Mă gîndeam la un subiect fierbinte, la ceva inedit, șocant, chiar fabulos, doream ca romanul acela să reprezinte ultima și singura posibilitate de exprimare plenară a sentimentelor și să cuprindă în sine toate stările trăite sau închipuite vreodată. Nu țineam cont de faptul că însumi eram limitat, o ființă măruntă între miliarde de ființe trecătoare și imposibil de mîntuit. Credeam pe atunci că mîntuirea nu e decît luminare prin cunoaștere și nemurirea ce rezultă prin regăsire odată pătrunzînd misterul existenței. Simpla experiență mistică îmi dovedea putința, și nerăbdarea de a transmite tuturor miracolul nu-mi părea pe atunci puerilă. Așa că m-am retras pentru cîteva săptămîni într-o încăpere pentru a scrie.
Planul mi-l puteam duce la capăt numai cu ajutorul celui mai bun prieten. I-am destinuit dorința-mi ascunsă și părea entuziasmat.

Gabriel căzu de acord să mă acopere la serviciu, să-mi asigure cele necesare traiului zilnic, ba chiar să se roage pentru mine spre buna îndrumare a gîndurilor. Mă vizita numai seara, după ora șase, preț de cîteva minute. Îmi lăsa punga de plastic cu cele cîteva necesare trupului pe masa din bucătărie apoi se înfrupta din vorbele mele prea puține pentru curiozitatea-i aparte. Eram amîndoi mulțumiți, unul de liniste, celălalt de posibilitatea mistică de a salva omenirea prin tăinuire. Îmi aduse la un moment dat o hîrtie ștampilată de medic prin care se confirma intemarea mea în spitalul orășenesc. Þi s-a terminat concediul de odihnă mi-a spus, așa că trebuia să găsesc ceva pentru șeful tău. I-am mulțumit și l-am poftit afară. În ziua aceea inspirația imi dictă un număr de pagini de o profunzime și claritate cum niciodată nu mi s-a mai întîmplat. Un capitol întreg dedicat divinității și revelației umane, un capitol ce va fi cu siguranță cheia ințelegerii și a trăirii. Și cartea mea va fi cartea cărților, iar biblia va deveni o simplă introducere în lumea posibilităților și devenirii.
Nu eram total mulțumit de rezultatul muncii de trei luni. Gabriel mi-a prelungit de cîteva ori concediul, apoi m-a anunțat cu părere de rău că șeful mi-a desfăcut contractul de muncă. Nici bani nu mai aveam așa că plasa cu alimente zăcea goală pe masă de cîteva zile. Și numai foamea mă determină să trimit manuscrisul la prima editură mai cunoscută ce-mi veni în minte. Dar cum nu primisem nici un semn, iar bani de la prieteni nu mai puteam împrumuta, majoritatea știindu-mă deja de rău-platnic, am început să trimit în disperare manuscrisul tuturor editurilor găsite pe internet. La început am ales numele cunoscute, apoi la întimplare. Și nu erau puține. Eu, cel care spera să salveze spiritual umanității, stăteam în cea mai profundă dezolare în așteptarea semnului divin. Doar Gabriel mă consola că am scris o carte deosebită, că el ar da foc tuturor celorlalte cărți a căror lipsă de importanță le face inutile după citirea marii opere. Verificam cutia poștală de cîteva ori pe zi, emailurile de două ori înainte de a le șterge, toate reclamele și alte tîmpenii trimise de cine știe ce plictisiți, iar mîntuirea, propria mîntuire, îmi părea tot mai departe.
Începeam chiar să mă îndoiesc că ceea ce am scris ar fi adevărat, că oamenii pot să se desprindă de condiția pervertită materiei.