agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-07-03 | [This text should be read in romana] |
Privea vitrina magazinului cu instrumente muzicale de pe Calea Victoriei, în fiecare seară se oprea în același loc și se uita la o vioară aurie dintr-un lemn ca un foc viu, stătea acolo câteva minute, ofta și pleca mai departe. Bătrânul vânzător îl observa de ceva vreme și îl urmărea zâmbind trist, încă un copil care nu putea decât să viseze c-o să cânte odată la o astfel de vioară, iar într-o zi ieși din magazin și veni lângă el.
- Știi să cânți, puștiule? - Nu... nu cred, mă iertați, mă grăbesc... și plecă. Bătrânul reveni la stand, regreta că vorbele lui l-au speriat pe tânăr și l-au alungat. De-altminteri ochii băiatului erau cei care i-au atras atenția, aveau o lumină ciudată, stranie, parcă o durere teribilă l-ar fi devorat pe dinăuntru. A doua zi, la aceeași oră, bătrânul a ieșit din nou în fața magazinului. - Vino cu mine, i-a spus puștiului, să-ți arăt ceva! O clipă tânărul a rămas nemișcat, privea după vânzătorul care gesticula din ușă, nu înțelegea insistența lui, pentru că el nu făcea rău nimănui, nu voia nimic, privea doar vioara aceea frumoasă și atât. În cele din urmă porni nehotărât după bătrân, înăuntru - niciun client, doar liniște și un miros de lemn proaspăt lăcuit. Merse la standul cu instrumente muzicale, vânzătorul ținea în mâini vioara din vitrină, i-o întindea împreună cu arcușul. - Încearcă, puștiule, încearcă să cânți. Tânărul atinse cu degetele lemnul, ușor de parcă îi era teamă să nu frângă vioara. Vânzătorul zâmbea și căuta să pară preocupat cu aranjarea rafturilor, să-l lase pe băiat într-ale lui. Pentru că era din cale-afară de timid și uite cum pipăia în neștire cutia de rezonanță și gâtul viorii. În sfârșit puse instrumentul pe umăr, cealaltă mână prinse arcușul și imediat coardele scoaseră câteva note clare și cristaline. Bătrânul se opri din treabă și ascultă uluit melodia, puștiul cânta bine, foarte bine. Îi urmărea fuga degetelor întocmai ca unui violonist adevărat și înțelese că în fața lui se petrecea ceva neobișnuit, îl privea încordat, ca și cum, dintr-o clipă în alta, ar fi trebuit să îl recunoască. Nu știa cântecul, nu auzise niciodată melodia, era complexă și dificilă, gamele în care cânta aveau mesaje ce trezeau tristeți necunoscute, abisale. După câteva minute tânărul se opri, observă privirile celor din magazin, ceilalți vânzători se adunaseră în jurul lui să-l audă mai bine, înapoie bătrânului vioara și arcușul și îi mulțumi cu obrajii încinși de emoție. - Unde ai învățat să cânți? - Dar eu nu știu să cânt, am încercat vioara. - Bine, bine... dar ce ai cântat? - Nu știu... vă mulțumesc, mă scuzați... spuse și plecă grăbit. Bătrânul puse instrumentul la loc, privi arcușul, îl aranjă alături în vitrină și clătină capul. Așa ceva se întâmpla extrem de rar, poate o dată în viață, copilul acela avea un talent extraordinar pe care el, vânzător obișnuit, nu îl înțelegea. Ziua următoare tânărul veni din nou, la aceeași oră și în același loc. Vânzătorul ieși iarăși din magazin. - Vrei să mai încerci vioara? De data aceasta puștiul cântă aproape jumătate de oră, printre vânzători se strecurară și câțiva clienți, îl urmăreau cu toții înfrigurați, erau cântece necunoscute, triste și puternice, notele se completau într-un fel unic, aveau ceva dumnezeiesc. Și de fiecare dată, la sfârșit, tânărul înapoia vioara și arcușul, mulțumea și pornea grăbit spre ieșire, în aplauzele celor din magazin. În fiecare zi la fel și bătrânul își propunea mereu să afle cine este băiatul, cum îl cheamă, unde studiază... însă cântecele îl amețeau atât de rău, încât uita întotdeauna să-l întrebe ceva. Magazinul se umplea în fiecare după-amiază la ora patru și jumătate, veneau oamenii să îl asculte, să îi vorbească, să afle ce muzică este, dar niciunul nu zicea nimic, când se dezmeticeau, tânărul era deja plecat. Într-o seară a apărut o echipă a televiziunii, să ia interviu misteriosului muzician, și-au aranjat aparatura și au așteptat. Cât despre puști, el a venit la aceeași oră, nu se mai oprea de mult în fața vitrinei, mergea direct la bătrânul său prieten, îl saluta, iar acesta îi întindea vioara și arcușul. Luminile aparatelor de la televiziune s-au aprins, un reporter a făcut discret o introducere succintă și au început să transmită live. Liniștea era desăvârșită, ascultau cu toții vrăjiți cântecele băiatului, de fiecare dată altele, parcă tot mai frumoase, parcă aduse din altă lume. Tânărul era îmbrăcat ca de obicei modest, dar curat și nu acorda nicio atenție celor strânși în magazin care, pe zi ce trece, erau mai mulți. Își vedea de muzica lui vreme de jumătate de oră, niciun minut în plus. Reporterul a rămas cu microfonul întins spre violonist, căștile aproape căzute, cameramanul filma de aproape, așa că nimeni n-a auzit chemarea celor din studio. La sfârșit, tânărul întinse vioara și arcușul, mulțumi vânzătorului și porni spre ușă. Abia când a ieșit în stradă, reporterul s-a dezmeticit și a alergat în urma lui cu tot cu sunetist și cameraman și tot atunci au auzit strigătele directorului din studio care le reproșa telefonic că au transmis în eter treizeci de minute de spațiu gol, doar un stand de instrumente muzicale și un vânzător în etate ce stătea în picioare și privea fix în camera de luat vederi. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy