Dragi Spectatori! Ne aflăm în deșertul toxic Albastrudemetal din valea Amazonului. Puteți vedea ceva care… după părerea mea, nici măcar nu vă trezește curiozitatea. Stau aici,… o clipă… să-mi iau notițele. Ce-o fi asta? A, da: copac. Stăm deci lângă… o plantă numită copac. Este foarte, foarte frumos acest deșert! O valoare eternă. De aceea a devenit necesară îndepărtarea acestei orori. Acum 150 de ani, acest ceva s-a și folosit, deși nu pot să-mi închipui la ce. Alături de mine se află un – o clipă, să mă uit pe notițe – așa-numit tăietor de lemne. Un moșneag, are deja 34 de ani și încă nu-i pensionar!
– Spuneți-mi, dumneavoastră ce credeți, ce vârstă are acest… copac?
– Păi, vă rog frumos, stră-străbunicul meu ne-ar fi putut spune doar aruncând o privire. Stați, să-mi iau aparatul digital de-determinare-a-vârstei. O clipă, copacul ăsta să tot aibă vreo 716 ani.
– Groaznic! Nu credeți că e o aberație să aibă o viață atât de lungă, orice-ar fi? Și dumneavoastră aveți deja 34 de ani și încă nu sunteți pensionar.
– Stră-străbunicul meu a trăit 98 de ani!
– Și stră-străbunicul dumneavoastră a fost tot tăietor de lemne?
– Da. La 95 de ani încă mai tăia lemne. Străbunicul meu a trăit 83, bunicul meu 62, iar tatăl meu 54.
– Ce grozăvie! În familia dumneavoastră s-a ajuns la asemenea vârste matusalemice?
– Păi, trebuie să spun că asta a fost demult, în condițiile din prezent nu mai e nevoie de așa ceva.
– Păi vedeți! N-are niciun rost să trăiești atât de mult. Ce naiba țineți în mână?
– Asta, vă rog frumos, e o secure.
– Ce?
– Un topor.
– Până la urmă ce-i: secure sau topor?
– Pe vremuri s-a numit și așa, și așa. Mă gândeam ca acum, înainte de a ieși la pensie, să nu folosesc unealta cu laser cu care, în 0,7 sutimi de secundă, aș putea să tai acest copac.
– Ce? A, da, tocmai despre asta facem interviul.
– Mă gândeam să folosesc unealta stră-străbunicului meu.
– Înțeleg. Și ia spuneți, cât o să dureze?
– Păi, având în vedere că e un copac foarte vechi, are diametrul pe puțin 10 metri, cred că o să-mi ia vreo săptămână.
– Vedeți, dragi Spectatori, de ce era necesar, în vremurile de demult, să se trăiască atâta amar de vreme: o muncă de câteva sutimi de secundă îți lua o săptămână întreagă.
– Înspăimântător!
– Cum spuneți?
– A, nimic, a fost doar așa, un gând. Îmi povestea odată bunicul cum a scăpat el când a fost atacat de un rechin, și a spus atunci: avea înnotătoare înspăimântătoare, de-acolo vorba asta.
– Rechin? A, dumneavoastră vorbiți de vremurile când apele oceanelor nu erau înspumate și pline de bule mirifice și multicolore ci erau, în mod absolut dezgustător, populate de viețuitoare! Ce aberație! Incredibil! Imaginați-vă ce ar face turistul, care vrea să meargă la plajă și să îngălbenească la soare, dacă n-ar putea să sufle din apa mării aceste bule galben-roșietice și albastru-verzui, iar apa mării nu i-ar răspunde, suflându-i-le înapoi.
– Înțeleg, înțeleg, așa e.
– Na, atunci dați-i bătaie și tăiați acest… copac! Când sunteți gata, mă întorc. Măcar nu mai strică peisajul și deșertul va arăta frumos! Iar oamenii care vor trece pe aici, să nu uite să-și aducă aparatele respiratorii, pentru că în caz de furtună de nisip, aici, printre dunele verzui, totul se schimbă într-atât, încât supraviețuirea devine de-a dreptul imposibilă.


– Șefu’ ! Am făcut reportajul. Dumneavoastră mi-ați spus să fie un interviu profund analitic. Însă toată tâmpenia asta n-are rost. Un interviu profund analitic durează până la 4-5 minute. Eu n-aș vrea să irosesc atâta timp, dacă și Domnu’ Șef e de acord.
– Și la ce te-ai gândit?
– Eu sunt de părere să arătăm chestia aia… cum îi zice… copacul, și pe tipul ăla ciudat. Anunțăm că s-a tăiat și ultimul copac de pe Pământ și băgăm publicitate.
– Se vede că ești isteț, băiete, tu ai să fii urmașul meu! Câți ani ai de fapt?
– 19, Domnule.
– Păi, ai toată viața înaintea ta! Cel puțin 15 ani de muncă și alți câțiva de pensie. Tu o să faci carieră la noi!

Apărut în numărul din august al Revistei Familia
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță)