agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-04-20 | [This text should be read in romana] |
Nu am recuperat somnul pierdut de câteva nopți încoace. Când vine vara, nu numai că ai atâta timp pentru tine și pentru mare, dar e atât de cald, mai ales la etajul 7 încât somnul devine opțional.
Am plecat spre plajă cu Alex pe la ora 3. Plănuisem o zi leneșă. Să fie o după amiază în care să nu fac altceva decât să lenevesc pe nisip. Am ajuns pe una din plajele mai pustii ale litoralului românesc. Alex a fugit direct în mare dar eu m-am tolănit pe spate, direct pe nisip, transpirată, stând picior peste picior, cu cel de deasupra mișcându-l fără sens. Și stăteam așa să mă ardă soarele și citeam o carte subțirică și ușoară. Nici nu-mi amintesc ce era, dar o luasem special ca să i-o citesc lui. E unul dintre acei bărbati practici. Unul din tabăra opusă care adora matematică, fizica și tot ce e palpabil. Nu e un om al cuvintelor. Și e mai bine așa. Vorbesc eu în cuvinte cât pentru amândoi. și nu citește decât reclamele de pe pancarte. Așa că din când în când îi place să-i citesc eu. Am stat pe plaja aia până când s-a înnorat atât de tare că nu mai vedeam să citesc. Se anunța o furtună frumoasă de vară. Eu aș fi stat acolo să văd fulgere pe mare și sa mă bată nisipul și vântul peste pielea aproape neagră, dar alex a insistat să plecăm. Și bine am făcut pentru că în vreo 5 minute a început să plouă. Și ploua atât de tare și aerul era atât de curat încât aveam impresia că-s pe munte și nu pot sa trag fumul din țigara; aveam senzatia că mă înec. Am fugit prin ploaie. Tigara mi se udase demult. Am fugit până am ajuns într-o stație de autobuz, ne-am adăpostit acolo până a venit prima mașină care ne ducea acasă. Ne-am urcat și ne-am așezat pe ultimele 2 scaune uscate. Oamenii intrau în autobuz dar toți evitau scaunul din fața noastră. Era ud de la geamul deschis de lângă el. Alex mă ținea strâns de mâna stângă, iar eu cu dreapta ștergeam geamul aburit de lângă mine. Orașele de la mare sunt foarte aglomerate vara, dar momente ca asta, ca ploaia aia neanunțata, le fac atât de frumoase, prin simplul fapt că toată lumea fuge de ploaie și orașul rămâne pustiu. După câteva stații au mai urcat câțiva oameni. O băbuță vine lângă scaunul din fața noastră. Și se uită la el lung. Am luat prosopul de pe picioarele mele și am șters cu el scaunul. -Luați loc, i-am zis. Am crezut că nu m-a auzit pentru că nu avea nici o reactie. Se uita la mine, se uita la scaun și nu spunea nimic. -Nu vreți să stați jos? -Ai șters scaunul pentru mine? M-a întrebat ea la fel cum întreabă copiii dacă chiar au voie să mănânce ciocolată și avea aceeași privire pe care o are o țigancă dacă îi spui `doamna`. -Am vrut să scot eu din săcoși o cârpă și sa-l șterg. -Ce ploaie! Trebuia să se mai răcorească oleacă. Spune băbuța noastră. A fost furtuna și aici? -Aici unde? Întreb eu. Noi venim de pe plajă și acolo ne-a prins ploaia. -Aaaaa! Deci a fost și aici. Baba vine din Techirghiol și pe la Agigea s-a pus un vânt! M-am speriat! Am crezut că ne dărâma în canal. Nu știu cum să o descriu ca să o vedeți cum am văzut-o și eu. Aș desena-o dar a trecut așa mult timp de atunci că mi-e teamă că nu-mi mai amintesc zâmbetul ăla frumos și ridat. Și ochii frumoși. Știți cum unii oameni îmbătrânesc frumos? Așa era băbuța asta. Cu niște ochi limpezi albaștri și zâmbet de adolescentă. -Să ștergem geamu` că baba nu mai vede pe unde merge. Auzind-o cum se face baba singură, ne-a pufnit râsul pe-amândoi. Ne-am uitat unul la altul și am întrebat-o unde locuiește. -La țigani! După ce ne-a zâmbit molipsitor a început să ne povestească cum i-a ars casa și i-au rămas doar 2 scânduri și niște pături în bucătărie și ca acolo doarme. -Seara când am văzut că mi-a ars casa, m-a dus un vecin aici la CFR să-mi facă o injecție să mă calmeze și când ne-am întors, mă uitam la casă, așa că la film la cinema. Știți ce bine era? Îi înțeleg pe băieții ăștia tineri care se droghează. Era bine. Nu știu dacă a fost stilul dramatic al bătrânilor de a povesti, dar a părut real. Și-a așezat mai bine pălăria de paie de pe cap ca să ne vadă fețele mai bine. Avea pielea măslinie arsă de același soare care-mi innegreste mie pielea, mâinile aspre, muncite, cu unghiile scurte și murdare. Purta o rochie bej cu floricele negre peste care își pusese un celofan și apoi un ilic negru. Din când în când îi cădeau picături de apă de pe pălărie pe gât și o vedeam cum tresare. -Acum plec dimineața de acasă ca să n-o văd și mă mai întorc seara pe întuneric tot ca să n-o văd. Dar voi sunteți prieteni sau prieteni pe viață? Ne întreabă ea. Am râs și m-am uitat la el. El nu înțelesese. -Auzi, dragă, ne întreabă doamna dacă suntem prieteni pe viață. Zâmbește și mă strânge de mână și atunci am realizat că ne ținem de mână de când i-am șters scaunul băbuței. E amuzant cum cu o singură persoană poți deveni atât de intim și de relaxat încât nici nu-ți mai dai seama unde-ți este corpul și ce faci cu el. Devine totul natural. -Nu știm încă. Mai vedem. Îi răspunse Alex zâmbind. -E... așa e. sunteți tineri. Să vă fie vouă bine. Când a spus asta, am avut impresia că am în fața mea un înger, sau un drac. Și cred că dacă ar exista, ar fi amândoi în băbuța asta care zâmbește frumos. -De vreo 4 ani, când încep inundațiile, văd că nu sunt singură. Mai sunt și alții mai necăjiți ca mine. Am fost să le dau și eu un 20 de lei pentru ei. Poate-și cumpăra ceva de bani ăștia. O pătură, ce să-și cumpere? O cărămidă. Noi babele din asta trăim. Din mila voastră. Și continua să zâmbească. Trebuia să coborâm. Alex s-a ridicat primul. Eu i-aș fi pupat obrazul ăla ars de soare. I-aș fi sărutat mâna și aș fi luat-o acasă. L-aș fi întrebat pe Alex: putem s-o păstrăm? Putem? Te rooog!`. Înainte să apuc să fac asta: -Gata? Coborâți? V-am pupat, copii. Să fiți fericiți... Și habar n-am ce altceva ne-a mai spus pentru că eu mă gândeam numai la faptul că mi-era dor să cunosc un om așa, astfel. Când întâlnești o persoană pe care nu o mai vezi niciodată și totuși ți-o amintești pentru că a venit la momentul potrivit, a spus lucrurile perfecte de spus. Mă gândeam că am cunoscut un om bun, un om frumos. Speram să fie așa. Am coborât din autobuz. I-am căutat prin ploaie buzele bărbatului care mă ținea de mână strâns și căuta să mă acopere cu un prosop plin de nisip si miros de mare. Tuna și fulgera teribil. Mă dureau urechile de la zgomot și era o atmosferă în aer care semăna cu filmele horror. Dar nu ne mai grăbeam nicaieri. Aș fi vrut s-o intreb cum se numește. Aș fi știut ce titlu să pun. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy