Toamnă târzie, plimbări nocturne, alei îngălbenite,copaci dezgoliți și luna care filozofează interminabil norilor răzleți. Doi câte doi, sub felinare strâmbe și mioape, îndrăgostiții stau ca niște fluturi sub lumină.

Cuprins de melancolie, poetul scrie la întâmplare despre iubirea eternă și gândul îi fuge la friptură și la o femeie caldă. Poezia trebuie terminată repede, mai e puțin până la miezul nopții, dacă reușește, va primi zece lei de la redacția ziarului.

Fereastra camerei dă spre parc. Deasupra, un lampadar strânge, în fiecare noapte, gândaci negri și fluturi, uneori intră unul și îi pudrează liniștea zburând deasupra mesei. Vara trecută a terminat un roman, l-a vândut și a sărbătorit o săptămână întreagă. Cu Maria a sărbătorit, au băut vin și au mâncat friptură. A plătit-o dinainte, așa e ea, neîncrezătoare, îl știe sărac și pofticios, dar habar n-are ce înseamnă scrisul și cât de intense sunt trăirile poetului.

Și Maria este săracă, se descurcă vânzându-și trupul cu opt lei pe noapte, subțire și palidă nu primește niciodată mai mult. Vine în fiecare seară și se așează pe banca de la intrarea în parc. De la fereastră, poetul îi urmărește gesturile, o vede cum negociază, cum pleacă uneori cu vreun bărbat.

O iubește în taină, iubire de poet, fragilă și neputincioasă, visează că într-o zi va da lovitura cu un best-seller și va pleca departe de oraș. Pe Maria o va lua cu el, or să locuiască la mare, într-o casă cu grădină. Ea o să fie bronzată mereu, o să-i gătească și o să-l iubească doar pe el. Acum nu-i poate oferi decât camera asta ieftină, fără dulap, fără cuier, doar cu un pat vechi, o masă și un scaun.

E noapte, e toamnă și inspirația îl ocolește. Îl roade foamea și privește cu jind la Maria, care așteaptă clienți, o dorește goală și fierbinte în patul lui. Mai devreme a văzut-o negociind cu doi bărbați, nu a plecat cu niciunul.

Bătaia pendulei din camera gazdei se aude lovind sinistru miezul nopții.

Gata, n-o să iasă nicio poezie, n-o să câștige niciun ban. Poetul lasă creionul peste coala nescrisă și pleacă să-i vorbească Mariei. Cu puțin noroc, primește o noapte pe datorie.

Când îl simte alături, femeia tresare, apoi zâmbește și închide ochii. Poetul ia gesturile ca pe niște acceptări tacite, promisiuni, se așează alături și îi povestește despre mare, despre casa cu grădină și flori, despre pescăruși obraznici și despre pescarii slăbănogi, cu bărcile din lemn.

Îi atinge părul, se apleacă și o sărută.

Maria arde ca un cuptor, pe frunte picuri de sudoare se evaporă, ca să apară imediat înapoi.

După aceea nu a mai zâmbit, nu a mai făcut nimic. Maria a încetat să respire la cinci minute după miezul nopții, părea că-și ține aerul în timpul unei scufundări la mare adâncime. Poetul s-a întristat, tristețe de poet, fragilă și neputincioasă, îi aranjă părul umezit de febră, în poală mâinile, una peste alta, apoi se ridică și porni spre cealaltă parte a parcului.

Acolo femeile cer mai mult, dar cu puțin noroc, primește o noapte pe datorie.