Dar se scriau multe, mai ales în Scânteia. Nolică scotea, la informarea politică, căutându-se precipitat prin buzunare, tăieturi din ziar. Cei ce nu aveau gândul dus în altă parte, dar erau puțin dintre aceștia, au aflat, fără a-și arăta baremi din priviri interesul, că soții Rosenberg, acolo în îndepărtata Americă, au fost condamnați la moarte. Nu se spunea de ce. Poate că informația nu s-a aflat în vreuna din tăieturile operate de Nolică, ci numai în numerele rămase întregi. Dar, chiar dacă nu se știa motivul condamnării, cei, cât de cât atenți, au aflat că oamenii muncii de pe întreg mapamondul cer să fie salvată viața celor doi, că procesul acesta este o sfidare a ideii de justiție, că poporul american cere eliberarea imediată soților Ethel și Iulius Rosenberg. Trecea apoi rapid, parcă luptându-se cu minutele care mai rămăseseră din oră, la alte probleme de politică externă. Eșecul aventurii de la Berlin a mercenarilor străini. Aflau cei atenți că planul aventurierilor străini de a tulbura viața normală în partea răsăriteană a Berlinului, și astfel să împiedice activitatea guvernului pentru îmbunătățirea nivelului de trai, a fost stopat de poliția RDG, cu largul concurs al bravului popor german, din Est, care nu vrea să renunțe la calea democratică, pe care s-a înscris, și nici la năzuința sa spre o viață mai bună, îmbelșugată, ce numai în socialism se poate înfăptui. N-a mai apucat Nolică să citească și despre acțiunea de înfăptuire a planului cincinal în patru ani, și nici despre folosirea maximală a cuprului la cuptoarele Siemens-Martin prin tot mai multe șarje rapide, pentru că a fost oprit de diriginte. Mitică având aceeași față serioasă, dar ochii tot un zâmbet, puse o întrebare întregii clase:
- Despre ce a vorbit colegul vostru în ultimele cinci minute?
Cei mai mulți căutau să scape de privirile profesorului ascunzându-și măcar capul după colegul ce sta în banca din față.
- Zi-i, Zamfire!
- Colegul nostru ne-a informat... despre... politica externă a Republicii Populare Române care...duce o luptă neprecupețită...pentru ... pace, împotriva ațâțătorilor la război anglo- americani care... nu pierd nicio ocazie să... să...provoace un nou război mondial.
- Stai jos! N-ai fost atent! Să-ți fie rușine!
- Spune tu, Fărcaș!
- Colegul Nolică ne-a spus că în ziar scrie despre...niște anglo-americani care vor să omoare...pardon... să execute niște luptători pentru pace.
- Stai și tu jos. Așișderea!
Nu-i mai râdeau ochii lui Mitică, ba, mai mult, i s-a încruntat fața.
- Tot așa veți răspunde și când vine inspecția? Va fi vai de voi dacă mă veți face de rușine !
Acum și-au dat seama cu toții că lui Mitică al lor, care era atât de sigur pe sine și de care se temeau ei, îi era frică și lui de ceva, de inspecție. Nuțu poate înțelegea mai bine decât ceilalți teama aceasta. Și mama lui, atunci când știa că în școală era inspecție, pleca de acasă având emoții și se întorcea cu o mare ușurare după ce ieșea bine în urma controalelor. Dar acum era cu totul altceva, peste două zile, de la secția de învățământ regională și de la comitetul orășenesc PMR, se anunța o brigadă complexă care-i va controla și examina, în primul rând, la învățământul ideologic.
Pe masa lor din sufragerie mama înșiruise fel de fel de cărți și broșuri în care la multe pagini erau subliniate pasaje cu creionul roșu. Textele acelea însemnate le copia apoi într-un caiet de o sută de file. Fiecare temă, astfel trecută în caiet, avea la sfârșit semnătura secretarului organizației de bază și a directorului. Și erau multe titluri acolo: Ascuțirea luptei de clasă odată cu înaintarea spre socialism; Politica PMR de ridicarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic; Superioritatea viitoarei orânduirii socialiste asupra societăților împărțite în clase antagoniste; Lupta de clasă, motor al societății; I.V. Stalin despre problemele limbii; Legăturile de prietenie româno-ruse de-a lungul veacurilor. La fiecare din aceste teme zicea Victoria că știe câte ceva, dar îi este teamă să n-o pună să aprofundeze că, sigur, se va încurca pe undeva. Dar n-a fost să fie așa. A venit bucuroasă și de la acea examinare la care se dădeau note. Pe lângă profesorul Frăticiu, secretar BOB și lector al învățământului ideologic, a participat la dezbateri și examinare, din partea Comitetului orășenesc, tovarășul Gheorghe Hundișan. Cum l-a văzut, Victoria l-a recunoscut. Era tatăl acelui Ghiță, colegul și prietenul lui Nuțu din clasele primare. Și el a recunoscut-o și în minutele până la începerea dezbaterilor au schimbat câteva cuvinte.
- Ce vă mai face băiatul, tovarășa învățătoare, Nuțu parcă-i spunea Ghiță al meu.
- Mulțumesc, bine, este elev în anul trei la Liceul Comercial, căruia i se spune acum Școala Medie Tehnică de Comerț.
- Aha, cunoaștem, cunoaștem, școală bună.
- Dar al dumneavoastră ?
- Al meu a început cu școala vieții. A muncit doi ani ca simplu brigadier pe șantierul Agnita- Botorca și apoi pe cel de la Salva Vișeu. Acum s-a reîntors acasă și s-a înscris la cursul de maiștri de pe lângă Școala Medie Tehnică de Construcții. N-a putut fi între colegi de vârsta lui. A pierdut trei ani datorită condițiilor grele pe care eu și familia le-am avut, ca ilegaliști, în timpul războiului. Dar a recuperat înscriindu-se la examene particulare.
A răspuns Victoria, fără greș, la mai multe întrebări, n-a trebuit să aprofundeze niciun subiect. Pe foaia de examinare sub semnătura tovarășului Hundișan a primit calificativul foarte bine. Au primit însă cu greu calificative de satisfăcător câțiva profesori care au fost în comisia de examinare de la fără frecvență. Aceștia i-au dat lui, secretar cu propaganda la Comitetul orășenesc, doar nota minimă de trecere la absolvirea primului an, și mai are încă trei. Crede, pe bună dreptate, că următoarele examene vor fi mult mai ușor de trecut.
Și profesorul de germană a lui Nuțu a avut probleme serioase cu promovarea acestui examen, fără de care n-ar mai fi putut preda. În fișa de la cadre a profesorului Bernard Capesius erau înscrise lucruri grave, a studiat germanistica clasică și teologia la Jena și Viena, și-a luat doctoratul la Berlin, a fost profesor universitar la București, a predat la clasa palatină înființată de Carol al II-lea, în 1932, doar pentru fiul său Mihai, viitorul rege al României. După război s-a întors în orașul natal și a predat la Gimnaziul evanghelic. Dar reforma învățământului din 1948 a desființat gimnaziul. Trăia din meditații, care erau din ce în ce mai rare și din drepturile de autor al celor câtorva romane publicate, dar de mult ne reeditate. Profesorul de română Gh. Pop, care i-a tradus un roman în limba română, ajuns șef al Secției de învățământ, a vrut să-l ajute și l-a încadrat profesor la Liceul comercial și apoi, după unele reorganizări, la Școala medie tehnică. Și acum Hundișan era gata, gata, să-l pice.
- Nu te-ai pregătit, profesore! Nu ți-ai însușit, așa cum ar fi trebuit, tezele staliniste privitoare la limbă și caracterul ei. Ai rămas tot la vechile teorii burgheze. Dar, fie, îți voi trece pe catalogul de examinare un satisfăcător. Și asta numai datorită părului tău alb și pentru că știu că nu mai ai mult până la pensie.
Profesorul n-a zis nimic dar fața i se înroși și în colțul gurii îi apăru un rictus așa cum i se întâmpla când avea în față un elev leneș și totodată impertinent.