătătorul pe burta sticlei, pronunțând cu siguranța expertului “Medicament!” Apoi, fără să mă avertizeze, pune mâna pe telefonul mobil (roz!), butonează și cere cu o vocea-i autoritară: “Lucreția, urcă până la mine. Și aranjează-te și tu puțin, fato.” Închide și soarbe cu patos din paharul de whiskey. Peste cinci minute apare o ființă despletită, cu pantaloni de casă, șlapi și un tricou cu Tweety. În păr are o floare mare, naturala și pe jumătate ofilită, e clar, a strivit corola de minuni a lumii. Părul ei lung și ciufulit - probabil proaspăt spălat - , pistruii adolescentini, trupul armonios și mâinile cu degete lungi și fine sunt ciudat completate de o privire de sălbăticiune care se fixează obsesiv când pe mine, când pe Noe, când pe vreo ființă sau vreun obiect din uscătorie. “Lucreția-i nepoată-mea, i-o fată bună. Am adus-o de la țară și i-am făcut o situație. I-am luat o garsonieră aici în bloc. E asistentă medicală la nebuni. Vrea să plece în străinătate, dar i-am tot zis , așteaptă fato să-ți găsești un băiat de prin părțile noastre, să nu iei viața în piept de una singură”. Fata mă privește furtiv în vreme ce Noe îi povestește, cu toate detaliile penibile, istoria și situația mea, dramatizând pe ici pe colo. Îmi vine să mă arunc din uscătorie direct în stradă, obrajii-mi ard de la whiskey și de la destăinuirea vulnerabilităților mele în fața acestei necunoscute. După briefing, administratorul conchide și ne expediază: “ ia mergeți voi să vă plimbați un pic, să vă cunoașteți mai bine”. Parcă am auzit vocea tunătoare a Creatorului, creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul. Mormăi ceva a scuză că nu pot, n-am timp, mi-e somn, mă doare burta, sunt laș, habar n-am, fata ține ochii în pământ. Noe e nemulțumit, dar ne salvează telefonul lui roz care țârâie, a reînceput potopul cu mosoare și chiloți în subsol. Mă scurg încet afară, cu Lucreția după mine, prelungind penibilul. Cât timp așteptăm liftul, stânjeniți, îmi spune aproape în șoaptă: “îmi cer scuze pentru…” Nu zic nimic, suntem deja în lift și mă apucă o frenezie de moment și un curaj brusc (ce vină are fata asta că-i singură, ce vină am eu, nimeni n-ar trebui să rămână singur în lumea asta nebună în care se prăbușesc clădiri, cad bariere, femei-pasăre zboară la metrou, maratoniste cu trei sâni aleargă în parc și Noe și-a făcut arca într-un bloc de pe strada Baladei) și o sărut apăsat pe gură. Alerg (aleargă, Hugo, aleargă!) în garsoniera mea, încui ușa și aștept să mi se potolească bătăile inimii. Apropierea unui trup nou în absența celui pierdut face durerea mai acută, ca atunci când râcâi o rană proaspăt închisă și sângele țâșnește. Îmi pun un pahar de rom, bănuiesc că merge după whiskey, deschid laptop-ul și navighez prostit, în siguranța improbabilă a noului meu univers. Dau peste un concurs. Trebuie să povestești (fără greșeli de gramatică) o zi neobișnuită din viața ta. Poți câștiga un loc la un curs de compoziție literară. Încep să scriu. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy