agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-04-12 | [This text should be read in romana] |
Aseară am adormit la masă, cu capul pe o franzelă. Nu știu cum am ajuns în cameră.
- Foarte simplu. Te-am cărat cu doamna Iancu. - Aha. Cum de s-a băgat? - Are tehnică și experiență. În plus, și eu am ajutat-o cu bărba-su. Cântărește mai mult, dar măcar s-a ținut pe picioare. A trebuit doar să-l cârmim, nu ca pe tine, să te cărăm pe brațe. - Îmi pare rău. Îmi imaginez că n-a fost ușor. Cum de nu m-ai lăsat afară? - Așa am vrut până nu mi-a spus doamna Iancu că la munte nopțile sunt friguroase. Și încă nu ai plătit cazarea. - Înțeleg... - Altădată când te hotărăști să te porcești cu toți prăpădiții, fă-o la noi în cameră! - Ce?... M-am și porcit mai mult de-o grămadă, vreo patru beri. De vină a fost, de bună seamă, numai oboseala acumulată în concediu. Îmi amintesc cum după prima bere îi explicam pădurarului, oaspete etern al domnului Iancu, diferența între ciută și căprioară. După încă o doză am început o disertație pe tema defrișărilor excesive. Atunci, cred, am rămas singur la masă, dar asta, aflu acum, nu m-a împiedicat să-mi închei pledoaria în fața câinelui. - Cât e ceasul? - 11. - Vorbești serios? - Nu, mă prăpădesc de râs. Știi că m-ai sforăit ca drujba toată noaptea? - Eu nu sforăi. - Spune-le și celor din camera vecină. Au bătut la ușă. - La noi? - Fă bine și trezește-te ca să te pot certa! Normal că la noi. M-au rugat să te întorc pe burtă. Le-am spus că sforăi în orice poziție, doar le-am încercat pe toate. Și cu perna presată pe față. Atunci m-au întrebat cât vrem să mai rămânem pe aici și la 10 i-am văzut cum încărcau mașina cu bagaje. Atâtea exagerări. Nu pot nici în concediu să mă odihnesc? Mă duc la baie și mă spăl pe dinți așa de nervos încât periuța îmi sare din gură și mă împroașcă în ochi. Îmi șterg cu obidă lacrimile păstoase de pe obraji și-mi clătesc ochii până-mi recapăt vederea. Eu nu sforăi. Am o durere de cap ca după un revelion reușit, dar asta nu o împiedică pe doamna profesoară să-și continue ora de dirigenție. - Ce-ai stat atâta la baie? Ai adormit din nou? - M-am spălat și eu. - Pe față, că de păcate...Îmbracă-te odată și hai să facem ceva, uite cum stau după tine. Poftim reacție, am să mi-o amintesc la următorul shopping. Mă grăbesc cât pot și pe cât îmi permite migrena. - N-ai ceva pentru cap? - Pentru tine mă tem că nu s-a inventat. Ia o aspirină și hai afară să mănânci. Așa fac, așezându-mă spăsit la un colț de masă. Familia Iancu ia micul dejun la altă masă, mai retrasă, lângă pârâu. Doamna îi explică ceva complicat pentru că durează mult expunerea, în timp ce domnul Iancu mănâncă sobru și cu ochii-n farfurie. Din când în când doamna își întoarce privirea scârbită, pesemne cabanierul nostru nu pătrunde esența problemei la modul corespunzător. Leul participă activ lătrând ba la unul, ba la altul. Apoi renunță să-și mai răcească gura de pomană, se pune în fund și se scarpină de purici. Eu termin liniștit de mâncat niște salam cu cașcaval și mult ceai. Nu mi-e foame în mod deosebit, mai degrabă sete. După ce termin ceaiul mă duc la bucătărie unde mai rad două căni de apă sub privirile admirative ale pădurarului care pierdea vremea lângă o tigaie plină cu kaizer, șase ouă și un kilogram de smântână. - Știți de unde vine apa de la robinet? - Nu. Dar ce are, nu-i bună? - Ba, cum să nu, doar e din pârâu. Dar știți, mulți turiști campează în zonă și apa nu-i filtrată. Noi bem din bidonul ăla. Aduce Iancu de la alt pârâu din pădure. Cu moralul astfel întărit mă interesez la femeia care m-a luat de soț ca să aibă la cine bâțâi din picior, de planul pe ziua de azi. - Ce plan? Ãștia au plecat la 9. M-au anunțat că o iau spre Lumea Pierdută. - Da?...Interesant. Vrei să mergem după ei? - Ești nebun? Noi care ne pierdem și în centrul Clujului, ce să căutăm în așa loc? Astăzi mergem în Poiana Ponor, vreau să revăd izbucul și să stau la plajă. - Dar eu am fost numai ieri pe acolo. - Și? Nu-mi vine nici un argument în minte. Așadar ne întoarcem în cameră, unde eu pregătesc conștiincios rucsacul cu gândul la bietul meu cap, iar ea scoate lucrurile scăpate din greșeală: un pachet de cafea, doi chiloți, încărcătorul mobilului. Ieșim în curte unde ne salutăm cu gazdele, doamnele prin vin grai, eu și domnul Iancu din priviri. O luăm încet pe același drum de ieri, cu deosebirea că nimeni și nimic nu ne mai grăbește. Trecem pe lângă plăcintărese, sunt vreo cinci la număr. În primul an am mușcat-o (metaforic vorbind) și am cumpărat plăcinte de la sora lui Vasile, zis și Bodogănosul. Vasile ăsta e cel mai cunoscut cabanier din Padiș, la strânsă concurență cu al nostru. Vom reveni cu amănunte. Soră-sa e prototipul femeii de la țară ultragiată din adolescență de noțiunea de sutien, comportament natural având în vedere că în fiecare an ar fi trebuit să schimbe cupa. Se clatină cu o figură încruntată în fiecare dimineață pe lângă grupurile de turiști, abordându-i cu aceeași întrebare-răspuns: "Nu vreți plăcinte? Nu vreți plăcinte." Îi mai săgetează o dată cu privirea ca să fie sigură că a dat de cele mai mari scursuri ale societății și trece la următorul grup: "Nu vreți plăcinte? Nu vreți plăcinte!" În acest fel nimeni nu a putut pretinde vreodată că i-a refuzat oferta. Turistul descurcăreț află repede unde se fac cele mai bune plăcinte, și anume la tanti Aurina. Un nume firesc dacă ne gândim că Munții Apuseni au purtat și, zic gurile rele, încă mai poartă mult minereu prețios, totuși eu, la început, am rămas cu impresia că nu aud bine, iar mai apoi că părinții ei nu au fost foarte treji la botez. Lăsând deoparte numele, plăcintele ei sunt o veritabilă bogăție naturală a regiunii. Le face cu orice: brânză dulce și sărată, varză, afine, zmeură, asta ca să dau umpluturile autohtone. Cine vrea ceva mai exotic, de la borcan și cu conservanți, primește plăcinte cu dulceață de nuci, piersici, prune și măceșe. Poate că cititorului i se rupe de umpluturile Aurinei, dar eu m-am simțit dator să-i fac reclamă, deoarece în ultima zi mi-a dat o plăcintă în plus, cu brânză dulce. Trecând pe lângă căsuța ei, ne vede imediat, scuipă sămânța din gură și se repede la Pușa. Pupături, îmbrățișări, povești, eu stau și zâmbesc nătâng, una la mână că nu-i prea înțeleg accentul, mocanii ăștia au o limbă a lor, și doi la mână că neuronii mei sunt încă ultragiați de lipsa alcoolului cu care i-am obișnuit aseară, așa că au închis atelierul declarând grevă generală. După o discuție extrem de agreabilă și informativă, prin intermediul căreia am fost puși la curent cu ultimele manifestări ale clanului Aurin, situația anotimpurilor pe anul acesta, recolta de afine, zmeură și mure, și, nu în ultimul rând, cu blestemățiile săvârșite de Bodogănos în zonă, ne-am continuat drumul cu un nivel mult mai ridicat și mai elevat de cunoștințe. Din păcate asta nu ne-a înnobilat cu nimic dialogul. - Puteai și tu să zici ceva, nu să stai ca Bulă. Va crede femeia că ești slab de minte. - Am zis "Sărut Mâna". - Altă prostie. La munte se zice "Doamne ajută!". Înclin să-i dau dreptate, nici o femeie de la țară nu pricepe ce vreau cu pupatul mâinilor, toate se uită la mine de parcă le-aș ruga să se dezbrace. Străduindu-mă să-mi ameliorez imaginea, salut radios următorul grup de turiști cu mai mulți de "Doamne ajută!". Grupul trece într-o tăcere încordată, iar după câteva clipe o adiere de vânt aduce câteva șoapte..."mai nou e plin muntele de pocăiți". Urmează coborâșul pe Brădețeanul, coborâș dificil care-mi declanșează un dor amarnic după Csongor. Nimic nu-mi stinge această pasiune nou descoperită și totodată destul de îngrijorătoare, până nu ajungem la apa Ponorului. Ne strecurăm pe stânga pârâului până la izbuc și aici avem șansa nesperată să fim singuri. Pentru cine își dorește câteva minute de meditație filozofică, loc mai bun nu există pe pământ. Oare cât s-a luptat apa cu închisorile masivului de calcar până să țâșnească la lumină? Și-a tras seva din lacrimile stalactitelor sau din ultimii ghețari ai adâncurilor? Prin câte peșteri s-a strecurat? Peșteri neștiute, nebănuite de om...Atâtea întrebări fără răspuns... Trebuie să caut pe net. Cu siguranță Creatorul universului s-a depresionat iremediabil când ne-a văzut cum stăm holbați în fața izbucului. O eternitate de muncă și ingeniozitate pentru a da naștere celor mai spectaculoase fenomene galactice și ăștia pică pe spate la vederea unei instalații defecte. Fiind însă un Creator foarte discret, nu și-a exprimat dezamăgirea, așa că noi ne putem delecta mai departe cu răcoarea stâncii și jocul reflexelor de lumină în apa întunecată. Asta până când suntem atacați de cuplul emblematic al turismului românesc. El!...apare cu tricoul suflecat deasupra burții și handsfree-ul activat. Ea!... la pantaloni scurți, costum de baie, pedichiură perfectă și bineînțeles niște șlapi de tură foarte eleganți. După ce am aflat că toate hârtiile sunt pe masă lângă monitor și că termenul de predare e doar peste o săptămână și cum adică, el nu are dreptul la trei zile de concediu peste cele anunțate, dar cum vine asta, revino-ți măi copile, lasă că vorbesc eu cu șeful, fii serios...domnul închide telefonul și-și îndreaptă atenția spre consoarta sa. Aceasta se uită lung la o ramură, își bagă o gumă în gură și aruncă delicat ambalajul în apă. - Ce ai fă, ce te-ai oprit, s-a terminat poteca? - Dar mai lasă dracu’ telefonul, de aceea ai venit la munte? Și uite ce potecă ai găsit, e plină de urzici. Ca să fim riguroși, ea se holba la o ramură de zmeuriș, dar tot neplăcută la atingere ar fi fost. Domnul ridică imediat ramura și o lasă tot imediat să cadă după el. Ar fi urmat o discuție mai puțin amicală dacă nu ar fi dat cu ochii de noi. - Alo, domnu', e ceva de văzut pe aici? Încerc să răspund, dar îmi găsesc foarte greu cuvintele. - Uite dragă, ăștia din provincie pricep mai greu. Șefu!...Căutăm izbucul, mai e mult? - L-ați găsit. - Ãsta de aici? Auzi dragă, cică e balta asta. - Nu se poate. (spre mine, pocnind un balon de gumă) Ești sigur? - Sunt. - O fi dragă, ce-ai crezut? Că e cascada Niagara, he, he, bună ziua! Tocmai mi-a văzut soția, chiar înainte să o dărâme cu burtoiul. - Dar până la Cetățile Ponorului e departe? - De unde veniți? - De la Glăvoi. - Atunci mergeți în direcție opusă. - Nu contează, că ne plimbăm. E mult de mers până acolo? - Așa vreți să mergeți echipați? - Dar cum? He, he, he. Vezi dragă că nu te-ai echipat bine? Pe aici se poartă altfel, trebuia să-ți iei un tricou la modă, nu? - Am vrut să mă bronzez, altfel la ce-am venit? - Deci e departe, șefu? - (după o pauză de gândire) E foarte departe, cam la trei zile de mers. - Și cu mașina nu merge? - Din păcate nu, e numai prin pădure și pe creastă. Asta i-am necăjit puțin. - Și altceva nu e de văzut? - Cea mai frumoasă zonă e cea în care ați campat, ați ales foarte bine. - (Pușa) Vedeți de acolo tot muntele și aveți apă lângă cort, puteți sta la plajă și la bar... - Da, dar de două zile ne-am cam săturat. Mai vrem să vedem și altceva. - Altceva nu este, în afară de izbucul de aici și ceva vipere. - Vipere? - E plin de ele. Noi am văzut două numai astăzi, dacă sunteți pasionați le puteți face poze că nu se feresc de turiști. O pauză de procesare a informației. - Vreau înapoi la cort. - De acord. La revedere și mersi de informații! - La revedere! Într-un minut am rămas din nou singuri și zâmbitori. Am apelat la o tehnică veche, "înfricoșarea bizonului" se numește, nu funcționează la oricine, condiția este să dai peste animalul specific, dar la noi specia are multe capete. Poate că unii vor pretinde că nu e bine să izgonim pe bieții naivi, rămâne muntele fără turiști. Este foarte adevărat, dar muntele a trecut prin multe, va trece și prin asta. Totuși întâlnirea cu asemenea specimene are și părți bune, te face să-ți reevaluezi propria existență. Tot conflictul generat de destrăbălările mele alcoolice a dispărut. Schimbăm impresii despre cei doi, despre vreme, natură, viață în general. Încet-încet ne atingem și cota zilnică de poze și părăsim izbucul, cu promisiunea fermă să revenim și la anul. Trecem pe partea dreaptă a apei și ne căutăm un loc de odihnă. Nu ne iese chiar din prima. Aici e prea soare, acolo e prea umbră, dincolo e prea multă hârtie roz. Tândălim așa preț de jumătate de oră până când la mică distanță îmi atrage atenția un picior păros și falnic rășchirat în aer, cu un rebus pe el și un alt picior bine împlântat dedesubt pentru a susține întreaga configurație. Ceva din aerul peisajului mă face să exclam: "Ãsta nu-i Mitruț?" Desigur. Întinsă pe spate și pe o păturică specială de camping, buna noastră călăuză își răsfiră opozabilele în aerul răcoros al Apusenilor, concentrat asupra unui careu de cuvinte încrucișate. În fața lui, Csongor produce fuioare de fum cu atitudinea unei căpetenii apașe. Și noi care credeam că la ora asta se hârjonesc voioși prin Lumea Pierdută. - Salutare trupă! Păi asta numiți voi drumeție? Csongor dă din cap a pagubă arătând spre rezolvatorul de integrame. -..."amplificat" din 7 litere! - Întărit? - Nu merge. Altceva? - Vrem și noi să stăm la soare. - Trântiți-vă unde vreți. Ne-am trântit corespunzător, ne-am schimbat în costume de baie, și desculți am încercat apa. Era numai bună de pus berea la rece, n-aș fi spus același lucru despre picioarele noastre. Senzația de secționare a membrelor inferioare nu e chiar cea mai plăcută de pe pământ, dar ca orice supliciu (școală, serviciu, postul mare, zugrăvit, soacră etc.), merită pentru clipa când scapi de el. Cum îmi place să merg la extrem, am încercat să mă introduc până la gât, dar am înțepenit când apa mi-a ajuns în regiunea centrală unde se oprește de regulă și mâna croitorului. Câteva minute mai târziu Mitruț ne-a demonstrat cine este masculul alfa al haitei. Ne-a avertizat însă înainte: - Bermudele astea sunt noi, le-am luat astă vară și încă nu le-am încercat în apă. Am întrebat-o pe domnișoara de la tarabă dacă sunt bune și pentru făcut baie, mi-a spus să n-am nici o grijă, că nimic nu s-a vedea. Acum facem proba! Și hop, sare în apă. "U...U...Aaaa" și hop afară. - Ei? Ce ziceți? Spre bucuria noastră bermudele sunt adecvate și scăpăm fără imagini care să ne bântuie lungile nopți de iarnă. Ne interesăm de magazin și domnișoară, nu de alta, dar dacă mai există o vânzătoare sinceră în Cluj, avem datoria s-o știm, să o invităm la un suc în oraș, să ne împrietenim...Avându-l pe Mitruț în fața noastră cu picioarele crăcănate, încercând să acapareze tot soarele din poiană pentru a se usca mai rapid, ne scoatem crema de soare și ne ungem conștiincios. Apoi eu mă întind ca o larvă ghiftuită pe frunza copacului și mă las furat de contemplarea dealurilor și a micilor nori albi care joacă prinselea pe cer. Din depărtare se aude behăitul și clinchetele turmelor de oi. - Ce face nenea ăla? A mea soție se uită lung la o stâncă imensă cu un omuleț în vârf. Csongor se grăbește să o lămurească, el întotdeauna poate lămuri și se precipită să o facă, altfel cred că-i plesnește creierul. - Face rapel. Are un coleg jos care-l ține în coardă, tipul de sus e începător, de-abia se mișcă, îl urmăresc de ceva vreme. Mitruț se uită și el acum după "descaladator" și ține să-și exprime părerea. - Tulai Silvie, unde s-a urcat tănănăul ăla! Mai trece o vreme. - Mie mi-e parcă prea cald. Oare cine putea fi? - Voi nu crăpați de căldură? Mitruț citește, eu contemplu, Csongor nu va crăpa niciodată. - Uite o vacă. Da... - Nu pare prea deșteaptă. Ce caută singură pe aici? Nici Csongor nu are un răspuns academic la așa întrebare și cred că situația îl consumă puternic în interior. Își curăță febril pipa. - Csongor, tu folosești balsam de păr? - Acasă da. - De care? - Unul unguresc. - Dacă vrei ți-l împrumut pe-al meu aici la munte, am o sticlă plină. - Mersi. La munte nu folosesc. E dificil la pârâu. Admir zborul lin al unui șoim. - Mai ții minte Þucu, vaca de anul trecut? Aia care venea la corturi și mânca din cartofii turiștilor? Mai știi cum și-a băgat capul într-un ceaun și l-a lins de strălucea? - Da. Mai trec câteva secunde de pace. - Þucu, noi nu ne putem lua un cățel? Spre ușurarea mea, Mitruț ia măsuri. - Auzi doamnă! Ia de aici o carte și citește. (îi întinde un roman polițist) - Dar nu vreau să citesc. - Tu ia de aici și nu mă ține cu mâna întinsă! - No poftim! Îmi arată cartea mormăind. - Eu și cărțile polițiste... După cinci minute e atât de concentrată la intriga crimei că nu mă aude când o întreb dacă mai vrea cremă de soare. În sfârșit ne putem relaxa, închid ochii și aproape ațipesc. Visez că sunt eu în locul alpinistului și plutesc pe la jumătatea stâncii, agățat de coardă, numai eu, muntele și șoimul. Văd brazii sub mine foșnind încet, apa argintie șerpuind prin poiană, câțiva cai vin să se adape. - AAAAA!!! Sar ca ars în picioare. Csongor e cu mâna pe brișcă, Mitruț caută o piatră. - Ce ai femeie?! - Tu nu vezi? - Ce? - Am un gândac pe mine! Mă uit mai bine și-l văd. O insectă mare, neagră ca tușul, cu șase picioare și antene lungi, aproape cât corpul. Cât corpul lui, desigur. - Ia-l de pe minee, e scârbos! - (Csongor) Stai așa să-i fac o poză. Omul trebuia să se angajeze la Animal Planet. Soția îmi stă încremenită ca la pictor, în timp ce gândacul s-a gândit să-i exploreze ceafa, fruntea și urechea. Mitruț și-a revenit suficient din șoc ca să înceapă o amplă expunere. - Ah, desigur, acesta este binecunoscutul gândac de căcat. - Mulțumesc de informație! Chiar nu vreau să știu. - Nu te repezi, stai să-ți explic. Acest gândac a primit acest nume după modalitatea originală prin care se hrănește. Și anume, el adună materia eliminată de alte animale, o împarte în mici, micuțe cocoloașe de...căcat, pe care le îngroapă în pământ. Este extrem de folositor naturii pentru că în acest fel el contribuie la fertilizarea solului, așadar trebuie să fii mândră că ai dat de unul. Csongor nu suportă minciuna, nici atunci când urmărește un scop nobil. - Și de când zboară gândacul de care zici? - Sigur că nu zboară, măi Csongor, eu am vrut doar să-i distrag atenția distinsei doamne de la faptul că o insectă mare și păroasă i se plimbă pe cap și pe obraz. - Că luați-o de pe mine! - (Csongor) Eu am făcut poza de mult, dar speram să mai vină unul, de obicei zboară în perechi, acum e sezonul de împerechere. - Asta ar mai lipsi, să se și împerecheze. Þucu! Ce-i prea mult strică, așa că am alungat gândacul și m-am oprit din râs. Aventura gândacului ne-a trezit din letargie, așa că decidem că ne este foame. Ne hotărâm să mâncăm tot la Panzio, ce-i sigur e sigur, e cel mai apropiat loc și cu cea mai bună servire, în plus ultima dată ne-au dat și o prăjiturică din partea casei. Csongor totuși insistă să vizităm o peșteră înainte de masă, "doar n-am venit la munte numai ca să puturoșim la soare". Așa o zice de parcă de trei zile numai asta am făcut. - Bine, dar ceva aproape. - Aproape e numai peștera Căput. - Căput atunci! Zis și făcut, ne-au băgat pe o potecă numai de ei știută, mult mai bună decât cea oficială, deoarece, vezi Doamne, câștigăm 5 minute. Noi am fi preferat să pierdem 10, dar să nu ne umplem de urzici și să nu transpirăm chiar toată crema de soare. O cremă foarte delicată, intră în piele, stă ce stă și când se simte în plus, o ia la plimbare pe obraji, pe nas și pe spinare. Cu tricourile pline de pastă, ajungem la Căput, o peșteră foarte vizitată de cei care se cazează la cabană și mai mult de doi pași nu sunt în stare să facă. Așadar e totdeauna plină de turiști. Problema este accesul în peșteră, fără coardă nu faci mare scofală, Csongor ne descrie cum trebuie coborâți vreo 30 de metri ca să dai de prima cameră propriu-zisă, ce vedem noi e doar intrarea. Din curiozitate îl întreb de ce nu și-a adus coarda dacă tot e atât de priceput. - Mi-a ascuns-o soția. Îmi vine în minte melodia "Macho, macho man..." și i-o cânt pe toată durata vizitei. Turiștii de care am dat, de data asta niște oameni civilizați, nu ne-au pricinuit nici un deranj, în afara unor răgete emise în peșteră pentru testarea ecoului. Domnii s-au cățărat pe bolovani colțuroși ca să vadă mai bine întunericul din groapă...doamnele, mai puțin curioase, așteptau la intrare, dând semne de nerăbdare sau mimând îngrijorarea cuvenită la vederea cascadoriilor făcute de sexul opus. Desigur, Pușa nu s-a lăsat până nu a atras atenția asupra ei. Pe când respira profund din aerul tare și curat al peșterii, a reușit să provoace un pocnet și la scurt timp după, un sâsâit. - Ssst, ssst! Þucu... - Ce-i dragă? - Vino aici că nu pot spune. (eu fiind cinci metri deasupra, pe un bolovan) - Nu pot coborî acum, zi-i că te aud. - Mi-a pocnit... - Ce ți-a pocnit? - Hai jos omule, ești turc? - Nu pot no, fac poze. Ce ți-a pocnit? - Of! Dacă chiar vrei să știe toată stațiunea...mi-a pocnit sutienul la spate! Mitruț nu scapă ocazia. - Aerul doamnă, aerul peșterii Căput prezintă proprietăți remarcabile. S-au auzit câteva chicoteli, majoritatea de la bărbați, deoarece doamnele prezente nu mai dădeau semne de nerăbdare, ci se concentrau la exerciții de respirație. Eu i-am înnodat cum m-am priceput sutienul la loc și ne-am văzut de drum spre Panzio unde am cinat în comentariile inteligente ale celor doi prieteni. Au concluzionat că horoscopul nu a fost astăzi favorabil Gemenilor (zodia Pușei), că sigur Neti i-a anunțat să stea acasă pentru că Jupiter retrogradat a intrat bine în Fecioară și asta influențează negativ comportamentul gândacilor de...și a articolelor vestimentare. Așa că cel mai bine ar fi să facă cinste la toți cu o bere ca să alunge piaza rea. Pușa a fost de acord, atrăgând totuși atenția asupra unui aspect și anume că banii ei sunt și ai mei, sau mai bine zis au fost, pentru că după două beri de căciulă a trebuit să mă împrumut la Csongor. Am revenit acasă pe vestita șa de la Glăvoi. Frumoasă și spectaculoasă șa, mai bine nu se inventa. Nu că ar fi de lungă durată, cam 30 de minute pe burta goală, dar după ce am mâncat bine și-am mai băut și o bere... E rea ca necuratul și pe ultima sută te trăsnește și soarele asfințitului exact în tâmpla stângă storcând cu nerușinare tot viciul din om. Pe când am ajuns în vârf, soarele era pe jumătate coborât după o culme. Ne oprim să admirăm norii subțiri, roșii-violeți din zare. Temperatura scade repede la munte. În liniștea amurgului, vedem urmele mistreților și poate pe baza autosugestiei, ni se pare că-i și vedem în spatele stejarilor de pe versantul vecin. Șoimul de la prânz se rotește din nou deasupra noastră, sau poate un verișor de-al lui. - Încotro e Lumea Pierdută? - (pipa ne arată direcția) Uite încolo, spre sud. - De ce-i spune așa? - Acum mulți ani a venit vijelia și i-a secerat toți brazii de pe la jumătatea tulpinii. Pe mulți i-a carbonizat fulgerul. M-au dus părinții când eram copil. Era totul uscat, distrus...m-am simțit ca într-o poveste de frații Grimm. Întrebam într-una unde e casa vrăjitoarei. Acum pădurea s-a refăcut, dar tot se mai văd urmele. Și și-a păstrat aerul sălbatic. Iarba înaltă se unduiește ca valurile mării, iar deasupra ei florile de spini își eliberează puful alb, sursa vieților următoare plutind pe adierea vântului. Liniștea se învelește cu un vaiet prelung, poate de la vreun câine din Glăvoi, sau poate de lup... - Mie mi-e frig și mă dor bătăturile. Veniți sau mai căscați gura? - Venim, Mitruț. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy