Femeia care nu l-a iubit niciodată
Femeile sunt făcute pentru a fi iubite,
nu înțelese - Oscar Wilde

Ploaia turna și turna cu găleata. De cîteva săptămîni orașul se bălăcea în monotonie.
Radu Inereanu, bărbat căsătorit de aproape zece ani, pentru a-și confirma specialitatea de jurist, a decis să-și facă stagiunea la cursurile de notar. Aici o cunoscu pe Linelea, o evreică înaltă, suplă, cu părul blond, ochii albaștri, bine crescută, folosind cele mai sobre formule de politețe cu clienții, purtînd totdeauna fuste și rochii de o culoare, ca și cum făcea o demonstrație de modă. În clipele de răgaz, avea pusă lîngă calculator câte o carte, pe care o citea concentrată. Radu a avut mereu slăbiciunea femeilor suple și Linelea, ordonată, simpatică, adeseori zîmbitoare și binevoitoare îl intriga. Se simțea copleșit de emoții cînd își încruțișau privirile, intuind că nu-i este indiferent, obrajii ei îmbujorîndu-se de fiecare dată. I se părea că domnișoara joacă teatru, demonstrîndu-i prin comportament că, chipurile, manifestă o ușoară indiferență îl ține la distanță și nu-i va permite să se apropie de ea nici cu un milimetru… Văzîndu-l intrând pe ușă, sălta din umeri, deschidea larg ochii expresivi, parcă voind să se ridice în picioare în semn de respect. Lumea ei pentru el era o enigmă, deși cunoștea că Linelea a crescut fără tată, că locuiește într-un aparatament din sectorul Botanica împreună cu maică-sa, că îi plac cameliile și cinematograful. Tatăl, originar din Bielorusia, decedase pe cînd ea împlinise doar cinici anișori. Cînd a început mișcarea de renaștere națională și vorbitorii de limba rusă s-au pomenit strîmtorați, obligați să însușească limba băștinașilor, ea și mama au vrut să se mute cu traiul la Bobruisk, dar s-au răzgândit. Mama ei o doamnă înaltă, supțire, cu ochii blînzi, purta părul împletit, vorbea românește, ca s-o familiarizeze cu limba de stat, ca fiica ei să se simtă comod în postura de secrtară a notarului. Linelea îi frapa pe toți prin acuratețea și comportamentul impecabil, prin florile îngrijite de ea, care erau peste tot în vazoane. În biroul de servici, dosarele își aveau linia lor sistematizată, bilețele colorate, cu inscripții citețe, atîrnau în dreptul mapelor de pe polițele din anticameră. Peste tot vazoane cu flori. Fiecare document se afla în vizorul ei și la prima solicitare a șefei îl scotea de la locul său de pe raft. Îl impresiona atitudinea ei amabilă față de clienți, parcă alegînd frazele, susținînd cu ei un continuu examern de conduit, creînd o atmosferă de așteptare plăcută, de sărbătoare. Cugeta în sinea sa și gîndea că el nu poate să-i fie atractiv din mai multe considerente. Era în vîrstă, avea familie despre care dînsa știa, dar simțea că vrea să aibă cu ea o relație, măcar să se plimbe pe vreo alee, discutînd despre viață, despre orașele și țările pe care avusese prilej să le cunoască. La acei ani era împătimit de călătorii. Aduna bani și vizita diferite colțuri ale nemărginitului imperiu sovietic. Avea impresii adunate cu duiumul pe care dorea să i le relateze numai ei. Linelea intuia că are o anumită putere asupra lui însă canaliza discuțiile doar pe teme de serviciu, fără a-i permite să se refere la viața personală, intimă. Încercă s-o invite la o cafenea, însă ea zîmbi și-i aminti că nu-i șade bine să vină cu asemenea propuneri cînd acasă are o soție, căreia trebuie să-i acorde toată atenția… În plus, parcă intenționând să-l lipsească de orice speranță, îi declară că este tot timpul ocupată, că mereu e în criză de timp…După acest refuz, Radu avea convingerea, la vârsta sa de atunci, că fiecare femeie flirtează în felul ei și nu e sinceră cu ea însăși. De ce? Pentru că domnișoarele zilelor noastre se aruncă în vîrvora căutărilor și ele însele sunt vinovate de criza în care se pomenesc. În ultima vreme femeia a început să se devalorizeze. Acum un secol pentru a cuceri o domniță trebuia să depui mari eforturi, iar astăzi pentru o domnișoară e o adevărată tragedie la vîrsta majoratului, să nu se pricopsească cu un concubin. Femeile, ca și bărbații au nevoie mai mult de comoditate fiziologică într-o relație! Astfel cugeta el, fiind convins că Linelea nu e o excepție. Doar e domnișoară modernă. Că are statut de bărbat însurat, avea dreptate, că dînsa îl place aproape că nu avea nici o îndoială. Își puse scopul s-o cucerească. Ce va fi mai departe se va vedea. Trăia cu îndoiala că prin acel ușor refuz Linelea, demonstra că nu e sinceră cu el. Presupuse că la mijloc mai poate fi cavalerul înalt și subțire, cu o față coșuroasă care venea timid la ea și-i aducea flori, apoi se așeza în fața ei și îi urmărea în tăcere mișcările elegante. Alteori aducea cu el aparatul de fotografiat și îi făcea poze ca ea să devină iritată, neliniștită. Dacă vlăjganul mai îndrăznea să deschidă gura îl silea cu un gest să tacă, apoi roșea și-l urmărea cu ochii mari pe Radu, parcă cerîndu-i ajutorul. Îl trata cu răceală în timp ce aranja florile în vază și, după cîteva clipe, îi amintea că se află la serviciu, ca în sfîrșit, cavalerul să fie nevoit să plece... Aceste scene îl amuzau, dîndu-i speranța că lucrurile se pot schimba în favoarea lui. Pe lângă dorința de a deveni notar public, Radu mai visa să devină scriitor și în asemenea ipostază subiectul ar fi fost binevenit. Chiar dacă în afara orelor de serviciu frecventa zilnic biblioteca, muncind la viitoarea lucrare, ar fi dorit s-o aibă tot timpul alături pe Linelea, să-i povestească subiectele narațiunii, să polemizeze cu ea, să găsească împreună anumite soluții. Își zicea că dînsa dispune de acel intelect pe care el și-l dorea. Deocamdată profita și se bucura de societatea ei la ora prînzului, cînd rămîneau amîndoi în antreul împodobit cu flori de cameră și liane atârnate pe pereți. Prefera să-i împărtășească planule sale, ea îl asculta pasionată, exprimîndu-și punctele de vedere. Într-o zi i-a spus că e un tip original, că e deosebit de ceilalți bărbați pe care îi cunoștea. Și imediat, după o pauză filosofică, accentuă cu amabilitate că el o interesează doar în discuții, ca prieten și atît. Adică îi dădea de înțeles că nu are nici o șansă.
--Nu-mi închipui că aș putea să am o relație cu un bărbat căsătorit, îl limpezi ea.
Insistențele lui Radu deveneau tot mai evidente. O vreme a tot cicălit-o să plece împreună undeva în Siberia, pe insula Sahalin sau în Carelia. Ea însă roșea și tăcea. Declarațile lui, uneori nerușinate, de a avea în viitor o soție evreică, ajunseră la urechile notăriței, care într-o zi avu cu el o discuție, ce se încheie cu o poruncă drastică:
--Tinere, lasă domnișoara în pace! Ai soție și copii acasă…
El însă surîdea șmecherește, văzîndu-se plecat cu Linelea într-o călătorie îndelungată, pe meleaguri necunoscute.
