Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Și era cam scorțos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La odihnă. Mai aveam o stropitoare. Mă împrietenisem cu ea. Eu cântam de-ale urșilor prin pădure. Ea stropea florile. Cu mâna mea. Nu era ca vulpea. Nici ca dihorul care ne lua hrana de la gură. Odată, am găsit un pui cu piciorul frânt. Mi-am sfâșiat rochia de in pe care o îmbrăcasem pentru prima oară, ca să-i prind oasele sfârtecate. Pe mama a luat-o durerea de cap. Avea mereu migrene. Eu o priveam cu niște ochi mari în care ar fi încăput și lacrimile ei. După o vreme, bunicul s-a supărat că aveam viața aceea. A luat un cuțit cu plăsele mari. Sau așa îl vedeam eu. Bunica ne-a făcut o ciorbă bine dreasă, cum numai ea știa. Simt și acum piciorul de găină cum umblă prin inima mea făcută grăunță.
Erau zile când rămâneam de vatră. Frământam. Pâinea era rumenă și avea o bunătate așa, de copil. Chiar atunci veneau toți din câmp, cu fețe arse de vânt. Tata îmi dădea o palmă scurtă peste obraz. Apoi mă lua pe genunchi. Preț de un oftat.
Mai mult tăceau decât vorbeau. Și se mai priveau, uneori, cumva, pe neînțelesul meu. Eu încercam să visez cum e să fie frumos în viața părinților mei. Dar oboseam repede. Atunci, veneau în goană câteva întrebări, iar eu, mai timidă, mă fâstâceam, așa că, nu găseam răspunsuri. Nici în cartea de povești nu am deslușit mare lucru.
Visele mele erau de lut.
La două gospodării de noi, sute de cărămizi stăteau tolănite la soare. Să se coacă. În curând, le venea rândul la o casă nouă. Pentru vecinii noștri. Sub tencuială se găsesc semne de mâini. Și ale mele. A fost prima și ultima construcție. Manuală. Cu oameni în loc de mașini.
Am plecat în lume. Pe treptele școlii. Am ajuns la ultima, pe vremea aceea. Între timp s-au mai ridicat altele. Cu bani grei. Am lăsat câteva amintiri și locuri în cimitir. Cenușii. Pământul, pădurea, casa nu mai sunt. Le-au înstrăinat, rând pe rând. Fără nimic, i-aș putea numi supraviețuitori.
Singură. Prea departe. Și foarte puternică. Îmi duc, precum melcul, casa în spinare. Și nu e ușoară. Aparent, să ai unde locui e un fel de noroc. Intri și faci ce vrei. Cel puțin, îți dă impresia de siguranță. Dincolo de cochilie, gelatinoasă, lumea se târăște. Molcom. Și fără să știe încotro.
Iar tu faci de-ale tale. Poezie. Cine mai are timp să viseze este privilegiat de soartă. Pe vremuri, când gândeam, eram luați în colimator. Și gândeam al naibii. Visele de pe atunci mi se trag. La început, o teamă, după un timp, naivitate, mai apoi, speranță...
Car aceeași neîmplinire în fiecare zi. Oamenii, unii dintre ei, desigur, se întreabă cum o duc. Cu grijă, le-aș răspunde, dacă măcar ei nu ar fi foarte grăbiți să treacă podețul dincolo de curcubeu.
Dacă totul s-ar plăti în iubire, m-ați recunoaște de bogată. N-aș mai avea neliniști. N-aș mai purta grijile pe dos. Mi-aș permite extravaganță, lux. Inclusiv acela de a călători. Până la polul opus al sufletului. Nu m-aș speria să ajung în antarctica vreunui om. Nu mă feresc de sloiuri. Îmi pun o haină groasă peste conștiință.
Numai că s-a inventat hârtia. Cu valoare. Monopol sufletelor. O suferință din care scapă cine poate...
Chiar și când se dă timpul înapoi, eu fac mereu pasul înainte. Sunt foarte puternică. O spun.
Să mă sugestionez.