S-a întâmplat în luna decembrie, spre sfârșit. A nins mărunt vreo două zile la rând, dar în oraș zăpada nu era mare și nici din cale-afară de albă. Crăciunul părea că se îmbracă în haine triste, pentru mine cel puțin, iar eu refuzam cu încăpățânare bradul, globurile, luminile colorate și ordinea pe masa din camera de lucru. Existența îmi devenise vegetală, eram un copac ce-și pierduse frunzele, în poveste mai era și femeia care țipă, se săturase de mine, nu mai eram bun pentru că nu o mai scoteam la restaurante și nici în excursii n-o duceam, nu erau bani, dar asta nu era o chestiune importantă pentru ea. Începuse să condiționeze întâlnirile noastre cu vacanțe, cu spectacole scumpe, iar eu nu țineam pasul și eram pedepsit. Apoi a urmat marea însingurare. Trecuse toamna, veneau sărbătorile de iarnă și cu cât erau mai aproape, cu atât mă deprimau mai mult. Zilele erau atât de asemănătoare, încât habar n-aveam când trăiesc și când visez.

Cu doar câteva zile înaintea Crăciunului am primit un e-mail ciudat pe care l-am citit de câteva ori ca să înțeleg, să fiu sigur că nu-i o glumă pentru că, la drept vorbind, nu se întâmplase niciodată să fiu invitat în necunoscut de cineva la fel de necunoscut.

Scria: Dragă domnule dramaturg (după primele cuvinte am fost convins că este vorba despre o farsă pentru că numai două persoane îmi spuneau astfel și primul imbold a fost să șterg mesajul), aflând că nu ați mai scris de o bună bucată de timp și nici nu ați respectat termenele pentru comenzile primite de la regizorul trupei de teatru cu care lucrați, am plăcerea să vă invit să petreceți sărbătorile de iarnă la malul mării, în Constanța. Chiar dacă acum marea nu este atât de atrăgătoare cum este vara, între Crăciun și anul nou e mai întunecată, furioasă și capricioasă ca oricând, vă ofer în schimb o cameră caldă și primitoare. Mi-ar face deosebită plăcere să vă am invitat și să aflu că aici, în casa mea, ați reînceput să scrieți. Vă transmit adresa și harta. În cazul în care veniți și nu sunt acasă, găsiți cheia sub prag. Vă doresc o zi bună și gânduri limpezi. Cu respect, V.

În orașul Constanța aveam câțiva prieteni, dar niciunul să facă astfel de invitații, iar mesajul era scris cu siguranță de o femeie, e vorba despre stil și abordare. Normal că am luat totul în glumă, nu cunoșteam nicio V la Marea Neagră și nici din cale afară de faimos nu eram încât să intereseze pe cineva dacă mai scriu. Să îi răspund, nu se punea problema, nu voiam și, mai mult ca sigur, voi rămâne în București să petrecem Crăciunul în modestul și recele meu apartament, eu și câinele Ion. Pe el oricum nu îl invitase la mare, poate nici nu știa de existența lui sau nu îi plăcea rasa lui de cățel pitic.

Și cu toate astea am rămas pe gânduri... decât să stau și de sărbători în obscuritatea și singurătatea biroului, eu și nenumăratele mesaje cu urări primite pe cele două telefoane portabile, mai bine riscam și porneam spre Constanța. Știu că ar fi fost un lucru nebunesc, negândit dinainte dar, în felul acesta, măcar schimbam aerul, revedeam locuri dragi, ieșeam la plajă, aș fi privit marea de pe nisipul amestecat cu zăpadă, ar fi fost o schimbare.

Cu o zi înainte de Crăciun am dus câinele Dianei, bineînțeles c-a strâmbat din nas, i-am spus: - Câinele Ion nu a fost invitat, este vorba despre o petrecere exclusivistă, sofisticată, înțelegi? Nu înțelegea, dar nu i-am dat alte explicații, nici n-aș fi știut ce să-i spun mai mult și am plecat.

Dincolo de geamurile mașinii erau câmpurile pe jumătate albe, cealaltă parte era neagră, pământ și zăpadă, culoare și ne-culoare, speranță-cădere... Nu m-au încântat niciodată autostrăzile, în locul deșertului pe care îl traversau, preferam șoseaua îngustă, îmi plăceau casele și curțile și oamenii grăbiți traversând gospodării sau drumuri sau ce voiau ei să traverseze, pe autostrăzi nu vedeai decât câmp și poduri.

Pe un vapor mic scria CONSTANȚA, gata! intrasem în oraș, am înaintat conform planului schițat încă două intersecții, am făcut dreapta, stânga și am oprit motorul în fața unei case la fereastra căreia lumina un brad. La poartă era un buton roșu sub care scria: sună întotdeauna de trei ori! și chiar așa am făcut, dar n-a ieșit nimeni, nu am fost întâmpinat de nimeni. Am ridicat gulerul de la palton, era frig, m-am așezat pe cele două trepte care urcau la nivelul curții, m-am sprijinit de metalul porții și ea s-a deschis singură, era descuiată, am intrat: bună ziua!! Nu a răspuns nimeni, am mers la ușa care dădea într-un coridor, în dreptul clanței un bilet mic, alb, înfipt între toc și ușă: Înseamnă că ați decis să veniți. Găsiți cheia la locul stabilit în e-mail, în frigider aveți mâncarea, un cadou sub brad și o cameră pentru odihnă. Pe mine să mă iertați, a trebuit să plec la București, s-a ivit o oportunitate pe care nu am putut să o refuz. Sărbători fericite și la mulți ani! V.

Ciudată gazdă, ciudată invitație și stranie primire. Am luat cheia de sub prag și am intrat, am dat o tură casei, era aranjată festiv, aștepta oaspeți, m-am gândit la apartamentul meu din București - uite diferență! asta înseamnă o mână de femeie harnică, din nimic construiește palate. Sub brad găsesc un pachet legat cu fundă, alt bilet: Domnului dramaturg, cu stimă! Încerc să percep o undă de ironie în cuvintele frumos desenate, desfac pachetul, un caiet mare în coperți din piele cu numele meu gravat auriu, îl deschid, prima pagina are un fel de prolog: A fost odată un om ca o liniște în mijlocul deșertului... Cred că-și dorea să continui povestea, dar ce puteam scrie despre un deșert înghețat și despre omul acela, ca o liniște, probabil tremura de frig și privea stelele și aștepta să adoarmă ireversibil pentru ca sângele să îi înghețe mai ușor și ce putea fi mai teribil decât să îi vorbesc unei necunoscute despre deșertul din sufletul meu?

M-am întors la mașină, am luat bagajul, o singură geantă, câteva lucruri de schimb, în casă cald și o tăcere egală, încă eram amorțit și mai ales indiferent, am scos paltonul și am intrat în dormitor, era luminat discret de o lampă de veghe, patul era pregătit cum scria în bilet, în living masa aranjată pentru oaspeți, farfurii-pahare-tacâmuri, mâncare nu, gazda îmi scrisese că totul se afla în frigider și chiar era plin cu tot felul de bunătăți, erau și câteva sticle cu vin roze. Am luat una, afară se însera, scurte zilele de iarnă, prea scurte, rămânea ca dimineață să merg la mare, acum nu, era târziu.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam să găsesc un alt deșert, la urma urmei ce făceam? Schimbam deșertul bucureștean pe altul, constănțean. Știam cât de mult doare liniștea la început... pentru mine era mai bine, de când mă însingurasem, deșertul devenise un lucru acceptat, nu mai era atât de sufocant să nu văd cu lunile nimic nou, numai că ea, gazda mea, ar fi trebuit să cunoască lucrurile acestea, așa cum știa o grămadă de alte lucruri despre mine. Altfel nu ar fi plecat după ce a pregătit ce era de pregătit de sărbători, nu ar fi fugit de atâta pustiu sau poate doar spera să vin, să aduc semințe și apă proaspătă, să îi semăn pământul, să crească mai târziu bambuși viguroși, rezistenți la ger și la soare.

În prima noapte, în ajun, am adormit repede, a rămas totuși amintirea unui vânt care foșnea afară și mai erau strigătele acelea de pescăruși... apoi s-a făcut liniște și iarăși lumină. Dimineață, am tras un halat peste pijama și am revenit în living, ceva se schimbase, dispăruse sticla goală de roze și paharul din care băusem, acum era un platou cu ouă umplute, șuncă, roșii, castraveți și alte chestii apetisante, într-o cană cafea, în cealaltă lapte, ieșea abur din amândouă. Am băut cafeaua privind soarele, bine că nu era înnorat, vremea frumoasă te binedispune chiar și în plină iarnă, de sărbători. Am mâncat și am dus vasele în bucătărie, apoi am ieșit la o plimbare pe plaja jumătate înghețată. M-au recunoscut valurile, m-au salutat în felul lor, aruncând spre mine apă sărată, m-am aplecat după câteva scoici, cum făceam vara, doar că acum nu am putut rămâne mult timp, briza bătea prea tare, era frig. Am urcat în Piața Ovidiu, m-am învârtit pe la magazine, altădată aici se vindeau covrigi, plăcinte dobrogene și iaurt, acum nimic din toate astea, m-am dus la Cazinou, arăta sinistru simbolul orașului Constanța și gata, adică gata plimbarea, m-am întors la casa gazdei mele absente.

Înăuntru iarăși modificări, patul pregătit pentru somn, masa încărcată cu vase acoperite ingenios, o sticlă neîncepută cu vin roze și un pahar cu picior, o farfurie, un tacâm... câtă singurătate aurită în jurul meu! Nu aveam chef să mănânc, mai întâi voiam să aflu cine aranja totul, pentru că repet, eram singur și nimic nu arăta că, în lipsa mea, intrase cineva să facă pregătiri. Și am luat casa la verificat, mai întâi bucătăria, vasele de dimineață dispăruseră prin dulapuri, am intrat în camere, nu erau multe, trei la număr fără living, două dormitoare aproape goale, mobilate simplu și nelocuite, am ieșit în curte, nicio ușă ascunsă în gard, niciun loc pe unde să intre ori să iasă cineva.

Apoi m-am plictisit și am renunțat, mă răzbise și foamea, mai târziu am dus farfuriile și tacâmurile în bucătărie, m-am așezat pe un scaun lângă fereastră și am pândit aproape o oră sperând să apară cineva. Vinul roze se terminase, am ridicat din umeri - dacă nu vrea să se arate, asta e! - m-am retras în dormitor, în pat se afla caietul îmbrăcat în piele, deschis la prima pagină: A fost odată un om ca o liniște în mijlocul deșertului...

Eram invitat să scriu, era clar, numai că eu nu aveam chef, voiam doar să dorm, m-am trântit în pat și cred că am adormit imediat pentru că nu a rămas nicio amintire concretă. Nu știu cât era ora când m-am trezit, eram îmbrăcat în pijama, mă aflam sub pilotă, hainele erau aranjate pe umerașe, în living se vedea lumină, simțeam că nu sunt singur și senzația îmi dădea un disconfort ca un frison pentru că nu aveam nici cea mai mică idee cine se află cu mine, în casă și mai ales cum de eram îmbrăcat în altceva decât în hainele în care mă culcasem. Am ieșit din încăpere câlcând încet ca atunci când vrei să surprinzi pe cineva, masa era pregătită din nou, altfel de mâncare - era Crăciunul - altă sticlă cu vin, am verificat iarăși fiecare cameră, bucătăria, cămara cu provizii, am deschis ușa, am privit în curte. Afară ningea, în curte se așternuse un strat proaspăt de zăpadă și nicio urmă de pas nu trăda prezența cuiva. M-am întors și am servit masa, îmi lipsea televizorul sau măcar un aparat de radio. Nu am mai dus farfuriile în bucătărie, m-am așezat lângă brad și am așteptat. Am luat și caietul cu mine, l-am pus pe măsuța unde presupun că își servea gazda cafeaua sau ceaiul și am scris.

A fost odată un om ca o liniște în mijlocul deșertului...

Niciodată luciul nopții nu se așternuse atât de perfect pe încruntarea nisipului, niciodată firișoarele acelea, ca niște vene viorii nu așteptau atât de nerăbdătoare apa sărată a mării. Ochiul gălbui din lună a clipit de două ori așa cum clipesc ochii corbului și a îmbrăcat în lumină uitarea deșertului, pe noptieră o cană fără cafea, cu zațul rămas ca niște cearcăne de dimineață și două aripi rătăcite de albină. Zâmbetul omului-care-așteaptă mai avea două orbite egale, unde străluceau lumini, mai era și un nas descărnat și buze cu colțurile ușor ridicate și toată zestrea părea să privească peste dunele de nisip către ceva necunoscut și secret. Omul-care-așteaptă era de o mobilitate ieșită din comun, la fiecare oră se rostogolea ca un zar și de fiecare dată cădea pe fațeta cifrei unu, era notată cu grijă pe stern - nu se grăbea niciodată în rostogolirea lui. De sărbători oasele își trăgeau deasupra carne și cartilagii și o piele catifelată, haine spălate-scrobite-călcate, iar ochii își refăceau singuri pupilele și tot ce mai aveau nevoie, când toate erau la locul lor, omul-care-așteaptă începea să cânte. Cuvintele atingeau cerul ca și cum l-ar fi atins un toiag fermecat, norii se adunau și ploaia începea instantaneu, apăreau drumuri lungi și parcuri cu sens unic, duceau toate spre mare. Aproape de plajă, rezemată de un măr, stătea femeia pe care o aștepta din vremea marelui deșert. În clipa aceea toate au început să se coloreze, prindeau viață, niciun pericol nu amenința valurile care torceau la picioarele copacului crescut prea aproape. Fără spaime și fără îndoială cântecul înainta în larg ca trupul unei fete, în vreme ce fulgere protocolare despărțeau cerul în două părți: înainte și după.

Undeva se deschise o ușă și mirosuri îmbietoare te invitau să intri ca într-un restaurant pe țărm, să te așezi la masă, să apară farfurii și pahare care se încărcau singure, pe ring dansau perechi, perechi. Pendula a bătut de douăsprezece ori, iar lampa de la fereastră a tremurat ca atunci când o umbră trece prea aproape, doar luna a rămas la fel și își reflecta mai departe deșertul pe nisip ca pe o plajă care se termină în mare.

Atunci iarba a amețit după o pală mai tare de vânt, mărul s-a scuturat și totul a revenit ca la început. Omul-care-așteaptă s-a întors la starea dinainte ca și cum totul n-a fost decât o aducere aminte, o tulburare ca atunci când un stol de păsări mici se ridică deodată și zboară spre locuri mai puțin singuratice. Și iar apare deșertul în mijlocul căruia se află omul ca o liniște adâncă, poveste veche, atât de veche încât nimeni nu-și mai aduce aminte de ce schimbi uneori deșertul propriu cu alt deșert, pentru că toată lumea știe că ele sunt toate la fel, aride și goale și nimic și nimeni nu le poate schimba vreodată.

Pun creionul jos și las caietul deschis. Nu știu de ce-mi închipui că acum o să apară gazda sau cine schimbă lucrurile prin casă și am așteptat răbdător toată seara și toată noaptea. Farfuriile cu resturile alimentare se aflau mai departe pe masă, nu le-a strâns nimeni, paginile caietului erau nerăsfoite, au trecut ore, lumina dimineții a reapărut la ferestre, afară ninsoarea se oprise. Am deschis ușa, nicio urmă în zăpadă, m-am întors la măsuța de lângă brad să aștept, ca omul din deșert. Numai că acum nu mai aveam motiv, cele câteva secunde cât m-am dus la ușă și înapoi, au fost de ajuns să producă schimbări, simțeam în aer un miros nou, lângă caietul deschis era așezată o cană cu cafea fierbinte. Masa era curată, farfuriile schimbate, micul dejun pregătit, pagina de la caiet întoarsă, scria:

Atunci firul de ață a încolțit în acul de cusut cum încolțește din zăpadă firul subțire de grâu, ca o speranță verde, ca o șoaptă fertilă. Deșertul meu s-a transformat în ogor...

Se juca... nu știam cine sau ce, dar sigur asta făcea și nu își găsise pe altcineva decât pe mine. Anume mă invitase în acest loc pustiu ca să râdă, să se distreze, să mă înspăimânte și urmărea să mă determine să îi povestesc despre deșerturi cunoscute. Crăciunul trecuse, peste câteva zile urma revelionul, o stare de apăsare mă tortura continuu, pentru că mă simțeam urmărit pas cu pas. Îmi sorbeam cafeaua gândind la toate lucrurile care se întâmplau aici, pendula torcea monoton, dulapurile adormite pocneau, își trăiau existența fără să le pese dacă erau folosite de om ori de umbră, doar pereții păreau să-mi vorbească, murmurau neîncetat să mai stau, spuneau: Ai tot ce-ți trebuie și noi avem nevoie de tine, rămâi...

Era după-amiază și încă mă învârteam prin camere, mâinile la spate, fruntea plecată, priveam covoarele groase peste care călcam desculț. Deșertul ei se transformase în ogor pentru că venisem aici, spunea c-a apărut un fir subțire de grâu ca o speranță verde, asta era concluzia a ceea ce se petrecuse zilele și nopțile acestea. Dinadins am fost invitat într-o casă unde stăpânea deșertul, să scriu câteva rânduri și vraja să se destrame, casa să devină iarăși casă, să se audă glasul femeii-care-râde, glasul bărbatului și al copiilor, zidurile să zâmbească în loc să mormăie, ferestrele să se deschidă și să intre briza mării să se joace cu părul celor care trăiesc. Ciudate aceste schimbări rapide, transformările camerelor, pregătitul fantomatic al meselor și eforturile făcute de casă doar pentru mine, o simțeam ca pe o ființă vie și atunci venea o spaimă ca o negură de toamnă. O alungam doar cu sticla cu vin roze, seara se transformase în noapte și eu încă mă învârteam aiurea, căutam să pun ideile cap la cap, puteam la fel de bine să-mi strâng cele câteva lucruri, să încui ușa și să plec la București, dar mă gândeam la zăpada de afară, la viscolul care începuse de aproape o oră. Și mă mai gândeam la deșertul biroului meu, la plictiseala zidurilor mele, aceeași tristețe și lipsă de râs de femeie, de copii și de tot ce însemna familie. Am început să râd, mă oprisem în loc și râdeam pentru că voiam să-i întorc invitația, să vină și ea la mine să arunce în pământul meu semințe care să germineze, deșertul meu să se transforme și el în ogor așa cum se transformase casa ei. Și uite că pentru solul ei mă simțeam tată și chiar eram tatăl milioanelor de fire subțiri și verzi care mă strigau atunci când bătea vântul și creșteau în soare și în timpul ploilor de vară.

Nu știu când am adormit, probabil când a reapărut pustiul, din nou visasem deșertul... era dimineață, afară viscolul se oprise, pe masa din living ultima masă, cafea și lapte fiert, vin, nu, roze-ul dispăruse și asta pentru că aveam de condus câteva ore până în București. Și totuși ceva se schimbase esențial, camerele râdeau, ferestrele sclipeau de o fericire ascunsă, glasuri de femeie și copii păreau că se strigă - ecouri - poate că prezența mea anostă chiar schimbase o stare de spirit și o locuință prinsese din nou viață.

După ce am mâncat, am pus în bagaj cele câteva lucruri personale și m-am întors la caiet să scriu:

Deșertul meu s-a transformat în ogor...
Găzduirea mea aici a fost ca un imbold pentru casa asta frumoasă, pentru ogorul în rod ce tocmai a răsărit și acum așteaptă ca ferestrele să se deschidă, să sufle vântul-soarele-și-ploaia. Iar tu, gazdă perfectă, vei uita că am fost aici de sărbători, că am dormit în așternuturile tale, că am mâncat din aceste farfurii și cu aceste tacâmuri, că am purtat conversații lungi cu pereții tăi pe care, privește-i acum cât sunt de veseli și luminează ciudat, ca și cum toate cărămizile ar fi din sticlă. Iar dacă din întâmplare, în nopțile de iarnă ce vor urma, vei auzi uneori un oftat ca o aducere aminte a celui care a fost și a petrecut Crăciunul împreună cu fantomele tale, gazdă dragă, să nu te superi - nu știu dacă doreai să îți rămână oftatul meu în casă, dar vezi, nu ai întrebat niciodată cum sunt cu adevărat, vesel ori posac?... Acum voi pleca, voi ieși din casă, dintre ziduri și ferestre și habar n-am cum să le privesc ultima oară fără ca ele să-mi vadă lacrimi în ochi.

Ce a urmat e lesne de ghicit, cu privirea în pământ am ieșit în curte, zăpada era curățată, în mână bagajul, am încuiat, am mers la mașină, am pornit motorul, am pornit spre autostradă, spre București, spre birou, am lăsat în urmă case și sate, zile și nopți care niciodată nu au fost mai fantastice, ca în acest Crăciun, niciodată o experiență trăită mai intens și nu știu cum se face, că pe masa din birou de acasă, se afla un caiet identic cu cel de la mare, îmbrăcat în piele, deschis într-un anume loc, scria:

A fost odată un om ca o liniște în mijlocul deșertului...