**
Radu Inereanu, atinse vîrsta respectabilă de 55 de ani, cînd niște prieteni din copilărie, stabiliți de o vreme cu traiul în Israel i-au oferit ocayia să trăiască un miracol de poveste. Într-o zi însorită de toamnă se pomeni pe colinele Ierusalimului, iar panorama orașului sfînt i se deschidea exact cum și-o imaginase de mic copil, cînd bunicul îi citea file din Biblie. Ghidul, un bărbat în cămașă roșie, școlit cândva la Sankt Petersburg, povestea rusește cu lux de amănunte evenimentele petrecute pe aria leagănului creștinismului. În Cetatea veche, mai întîi au vizitat Zidul Plângerii. Își potrivi tichiuța albă pe creștet și se apropie cu pași domoli de zidul înalt, puse cîteva bilețele pentru sănătatea celor de acasă în crăpăturile blocurilor antice masive, își lipi fruntea ca orice evreu din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii care visează s-ajungă în acest loc sacru. În partea opusă a Zidului Plîngerii, precum îi prevenise ghidul, se află Duhul Sfînt. Stînd cu fruntea lipită de piatra știrbită lucitoare Radu avu deodată o presimțire inexplicabilă, senzația că stă de vorbă cu…Dumnezeu care pătrundea tot mai profund în sufletul lui…Într-o clipită îi trecu prin memoria răscolită de trăiri profunde istoria plină de peregrinări și suferințele poporului evreu. Parcă vedea aievea șiraguri de oameni supuși pogromurilor, măcelăririlor hitleriste, după care se domoleau epocile, apărînd chipurile senine ale lui Spinoza, Einștein, Landau, Alfiorov, Ioffe…În vecinătatea lui cete de tineri îmbrăcați în haine de atlas negre și cămăși albe, pălării cu boruri mari, citeau rugăciuni din cărți minuscule, urmate de melodiile acelor molitve, clătinîndu-se cu tot corpul înainte și înapoi în fața Zidului Plîngerii. Clipele cît a stat cu fruntea lipită de piatra rece, lucitoare din cauza milioanelor de atingeri ale oamenilor veniți să se roage aici, parcă îi desenau toată viața trăită. Sufletul lui se încărca emoțional și nici un gînd nu-l abătea de la convingerea că acum ca niciodată se află cel mai aproape de spiritul divin. Asemenea senzație nu a încercat nici pînă atunci, nici mai tîrziu. Cu ochii închiși continua să treacă prin acele zecimi de secunde evenimentele cu miliardele de oameni care în decursul istoriei s-au jertfit, murind pentru a păstra neatinsă această memorie. Atunci parcă înțelegea mai bine poporul evreu care poate fi luat drept exemplu pentru omenire, cum se cuvine să trăiești și să-ți confrunți destinul. În viața noastră persistă imperfecțiunea, se declanșează războaie semănătoare de moarte dar… pe acel loc minuscul ca suprafață al Terrei se simt urmele lui David, Solomon, Isus Hristos, proorocul Muhamed… Gîndurle îi pluteau pe aripile viselor cînd își dezlipi fruntea de Zidul Plîngerii. Așeză pentru siguranță iarăși hîrtiuța pe care scrisese numele tuturor copiilor rugîndu-se de sănătate și se îndepărtă. Mai apoi ghidul îi conduse prin niște stradele întortocheate, pline de tarabe, unde arabii propuneau spre vînzare mărfuri diverse, colorate, inclusiv icoane și lumînări. Ajunși în cartierul Muristan, nimeri în curtea Bisericii Sfântului Mormânt. La intrare stătea cheirul, un bărbat cărunt îmbrăcat la patru ace, cu privirile blînde, de parcă dorea ca fiecare să-l salute și să-l ia în seamă, că anume el este persoana, datorită căreia creștinii din întreaga lume vin să se închine cu pietate la Mormîntul lui Isus Hristos. În holul Bisericii pe peretele din față o scenă din mozaic reprezenta suferințele Mîntuitorului, iar alături stătea lespedea de granit de culoare galbenă închisă, locul unde a fost așezat trupul lui Isus Hricstos după ce a fost coborît de pe Cruce. Pe niște scări înguste, a urcat sus, la nivelul doi al hramului, și acolo a văzut locul răstignirii. Era forfotă, învălmășeală, zeci de ghizi, în diferite limbi, explicau vizitatorilor că anume aici, pe muntele Golgotei a fost schinjuit de suliță și răstignit Mîntuitorul. El s-a apropiat de lespedea de piatră, a pus mîna pe ea și a închis ochii. Simți aceleași sentimente pe care le avusese la Zidul Plîngerii...Evenimentele decurgeau vertiginos într-un interval minuscul de timp. Coborî pe același scări, la primul nivel al Bisericii, și porni pe Via Dolorosa, străjuită de coloane din piatră ridicate în diferite epoci, care duceau spre Mormîntul Mîntuitorului nostru. Înghesuială, învălmășeală! Se pomeni alături de o domnișoară venită din Spania, care îl rugă să o fotografieze la momentul cînd vor intra prin grotă în încăperea unde s-a aflat Mormîntul. Radu, la fel o rugă pe chipeșa spaniolă să-l imortalizeze cu un cadru fotografic în clipa cînd iși va culca fruntea peste placa de granit alb a locului Sacru. Forfota și înghesuiala sporea. Ca să te închini Mormîntului, oamenii chemați să supravegheze ordinea publică, dădeau voie la cîte patru persoane. În sfîrșit, ținîndu-se de mînă cu spaniola de parcă erau doi îndrăgostiți, s-au pomenit în interiorul grotei, fotografiindu-se unul pe altul. Nici nu a prins de veste cînd au ajuns afară, în pragul grotei unde ardeau sfeșnice mari și fiecare vizitator al Mormîntului Sfînt aprindea lumînări, pentru ca mai apoi să stingă făclia și să le ia ca amintire despre vizita făcută la Ierusalim... Acea zi a devenit pentru el memorabilă, cînd fiecare clipă îi aducea în fața ochilor și în toată ființa evenimente istorice, despre care odinioară, în perioada sovietică, nici nu putea să-și imagineze că le va vedea. Pe atunci Israelul era pentru ruși o țară dușmanoasă, cu o politică reacționară. Acum dînsul vedea peste tot chipuri de oameni obișnuiți, vesele, femei frumoase!.. În curtea Bisericii, la ieșire, văzu un pluton de fete în haine militare, care supravegheau ordinea. Nu observase cum se despărțise de domnișoara spaniolă, care probabil se topise în torentul de lume. În așteptarea celorlalți membri ai grupei turistice, Radu se odihnea pe o bancă de piatră, în vecinătatea acelui pluton de domnișoare elegante din armata națională a Israelului. Erau una ca una frumoase, cu părul negru, cîrlionțat, cu buclele ieșind de sub bonetele de culoare hachi. Corpurile lor se profilau sub hainele militare. Regreta că nu mai ieste tînăr. Se simjți obosit de avalanșa evenimentelor extraordinare din acea zi, care putea să-l aducă doar la o concluzie fermă:iată istoria, iată veșnicia! Își imagina că déjà poate să și moară fără să-i pară rău. Viața i-a oferit ocazia să vină la acest loc sfînt al creștinității!
**
Deseori, șefa pleca cu chestiuni de serviciu în oraș, pe la clienți și în acele momente Radu rămînea împreună cu Linelea în anticameră. Avea frecvență liberă, putea să meargă la biblioteca națională să continue lecturile, să lucreze la manuscrise, dar prefera să se afle cît mai mult în preajma domnișoarei simpatice și inteligente. În acele ore de răgaz intelectual revenea la convingerea că Linelea nu este indiferentă față de el, îl țintea mereu cu privirile și continua să roșească sfioasă, creînd o atrmosferă superbă de comunicare. Că domnișoara îl simpatiza simți cînd reveni dintr-o deplasare în Armenia, la Erevan. Îl întîmpină cu multă căldură în priviri și imediat dori să-i povestească cum a călătorit la poalele muntelui Ararat, la Sevan, la muzeul de carte Matenadaran… Din acea călătorie el se întoarse plin de impresii, îi povesti cu lux de amănunte despre țara miraculoasă din Caucaz, despre străzile Erevanului, unde ai posibilitatea la fiecare colț să-ți potolești setea cu apă cristalină a micilor havuzuri ce stau la dispoziția orășenilor. O frapă aducîndu-i un suvenir din piatră de tuf, cu panorama monumentului holocaustului declanașat de turci împotriva poporului armean, împrejmuit de o alee cu cîteva hacicare ale martirilor. În acea zi, ea, fără echivoc, a acceptat să facă o plimbare prin oraș, să stea la un ceai într-o cafenea. Îl urmărea cu obișnuitul ei zîmbet cînd el povestea pasionat, ca un copil, despre cele văzute la renumita fabrică de coniac, cu biserica veche din preajma stadionului Razdan, despre întîlnirea avută la reședința catalicosului din Ecminadzin, apoi despre hotelul Erebuni din piața centrală unde armenii de curînd și-au proclamat Independența…Cînd mărturisirile lui părea că se epuizaseră, ea îl surprinse cu o confesiune pe care o așteptase demult:
--Ai lipsit din oraș și…ți-am simțit lipsa…
--Aș vrea să fim cît mai mult împreună, îndrăzni el să i se destăinuie.
--Este imposibil, ești căsătorit, șopti ea și se grăbi să plece.
Întreruperea subită a acelei întîlniri îl sufoca pe Radu. Nu știa cum să repare situația. Se împăca rău cu soția. Problema era comportamentul lui. Avusese o relație cu o tînără poetă de la o redacție. Cînd soția îl descoperi, recunoscu că a avut un scurt roman pentru care ea nu l-a mai putut ierta niciodată. Înțelegea că familia lui se va destrăma, dar nu apărea momentul potrivit al rupturii. Se gîndea să-și găsească un punct de sprijin pe viitor, o nouă soție, însă avea doi copii și nu era atît de simplu să-și părăsească familia. Încerca să fie calm, să se împace cu soția, dar evenimentele se desfășurau contrar voinței lui. Acum îi venise o idee. În caz de divorț, noua lui soție va fi Linelea! Nu dorea să-i împărtășească domnișoarei ideea. Oficial se considera căsătorit și mai conviețuia într-un apartament cu soția. Zbuciumul lui sufletesc, probabil, îl înțelegea și Linelea. După ce domnișoara îl abandonase la acea întîlnire, căuta să absenteze cît mai mult. O ocolea cu privirile, era reținut în conversații, își făcea doar conștient stagiunea. Nu era sigur că va devein notar. Continua să creadă că își va împlini visul din anii de școală, de a scrie poezii și nuvele pe care să le îndrăgească cititorii. Acum, lucra mult, pleca la biblioteca centrală, străduindu-se să învețe de la marii scriitori ai lumii cum se creează operele de valoare. Simțea că Linelea e derutată de comportamentul lui și vroia să înțeleagă ce-ar face-o să-l accepte. Speranțele lui păreau să eșueze lamentabil. În viitoarele săptămîni la finele zilei de lucru în anticameră își făcea apariția îmbrăcat în pantaloni cafenii de catifea, cu aparatul de fotografiat pe umăr, și în pulover gros junele înalt și slab, așteptînd răbdător ca s-o conducă acasă. Ar fi dorit să-și împărtășească necazul, dar nu avea cui. Linelea era în drept să-și construiască soarta cum găsea ea de cuviință. S-a simțit ușurat cînd a primit o nouă ofertă de a pleca într-o deplasare de creație pe vreo 3 luni în Valea Fergana, în orașul Andijon, Uzbechistan. Radu plecă în speranța că se va debarasa de gîndurile melancolice și o va uita…
La Andijon, unde a stat o vară, a putut cunoaște mai îndeaproape datinile și tradițiile poporului uzbec. Își făcu și prieteni în persoanele fraților Tașmatov, unde a fost găzduit. Erau zile toride, insuportabile în dricul amezilor, însă în jur mișuna multă lume. Îndrăgise portul femeilor, prietenii îi dăruiseră o tichie pe care o purta fiece bărbat din oraș. Era plin de curiozitate și admirație, încercînd să înțeleagă comportamentul neobișnuit pentru un european nimerit pe aceste pămînturi ospitaliere. Bucărătia uzbecilor este diversă și foarte gustoasă. Se obișnuise să bea din piala ceai verde, fără zahăr, prefera lipiile calde, proaspete servite din cuptor și leagmanul la prinz, un fel de ciorbă cu ingrediente și mirodenii. Seara și dimineața lucra la nuvelele concepute încă acasă. Totul pentru el era nou și abia de izbutea să noteze evenimentele desfășurate sub ochii lui,. La secția cultură a administrației regionale o cunoscu pe Marina Vizitiu, de la care află că este fiica unor basarabeni deportați de ruși în 1949 și rătăciți pe aceste meleaguri. Marina era suplă, smeadă, cu părul scurt, ondulat, mereu zîmbitoare. Chiar din primele clipe găsiră limbaj comun și comunicau cu fiece ocazie, observîndu-se de la o poștă dorința de a se apropia unul de altul. Absolvise Universitatea de Drept din Moscova, fusese căsătorită cu un bărbat din Ural, divorțase, se întorsese să trăiască împreună cu părinții și avea un băiețel. Într-o seară ea îl invită în ospeție. Părinții ei originari din Hîncești, îl primiră călduros, vorbeau cu el româna căreia îi duceau dorul. După câteva pahare au cîntat Sanie cu zurgălăi și Măi Valoghea, dealu-i mare...Marina îi admira pe toți cu ochi scînteietori de fericire, ținînd feciorul în brațe. Ea nu cunoștea româna. Zicea că este încîntată de aceste melodii pe care părinții ei și le amintesc la fiece petrecere. Se despărțiră pe la miezul nopții. Era o noapte orientală. Pe cerul senin strălucea luna, licăreau stele mari, în văzduh plutea mireasmă de ierburi atinse de arșițe. Părinții rămaseră să supravegheze copilul, iar Marina a mers să-l petreacă într-o mahala îndepărtată, din vecinătatea închisorii regionale, unde se afla casa familiei Tașmatov. În vecinătatea stadionului, unde nu se zărea țipenie, Marina pe neașteptate îl cuprinse și începu să-l sărute cu foc. Femeia era setoasă de dragoste, a recunoscut că de mult nu avusese un bărbat și tremurînd s-a lăsat dusă pe brațe pe poarta în interiorul stadionului, pe una din băncile goale ale tribunelor. Radu cunoscu cum pot face dragoste femeile educate în Orient. Nu descoperi nimic deosebit, în afară de repeziciunea cu care l-a posedat. N-a încercat să se opună. Marinei nu-i păsa că poate să-i vadă cineva, că Radu se pierduse cu firea!.. La Andijan atitudinea bărbaților față de femei nu se manifesta deschis, așa cum se întîmplă în Europa. Deseori cînd vizita vreun prieten din partea locului, acela îl prevenea să nu se uite prea galeș la soția lui. Această educație de moment, amestecată cu multă gelozie din partea bărbaților Radu o însuși din primele zile, fiind avertizat că uzbecii, atunci cînd ești prea curtenitor cu soațele lor îți pot da la moacă sau chiar te pot înjunghia. Marina demonstră plenar că provine dintr-o familie de creștini ortodocși! Tinerii și-au potolit patimile abia spre revărsatul zorilor, cînd au ajuns la poarta de fier a găzdei... Restul zilelor cît s-a aflat la Andijan, au trăit cele mai frumoase clipe. Ea dorea să-l aibă mereu, să hoinărească împreună pe aleile umbrite ale orașului, să vizioneze filme, biserica creștină din vecinătatea moscheei, să admire coloritul bazarului central servind diferite legume și fructe. Pentru întîlniri intime, prin relațiile sale, Marina închiriease o cameră la hotelul Andijon din preajma sadionului și în fiecare seară mergeau acolo. Mai tînără decît el, avea cunoștințe vaste în domeniul dreptului, îi povestea multiple cazuri și istorii legate de viața oamenilor din localitate. La rîndul ei, Marina doarea să afle cît mai multe despre Moldova, despre oamenii de acolo, unde nu fusese niciodată. Nu intenționa să se mute cu traiul în altă parte. Se bucura că are casă și masă. Clipele petrecute cu Radu, i-au dăruit multă gingășie i-au prilejuit o adevărată satisfacție sufletească, fără a urmări vreun scop anume...
Zilele petrecute în Andijan i-au lăsat amintiri dragi, asociind Uzbechistanul cu chipul fermecător al Marinei Vizitiu. Credea că a uitat de domnișoara secretartă, dar de cum avionul ateriză în aeroport și Radu văzu prin hublou colinele verzi ale Chișinăului, înțelese că în Valea Frgana a rămas o poveste, iar dorința, ardoarea cea mare era să o revadă pe Linelea. Dimineața veni la birou cu două buchete de trandafiri. Unul îl dărui notăriței severe, celălalt – domnișoarei care primi cadoul emoționată. Îi tremurau buzele, vroia să-i spună ceva, parcă dorea să-l îmbrățișeze. După serviciu acceptă să fie condusă pînă acasă și trecură pe la o terasă din cartierul Botanica. Melancolică, fata servi tăcută ceaiul și deodată îi reproșă că a plecat fără să o anunțe. Apoi s-au ridicat de la masă și au mers amîndoi sub umbrela ei albastră. Începuse să plouă și la despărțire Radu încercă s-o îmbrățișeze, să o sărute pe obraz, dar ea tresări din nou și dispăru, lăsîndu-l în deplină derută: „Știu, știu, șopti el calmîndu-se... Sunt însurat și... Linelea are dreptate, e o fată fină, serioasă...”
Radu nu mai avu deplasări în acel an și era nevoit să dea ochii cu domnișoara aproape în fiecare zi. Îi ocolea privirile, era distant, rece. Ea însă îl trata cu aceeași amabilitate și atenție, îl servea cu cafea la prînz, iar seara o petrecea acasă, cavalerul ei așteptînd-o în prag cu un buchet de crini. Ce ar fi putut să-i reproșeze, nu-și asumase nici o obligațiune față de el.
Au trecut sărbătorile de iarnă, la începutul lui februarie soția lui a înaintat acțiune de divorț în judecată. Radu nu s-a împotrivit. A cedat toată averea celor două fetițe, care au rămas cu soția să locuiască în apartament, iar el închirie o locuință în vecinătate, nu departe de blocul în care locuia Linelea împreună cu maică-sa. O vedea uneori prin oraș ținîndu-se de mînă, ca și copiii la grădiniță, cu acel cavaler. Nu vroia să-i ațină calea. Deși simțea o dorință arzătoare să fie cu ea, socotea că domnișoara are un drum deja croit spre viitor și nu este el acela care i-ar face vreun rău, își dădea seama că este mai în vîrstă decît ea cu vreo duzină de ani. Da, era decis s-o uite, să-și caute alte femei care, aflînd că este divorțat, tot mai mult îi ațineau calea. Primăvara susținu examenele și obținu licență, arendă o locație în centrul orașului, pe frontispiciul căreiai atîrnă o inscripție cu emblema Femidei, atenționînd clienții că este notar în adevăratul sens al cuvîntului. Tot atunci în presa periodică apăreau frecvent publicații cu fotografia lui, devenind cunoscut pentru un cerc larg de oameni. Þinea să creadă că și evreicuța, odată cu trecerea timpului, nu mai nutrește nici un sentiment față de el. Nu știu și nu se interesă de ea multă vreme. Doar la 8 martie, cînd bărbații umblau val-vîrtej prin oraș după cadouri, Radu cumpăni mult pînă luă receptorul și formă numărul din biroul unde muncea Linelea. O felicită cu prilejul sărbătorii, îi ură fericire, alături de ursitul ei... În cuvintele lui răsuna o mică doză de ironie și domnișoara îl întrerupse amabil:
--Primesc felicitările doar de la bărbații care au curajul să mi le spună în față.
S-au revăzut în amurgul acelei seri. Pînă a veni la locul întîlnirii, avusese o întrevedere cu un amic. Servise coniac, mîncase carne fiartă de oaie cu mult piper și usturoi. O făcuse intenționat, intuind că Linelea va flirta și-l va părăsi, precum îi era obiceiul. Or, chiar își închipuise că ar putea veni la locul întîlnirii, cu cavalerul ei de mînă.
Domnișoara veni singură veselă, îmbrăcată elegant într-un palton negru, cu o eșarfă albă la gît. Dinspre ea plutea o adiere de parfum franțuzesc. I se făcu rușine că de la el miroasea a alcool și usturoi. Stăruia un frig pătrunzător. Cu venirea nopții, peste oraș să năpustise un vînt uscat ce spulbera frunzele negre căzute de pe copaci. Vedea că ea se simte incomodată de stihia climaterică de-afară și, amețit un pic de alcoolul consumat, îndrăzni să-i propună să meargă la el, făcînd o remarcă sugestivă:
--Îți promit un comportament cavaleresc, fără excese!
--În tine totdeauna am avut și o să am încredere.
Seara a fosr romantică. Radu a aprins două lumînări pe masa mică pe care stătea o bombonieră. Luă chitara, interpretă cîteva romanțe și cîntece lirice din folclorul orășenesc și din cele învățate pe timpul cînd își făcuse serviciul militar. Ea nu știa că Radu cîntă la chitară. Stătea în fotoliul din fața lui cu privirile pline de admirație. Cînd amfitrionul mai puse o placă în picup și în odaie se revărsă un vals al orchestrei Paul Mauriat, ea acceptă invitația la dans, pomenindu-se prinsă în brațul lui vînjos... Tinerețea, dragostea, dorința începu să clocotească în inima lui și el încercă să o sărute. Ochii ei scînteiară la lumina lumînărilor, deveni neliniștită și-l îndepărtă cu vehemență. În următoarea clipă se îmbrăcă și, fără a-l asculta, ieși glonț pe ușă afară. Radu încercă s-o oprească, s-o petreacă spre casă, dar degeaba...Gestul fetei îl trezi din euforie. Avu o noapte zbuciumată și în următoarele zile trăia cu senzația că a comis o crimă. De mai multe ori încercă să-i telefoneze, să-și ceară iertare. Presimțea că foarte curînd îi va răsări în prag acel cavaler al ei, care îi va cere socoteală, îl va provoca la duel... Într-o seară, în pragul biroului său, apăru cu adevărat un tip în haine cazone, cu o geantă pe umăr, care se dădu drept poștaș, înmînîndu-i un plic cu aviz. Era o scrisoare de la Linelea, pe care citi cu înfrigurare: „ Radule! Amabilitatea și ospitalitatea din acea seară de pomină m-au înduioșat. M-ai surprins cum cîntai la chitară. Cred că, dacă te-ai ocupa serios de muzică, ai putea deveni un compozitor, un interpret folk. Sinceră să fiu, m-am simțit foarte bine în compania ta. Ieșind de la tine supărată m-am întrebat, de ce am amânat pentru altă dată dragostea? Acum voi încerca să-ți răspund: Să știi că nu mi-i ușor deloc să scriu. Mai ales după ce mi-ai dat de înțeles a cîta oară că e timpul să devin femeie și nu mă accepți ca pe o nepricepută în ale dragostei. Da, așa sunt, prostuță, depășită. Nu că n-aș fi vrut să iubesc și să fiu iubită. Vorba e că atunci cînd un prieten devenise prea insistent și l-am respins, cred că și-a zis: „Mare lucru! Nci tu sîni, nici tu picioare, nici tu corp atrăgător!” De atunci bărbații îmi stîrnesc o repulsie pe care n-o pot ascunde. Poate pentru tine anul ce a trecut a fost productiv. Ai publicat versuri și povestiri pe care le-am citit cu interes. Ai obținut licența de notar. În schimb pentru mine a fost un an plin de probleme. Nu m-am regăsit în dragoste, am înțeles că nu iubesc pe nimeni și, pe lîngă toate, mămica s-a mîhnit din cauza că m-am îmbolnăvit exact în perioada cînd ai plecat de la noi și te-ai baricadat în biroul tău de notar. A urmat o intervenție chirurgicală, care mi-a lăsat amprentele unei cicatrice în partea de jos a abdomenului și o frică permanentă, fiindcă medicii nu mi-au explicat originea maladiei. Cînd te-am văzut iarăși, în acea seară cu lumînări și cîntecele tale melancolice, am uitat de necazuri și alte gînduri triste... Acum cunoști marile mele taine...De fapt mai este una care poate să nu te mai intereseze. Totuși, o să-ți mărturisesc că îmi este foarte dor de tine seară de seară...Dacă după toate cîte ți-am scris mai dorești să mă vezi, te rog frumos să-mi scrii... Cu tot respectul, Linelea.”
A doua zi, la finele orelor de serviciu o aștepta în prag. Radu se impunea a fi hotărît să nu-l ia în seamă pe cavalerul ei, dacă eventual îl va surprinde alături de ea. Linelea întîlnindu-l lîngă biroul ei rămase surprinsă. Au preferat să facă o plimbare pe străzile aglomerate decît să stea undeva într-o cafenea gălăgioasă. Un timp domnișoara a mers tăcută. El se așteptase să-l ia la braț, să o simtă aproape, dar fata părea diferită de cuvintele pe care el le citise în mesajul primit în ajun. Încercă să o distreze cu niște bancuri demodate, însă ea surîdea doar fără a scoate o vorbă. Abia cînd treceau pe lîngă blocul unde își avea Radu gazda, ea se opri și mirosind florile dăruite de el zise:
--Sărmana ta soție! Oare cum se va descurca singură, cu doi copii?…
Radu rămase stupefiat și nu mai avu curajul să o invite la el. Privirea ei severă, zîmbetul ei ușor malițios îl dezarmase. Erau multe de spus despre istoria familiei pe care a avut-o timp de 12 ani. Șopti cu voce seacă:
--Cum ai putea să înțelegi decizia mea, tu care n-ai avut niciodată familie.
--Aș vrea să-mi povestești.
--Acum? Aici?..
--Deja nu mai stai la gazdă? Sau este cineva acolo? Ori lumînările s-au stins pe masa ta de lucru? îl întrebă ea curioasă, arătînd cu mîna fină spre etajul doi al blocului din vecinătate. Vîntul continua să freamăte, se auzea zgomot de crăngi frînte...
Dacă mai ieri avusese impresia că a pierdut-o pentru totdeauna, acum Radu stătea în fața ei așezată în jilț, sorbindu-și cafeaua și zîmbind. Căuta să fie reținut, să nu-i mai dea prilejul să iasă supărată din casă.” Patul să stea la locul lui, gîndi el. Bărbații, grăbind evenimentele, deseori dezamăgesc femeile. Cu timpul toate vin de la sine. Ea merită mai mult decît patima așternutului.”
Pe Linelea o pasiona chitara și el îi interpretă cîntece în limbile italiană, greacă, ucraineană, armeană, rusă... Mai tîrziu, Radu aprinse lumînările de pe masă și a pus la picup placa lui Fausto Papetti cu melodiei Paradisului, invitînd-o pe Linelea la dans. Simți că domnișoara în această seară e plină de inițiativă, îndrăzneață și avu senzația că i se mai pregătește o cursă. Dansa cu ea, dar o voce lăuntrică îl prevenea să fie cu ochii în patru, să nu răspundă la provocările ei seducătoare. Linelea îl îmbrățișase pe după gît și își mișca erotic corpului mlădios și plin de grație în ritmul melodiei... Se petreceau lucruri deosebite cu ea, dar ce anume?
--Un pic de alcool nu s-ar găsi în casa ta? îl surprinse ea cu o întrebare.
Radu avea în frigider coniac, șampanie, vin roșu de casă, bomboane Chișinăul de seară. Ea preferă un pocal de șampanie stînd în jilțul din fața lui, picior peste picior. El simți fiori calzi prin tot corpul. Mai serviră șampanie și ea îl invită din nou la dans.
--De la tragedia cu divorțul, îngînă el la urechea ei caldă, credeam că au murit pentru totdeauna sărbătorile vieții mele. Mă simt fericit și-ți mulțumesc!..
Linelea îi acoperi gura cu palma fină, îl apropie și mai mult de sînii ei, continuînd să plutească ușor în ritmul domol al melodiei...Radu niciodată nu și-a putut explica cum a sărutat-o, cum a fost și el sărutat, cum s-au pomenit în așternut. În fața lor pluteau lumini colorate, peste ei cădeau petale desprinse din florile albe ale unei cîmpii imense de primăvară. Corpurile lor se contopeau, armonizau, părul ei se răsfira peste așternutul moale, lacrimi de fericire, de durere, de curiozitate, de dorința să afle toate tainele vieții de femeie o potopeau pe Linelea... Abia într-un tîrziu de noapte, cînd lumînările de pe masă își trăiau ultimile clipe, părea că totul s-a stins și s-a potolit. Corpurile lor căzuseră relaxate în euforia plăcerilor trăite, pînă s-au îmbrățișat într-o singură inimă și într-un singur suflet. Afară plopii continuau să freamăte, lovind cu vîrfurile ramurilor în geam. Perdelele cu flori albastre alinau clipele în lumea celor doi. Mult după miezul nopții, cînd se părea că iată-iată îi va fura somnul, Linelea, rușinată întroduse cearșaful într-un pachet de celofan și îl puse în geantă. Se îmbrăcă:
--Trebuie să plec. Mama are încredere în mine. Mă consideră o fată de treabă, iar eu uite ce-am făcut. Cearșaful ți-l voi întoarce curat.
--Poate rămîi pînă dimineață?
--Trebuie să plec. E tîrziu! Mama ce o să zică!? Mergi să mă petreci?
--Desigur.
--Aș putea să te rog ceva?
După ora cînd ea plînse lipită de pieptul lui în așternut, ochii ei deodată deveniră concentrați.
--Spune, dulceațo!
--Să uităm tot ce-a fost... Apoi concretiză: Să uităm ceea ce s-a întîmplat în această noapte. Cel puțin pentru o vreme. Am nevoie de răgaz...
Rugămintea ei părea serioasă și el căzu de acord.
--O să încerc dacă voi reuși. Prea frumos a fost totul.
Au mers amîndoi pe străzile pustii și friguroase ale orașului pînă în dreptul blocului ei. Era prima oară cînd ea îl ducea de braț. Ajungînd la scara blocului, în maniera ei hotărîtă, îi ură noapte bună și dispăru în umbrele scării.
**
Radu Inereanu încheiase călătoria sa în Israel. Era plin de impresii. Îndeosebi după ce vizitase biserica cu locul somnului de veci al Fecioarei Maria. I se părea că poporul evreu a devenit pentru el o nouă minune a Lumii prin faptul că anume pe Pămîntul Făgăduinței s-au petrecut mari evenimente istorice ale omenirii. Era convins că a văzut locurile legate cu adevărat de sacralitatea divină, iar acele biserici, mănăstiri din Moldova, Rusia și întreaga lume sunt , la fel locașuri sfinte, dar deja derivate după cele vizitate în Israel. Era fericit că viața i-a oferit asemenea șansă, se străduia să facă eforturi intelectuale de a materializa impresiile cu toată ardoarea și forța talentului său scriitoricesc...
**
S-au revăzut la o săptămînă după acea seară. Linelea era timidă, dar chipul și mersul ei grațios o făceau la fel de seducătoare, liberă și independentă. Radu i se destăinui că îi duce dorul, că s-a săturat să fie singur și din cauza ezitărilor ei, își permite să ia cite un pahar de tărie. Dînsa îl asculta tăcută, ochii ei nici să-l acuze, nici să-l condamne, iar el continua să i se destăinuie, simțind că se prostește într-o slăbiciune de bărbat îndrăgostit. Îi aduse în dar tabloul Monei Lisa, și, după ce ea privi cu atenție ochii enigmatici, plini de mister, făuriți de penelul lui Leonardo da Vinci, Radu avea senzația că pe alături de ei a trecut un cavaler cunoscut, care i-a salutat…Stătură pe banca din fața bustului lui Ion Creangă din Parcul Central.
--Vreau să te invit la un film, zise deodată Linelea. Un film de dragoste…
Restul serii îl petrecură în sala cinematografului Patria. După film, merseră pe jos pînă aproape de blocul ei. Începu să bureze și la intrarea în bloc, Radu observă o femeie scundă, cu ochii vii, părul încărunțit, îmbrăcată într-un pardesiu de culoare închisă. Pricepuse că era mama Linelei, despre care ea îi povestise că e rudă cu artista Marica Balan…El vru să se apropie împreună, să o salute, dar Linelea, deodată, îi întinse o sacoșă cu un cearșaf scrobit și un plic.
--Să citești acasă. Acum trebuie să ne despărțim, zise ea în șoaptă.
Radu îi dădu ascultare și plecă prin ploaia măruntă ce se întețea. Era tulburat și chiar de avea umbrelă, parcă dorea intenționat să fie udat pînă la piele, să se înbolnăvească. Poate atunci Linelea își va schimba atitudinea față de el. Peste asfaltul negru, la lumina lămpilor, șerpuiau zmei scînteietori, iar frunze înghețate se zbăteau peste ei aidoma unor fluturași în agonie. Ajuns acasă, i se păru că peste tot domină dezordinea. Mîncă o tartină, servi o sticlă de șampanie, se întinse îmbrăcat în pat și desfăcu plicul ca să citească scrisoarea Linelei, înfrigurat că în conținutul ei pot fi descoperite lucruri deosebite.
“ Radule!
Ce bine că mama ta nu te-a născut fată. Chiar dacă te-ai strădui nu cred că ai înțelege starea mea sufletească de acum. Toată încredererea mamei am spulberat-o într-o singură noapte… Sunt deprimată, plină de remușcări. Nu mai sunt cine am fost. Îmi este rușine față de toată lumea. Mă rog lui Dumnezeu să nu fiu și gravidă peste toate. Ar fi o nenorocire. Cel mai groaznic e că nu mă pot plînge nimănui.Poate tot ce s-a întîmplat cu mine în acea noapte a fost un vis urît? Știu și toată responsabilitatea și toate consecințele mi le asum. Te simți mai bine după ce ai citit aceste rînduri? Tu ai fost “șarpele”, iar eu “Eva cea proastă și credulă”! Recunosc, ai fost foarte tandru, cu toate că înțelegeam că te interesează doar actul sexual și atît! Și totuși am cedat! De ce? Pentru că ești o bombă cu efect întîrziat! Știi a ameți cu vorbe care la prima vedere nu înseamnă nimic…Ochii tăi păreau prea triști ca să nu-i compătimesc în acea clipă. Mâinile îți sunt prea albe pentru vîrsta care o ai (poți să te mîndrești cu ele!) Căldura și senzualitatea lor te cucerește, te dezarmează. Ar fi bine să scrii pe ele: “ Nu vă lăsați atinse. Pericol!” Brațele îți sunt pe cît de practice, utile (ca perna de dormit), pe atît de periculoase. Te învăluie ca tentaculele unei caracatițe pînă simți că nu mai poți respire, iar cînd îți revii trebuie să înfrunți buzele ce te buimăcesc definitiv. În consecință, totul este o momeală perfectă. Din aceste motive, te urăsc cum n-am urît pînă acum pe nimeni și te stimez cum nu am mai stimat alt bărbat la viața mea. Nu știu dacă o persoană decăzută ca mine acum, poate să-ți mai ceară ceva, dar onoarea mea în schimbul unui adevăr cred că este o afacere onestă. Cine am fost eu pentru tine pînă la acea noapte și după ea? Rog să nu mă jelești sau să mă compătimești, cum știi tu a o face. Este sufiucient că eu mă urăsc. Ești unica ființă după Dumnezeu, care îmi știe toate secretele corpului și toate frămîntările cărora nu le pot găsi dezlegare la moment. N-o să mă răzbun, n-o să te blestem, voi încerca să te uit dacă o să dorești. O să rămânem prieteni care nu se văd zeci de ani. O să-mi caut de necazurile mele și tu de ale tale. Sunt foarte multe.
Trebuie, trebuie să învăț a mă stima din nou. Mi-ai oferit o minunată lecție de viață pentru todeauna și n-o să te uit niciodată. Nu cred c-o să te pot suna, deoarece nu-mi pot stăpîni emoțiile ce mă copleșesc. Mai bine scrie-mi.”
Mesajul ei ustura. Radu vedea în conținutul lui multe evenimente care o făcuseră pe Linelea să șovăie, și hotărî să fie mai activ, mai insistent, să încerce a o convinge că o place și dorește să fie împreună. Seara, cînd știa că ea termină serviciul, veni la biroul ei, așteptînd pînă cînd Linelea avea să iasă alături de notara în vîrstă:
--Ești insistent, omule, îl apostrofă aceasta cu aroganță. Te ții scai de o copilă…
Radu nu dădu nici două parale pe aprecierea șefei, cînd domnișoara îi acceptă propunerea de a o conduce spre casă.
--Ce-i cu tine? Ceea ce s-a petrecut între noi e ceva normal…
--Ce proastă am fost, Doamne! scăpă un oftat Linelea, căznindu-se. Oare a trebuit chiar din prima clipă am rămas însărcinată!?
-- Trebuie să te bucuri. O să-ți fiu alături…
--Mă gîndesc…
--La ce te gîndești?
-- Vreau să mă ajuți să fac chiuretaj.
--Nici să nu-ți treacă prin cap Ne vom căsători, vei deveni mamă!
--N-ai nici un drept, se opuse ea.
--De ce ești atît de îndîrjită?
--Nu te iubesc, rosti ea hotărîtă.
Radu cîntări îngăduitor cele auzite, convins că Linelea glumește, dar privirile ei reci îl descumpăniră. În viața lui avusese femei cu diferite caractere, dar Linelea era o fire deosebită și fiece cuvînt, fiece decizie a ei o vedea ca pe o realitate. Era sinceră și el se simți dezarmat. Încerca să aducă argumente în favoarea sentimentelor sale, însă Linealea părea de neclintit în decizia luată.
--Ești sigură că nu mă iubești?
--Da. Și am doar o rugăminte, îi aminti dînsa, întrerupîndu-l. Să mă ajuți să găsesc un ginecolog bun. Nu vreau s-o amărăsc pe mama și să-mi pereclitez viitorul.
Cîteva zile la rind ea l-a tot contactat telefonic insistînd să o ajute și el nu avu altă soluție. Amicul său, ginecolog cunoscut veni la biroul lui, încercă s-o convingă să nu întrerupă sarcina pentru că în perspectivă ar putea rămîne sterilă, însă fără nici un rezultat. După plecarea amicului, Radu o surprinse cu propunerea:
--Acum, să mergem la mămica ta. Vreau să te cer în căsătorie…
--Te rog! sări ca arsă Linelea. Mămica e bolnavă și dacă-ar afla despre situația mea, inima ei ar ceda… Și, în genere… Am cîntărit totul…Þi-am spus că nu te iubesc!
Se îmbrăcă și se grăbi să iasă. Radu porni în urma ei, dar se opri în clipa cînd îl văzu pe cavalerul care o aștepta pe banca din preajma trotuarului străjuit de plopi piramidali.
Trecu atunci prin moment grele de frămîntări și nedumeriri. Ajunse la următoarea concluzie: “Lumea nu este perfectă. Nu este perfectă nici natura cu toate capriciile ei. Nu sunt perfecți copiii, nu sunt perfecți bărbații, nu sunt perfecte femeile. Toate la un loc îl aduc pe om, în traiul lui cotidian la o imperfecțiune. Fie că persoana este boschetară sau căpătuită” El se gîndea întruna la decizia Linelei și continua să se frămînte: De ce a procedat așa cu mine? De ce mi-a dăruit castitatea ei dacă nu mă iubește. N-o fi la mijloc o dependență patologică de mama ei pe care se teme s-o rănească?...”
În ziua cînd amicul îi telefonă, anunțîndu-l că Linelea a scăpat de griji, avu senzația că-i părtașul unei crime. Stătea în cumpănă dacă are rost să o viziteze la serviciu, dacă trebuie s-o condamne, ori s-o consoleze? Dorise să aibă un copil de la femeia care crezuse că îl iubește. Linelea însă nu a dorit să dea continuitate unei noi vieți. Se petrecuse ceva îngrozitor, cînd s-a pierdut un lucru sfînt pentru totdeauna. Descumpănit, nu se duse la serviciu, deconectă telefonul și cîteva zile și nopți se lăsă antrenat îndtr-un dans al nebuniei, făcînd abuz de alcool, în apartamentul rece și pustiu, trăind senzația că a devenit o șopîrlă de gheață, care va trăi toată viața, tîrîndu-se fără de suflet…
Și-a revenit după o lună, iar capul continua să-i vuiască de parcă intrase în el vîntul de afară. Sufletul lui sîngera. Încerca să găsească puteri de a evada din starea degradantă. Se lăsă la voia întîmplării și a timpului, care le pune pe toate la locul lor și cicatrizează rănile. Nu-și dădu frîu emoțiilor nici chiar în ziua cînd o zări în plină stradă pe Linelea. Era luna mai și ea parcă plutea în rochia albă, cu o pălărie roz, alături de cavalerul ei. Nu-l ducea la braț, mîinile ei țineau un buchet mare de trandafiri roșii…
Curînd, agonisind niște bani, plecă în preferatele sale călătorii. Zbură peste 9 ore fără escală, la capătul pămîntului, în Kamceatka. Găsi ținutul vulcanilor într-o perioadă frumoasă de timp, care, din spusele localnicilor demult nu mai stăruise prin părțile locului. De cum ateriză în portul Elizovo, fu întîmpinat la punctul de control de militari înarmați. Petropavlovsk era considerat un oraș închis, controalele erau riguroase. Radu adusese cu el o damigeană cu vin de culoarea mierii și gazdei la care se opri îi plăcu băutura, oferindu-i în schimb posibilitatea de a face cunoștință pe gratis cu acest ținut minunat și original prin relieful și clima lui. Călători cu un șlep în golful Avacea, apoi zbură pe calea aerului pînă în Valea gheizerelor, trecînd deasupra vulcanului Kliucevski. În valurile mărețe și azurii ale oceanului, prin hubloul avionului, admira prin binoclu coloniile de foci, calani, morse albe adunate pe insule mici. Radu se scăldă în renumitele ape termale de la stațiunea balneară Paratunka. Îl frapă frumusețea erupțiilor vulcanului Avacea din preajma orașului. Erau niște nopți senine, cu cer înstelat, cu lună plină, iar în zare, pe vîrful vulcanului, vîntul învălura în coroane zăpada, amestecînd-o cu lava ce izbucnea spre înălțimi. Nu mai văzuse asemenea frumusețe. Admira ținutul gheizerelor și al vulcanilor din apropierea oceanului, talazurile căruia se auzeau în depărtare ca o simfonie a naturii. Locuia la un marinar bătrîn care seara cînta la armonică și avea o vocea răsunătoare, cristalină de parcă o antrenase în decursul întregilor ani petrecuți pe o corabie comercială de pescuit. Marinarul avea și o nepoată tînără, căsătorită cu un militar, aflat într-o misiune de lungă durată pe un submarin atomic. Nepoata purta haine scumpe, avea părul lung, semăna cu un fotomodel. Anastasia, așa o chema pe nepoată era pasionată de Julio Iglesias, Dalida și Adriano Celenetano. Mereu fredona melodii conoscute și se interesa de succesele estradei de la Chișinău. Într-o zi îi propuse să-i fie călăuză. Cutreierară Petropavlovskul în lung și în lat, iar în amurg urcară pe una din colinele orașului pe care era amplasat monumental eroilor, de unde se deschidea o panoramă ce cuprindea imensul Ocean Pacific, depărtările verzi, cu vulcanii înzăpeziți pe creste. Anastasia absolvise facultatea de limbi străine. Îi povestea cît de mult își iubește soțul, că trăiește cu frica în sîn să nu-l înghită apele oceanului. Se ridică pe o piatră de granit, cu fața spre oceanul din vale, întinse brațele ca și cum vroia să-și ia zborul către bărbatul drag. Hainele ei vălurau în bătaia soarelui și a vîntului și în ochii lui Radsu apăru un tablou mirific de femeie iubitoare. Ca să vezi, există femei capabile să iubească, fidele și inteligente! Deși oboseala, din cauza schimbării fusului orar, îi îngrela pleoapele și picioarele, nu se îndura să se despartă de acea făptură angelică… După ce părăsi Kamceatka, în zbor spre Moscova, se gîndea cu admiraâie și gingășie la Anastasia, socotind că a descoperit dimpreună cu gheizerele, vulcanii și alte minuni ale peisajului natural, idealul unei femei adevărate. Pentru prima oară nu se grăbea să se întoarcă la Chișinău unde erau cele două fetițe ale lui, unde era Linelea dură și independentă în deciziile sale. Rămînîndu-i niște bani procură de la o agenție de turism din Moscova o foaie în Estonia, la stațiunea balneară Narva Yessuu. Era tîrnăr și-i trecu repede oboseala cînd se pomeni pe litoralul Mării Baltice, cu alte peisaje, alți oameni și alte curiozități. Pe litoralul mării ce noaptea părea neagră ca smoala iar ziua orbitor de albastră, creșteau pini și molizi, amintindu-i de pînzele pictorului rus Șișkin. Și nu greșise. Află de la localnici care povesteau cu vocea lor calmă, calculată că anume în acele locuri a lucrat cu penelul celebrul peredvijnik. În stațiune veniseră să se odihnească tineri și tinere de pe tot întinsul Uniunii Sovietice. Acolo se împrieteni cu Nuris, un băiat deștept, bun sportiv din Bașkiria și cu o domnișoară durdulie, cu părul blond pe care îl împletea într-o gîță groasă și lungă, aidoma Frumoasei Vasilisa din poveștile populare ruse. Bașkirul îi povesti despre vestita lor miere de albine, îi cîntă melodii ale poporului lor și, prefera sa danseze în iureșul melodiilor populare, atrăgînd admirația vilegiaturiștilor. Vasilisa era mai retrasă. Se născuse, locuia și studia la Universitatea din Kostroma. Avea o voce melodioasă, cu un accent specific pentru rușii din acea zonă etnofloclorică. Cînd află că dînsul este scriitor, se atașă și mai mult de el. Preferau să discute despre artă, literatură, ea îi povestea întruna ce spectacole se joacă pe scena teatrului din orașul lor și ce filme franceze cu Lui de Funes, Jean Marais, Jean-Paul Belmondo, Lino Ventura au captivat-o în ultima vreme. Scriitorul ei preferat ca și a lui Radu, era Ernest Hemingway. Petreceau ore în șir în discuții savante, încît mai toți cunoscuții credeau că sunt soț și soție. Seara pe o terasă largă, toată lumea venită la odihnă dansa pasionată în ritmul muzicii formației Modern Tolking…
Radu își încheie odihna pe litoralul Balticii și plecă la Sanct Petersburg. Visa să viziteze Ermitajul, Catedrala Isakiev și alte locuri istorice. În capitala de nord a Rusiei a ajuns într-o dimineață friguroasă, cu ploaie. Trase la gazdă la un pămîntean și împreună plecară la Ermitaj, care-i lăsă impresii de neșters. Geniul creației umane îl avea în față și se convinse odată în plus ce mic este el ca om și ca scriitor, pe lîngă marile valori universale. Stătu în fața figurii de ceară a lui Petru I, apoi a pînzelor lui Rembrand, Caravaggio, Velázquez, Salvador Dalí a celor 5 lucrări ale lui Vincent van Gog, a sculpturilor lui Michelangelo și Rodin... Cînd se plimba în Piața Palatului de Iarnă, lîngă coloana lui Alexandru I, își imagină involuntar că pe acel caldarîm, în tinerețea lui, făcuse armată bunicul său în garda de onoare a țarului. Avea impresia că simte pașii bunicului, pulsul îndepărtatei revoluții a lui Lenin. Impresiile au urmat după ce a trecut prin vecinătatea Sfinxului, cuirasatului Aurora, monumentului ecvestru al lui Petru cel Mare, pînă ajunse la Catedrala Isakiev. Pe o porțiune mică de teritoriu a slăvitei urbe un muzeu se rînduia cu altul. Orașul i-a întărit convingerea că e cel mai minunat și cel mai frumos loc istoric din lume. Sufletul lui primise o doză uriașă de încărcătură intelectuală. Luînd avionul la aeroportul Pulkovo, Radu revenea acasă, mai bogat, mai pur și mai liber. Părea că a scăpat de suferințele legate de Linelea, că se întoarce să-și continue viața fără necazuri, fără remușcări. Era descis să uite eșecurile suportate în privința femeilor, chiar dacă nu trăise senzația că a fost vreodată iubit de vreo femeie. Vremurile sentimentaliștilor, romanticilor s-au dus fără cale de întoarcere.
În următorii ani, în Moldova avu loc renașterea națională. O societate pleca în trecut, alta venea să-i ia locul și oamenii în marea lor majoritate începură să se descurce cum îi duce capul, unii părăsiră țara în căutarea unui trai mai decent. În cîțivai ani un tablou se schimba cu altul. Rămase în trecut copilăria lui miraculoasă, adolescența, tinerețea, suportase suferința psihologică a eșuării primei căsătorii. Cu toate-acestea se strădui să fie optimist și să pășească mai departe în viață. Își procură apartament, devenind mai sigur pe sine. Nu vroia să-și creeze o nouă familie. Credea că nu este capabil de a fi un familist bun și decise să n-o creeze niciodată. Din păcate, femeile care îi plăceau nu-i răspundeau cu reciprocitate. Își mobilă locuința, făcea sport, împăcîndu-se cu relațiile ocazionale. Inspirația venea la el cu aripi de înger, publicînd articole incendiare, versuri, proză, devenind o persoană apreciată și cunoscută. Nu pierdea însă contactul cu realitatea. Vedea cum unii semeni rîvneasc la glorii și căpătuire, se lansează în afaceri, deputăție, la posturi înalte. Cu anii pierdea tot mai multe personae pe care le considerase prieteni. Totul se reducea la relații material și în cîțiva ani se pomeni singur. Avea valorile lui, prefera lecturile, sălile de expoziție cu tablouri, lucra asupra operelor sale, chiar societatea pierdea încetul cu încetul interesul față de cărți. O vreme se încadrase și el în mișcarea pentru renașterea națională. Publica articole patriotice, polemiza cu diferiți oponenți. Curînd însă se decepționă, cînd simți, văzu cum unii indivizi, semeni de-ai lui, se bulucesc la putere și ajungînd în vîrful piramidei, pierd orice simț patriotic, pornind pe calea îmbuibării. Or, anume acele persoane erau, onorate, decorate și ridicate în slăvi, iar el rămînea undeva în umbră. Aceeași situație se observa la uniunea scriitorilor. Unii condeieri avînd la activ cîte-o poezie două, peste noapte deveneau laureați. Într-un timp i se crease impresia că totul e dirijat atît de serviciile speciale ale Rusiei cît și ale celor de pe malul Dîmboviței. Dacă nu erai afiliat la aceste organisme tenebre, nu puteai miza pe nici un succes. Deseori se întreba nedumerit cum de unii scriitori se pricopseau cu de toate?! În cele din urmă rămase complet uluit și dezamăgit. Își zise că mai bine să se lase păgubaș și să-și vadă de treabă. Să scrie, să se îngrijească de creșterea și educația copiilor. În scurt răstimp societatea progresase uluitor. Apăruseră celularele, calculatoarele, oamenii aproape nu comunicau pe viu, majoritatea tinerilor stăteau cu gîndul să plece la munci peste hotare, ca ajungînd acolo să nu mai dorească a se întoarce acasă. Satele se goleau, familiile se destrămau. În țările din Europa au năvălit mii de femei, muncind la negru, lăsînd bărbații acasă să aibă grijă de copii, care cu timpul se bețivăneau, nu aveau locuri de muncă, nu aveasu viitor. Nimerite într-o societate avansată, cu mici posibilități, majoritatea femeilor deveneau material fiziologic la cheremul străinilor din țările unde plecau să muncească și ca să supraviețuiască, începeau care să concubineze, care să se prostituieze. Moldova dintre Nistru și Prut, din totala incapacitate a guvernanților autohtoni, în următoarele decenii a trăit un nou exod. Radu Inereanu nu pricepea de ce guvernanții nu iau măsuri, ci fură fără rușine ce a mai rămas din țară. Își ridicau castele în cartiere elitare, iar majoritatea populației o duce de azi pe mîine. Femeile parcă uitau că există dragoste și înfiripau relații de interes mercantile cu bărbații. Concubinajul a devenit o realitate incontestabilă. Și cu credința se petrecuse ceva. Se deschideau o mulțime de mănăstiri, biserici, case de cult, dar credința, respectul reciproc scădea și societatea luneca tot mai mult în amoralitate.
Radu Inereanu însă își păstră verticalitatea și se străduia să lucreze notar, să creeze, publicînd carte după carte, chiar dacă conștientiza că nu este citit. Trăia cu interesele lui, mîngîindu-se cu amintirile despre zilele trăite în trecutul tinereței lui timpuriii. Făcuse cîteva tentative de a crea o nouă familie. Concubinase cu o doamnă, apoi cu alta, dar în cele din urmă cuplul se destrăma mai mult din vina lui. În situația cînd anii îl luau de-a valma cu valurile lor, în schimbarea unui anotimp cu altul, tot mai frecvent își privea chipul în oglindă, și nu-i venea a crede că părul îi încărunțește pînă la ultimul fir. Medita, se frămînta și nu-și găsea consolarea mutrîvnită de a găsi o femeie pe care s-o aducă în casă și să-i fie sprijin în toate, și bună gospodină. Avea impresia că se aseamănă cu o corabie naufragiată, vinovat de această scufundate văzîndu-se pe sine însuși. Fosta soție se căsătorise, apoi, la țară, au decedat părinții casa copilăriei rămînînd să pustiască, fiicele plecaseră la studii și se stabiliseră peste hotare, arareori telefonîndu-i cu vreo ocazie de sărbătoare. Colegii de studii, foștii prieteni déjà aveau grijile lor, copiii le crescuseră mari, aveau și nepoți, nu mai dispuneau de timp liber, ca să se mai întîlnească la vreo petrecere sau pur și simplu la un pahar de vorbă. Din cînd în cînd primea cite o veste că cutare sau cutare cunoscut, sau prieten a decedat și se ducea să-l petreacă pe ultimul drum. Erau zile, chiar săptămîni cînd nu răsuna nici un apel telephonic. Interesul purta fesul. El încerca să se acomodeze la această nouă rînduială, deveni mai indiferent, împăcîndu-se cu singurătatea, acea singurătate care cîndva era insuportabilă, devenise obișnuință cotidiană. Nu avea cu cine comunica, decît numai cu clienții pe chestiuni de serviciu. Nici el nu avea nevoie de ceea ce îl deranjase odinioară. Nu se interesa de soarta altora, avea senzația că nu-l mai interesează trecutul, nici amintirile. Semăna cu o insulă nou creată în mijlocul unui fluviu cu apa vijelioasă…Unicul teren de activitate era opera lui, creația. La aproape cei 60 de ani, se convinsese că e un om fericit că a îndrăgit meșteșugul de a scrie. Nu se considera scriitor, nici filosof, nici cugetător măcar, ca să de lecții generațiilor viitoare. Era un cronicar al timpurilor sale cu o enormă pasiune de a-și așterne gîndurile pe hîrtie. Scrisul pentru el devenise o necesitate, antrenîndu-se în fiecare zi, scriind tot ce trăia și simțea. Bolise de cîteva ori, avusese și intervenții chirurgicale, dar reușise să le depășească. Profesia de notar îi aducea mijloacele cuvenite, avea posibilitatea să călătorească. A vizitat Moscova, Italia, Ucraina și la sfîrșit de toamnă – Israelul.
Mulți ani se strădui să nu se gîndească la Linelea, chiar dacă nutrea speranța că într-o bună zi… ea îl va căuta. Fire inteligentă, capabilă, demult obținuse licența de notar și edificiul ei se afla exact în central orașului, în vecinătatea Sălii cu orgă. Ori de cite ori trecea pe-acolo încerca un sentiment de tulburare. De cîteva ori se simți tentat să-i facă o vizită la birou, sau să-i telefoneze, dar nu îndrăznea. Aflase că deși trecuse de vîrsta respectabilă de 40 de ani nu avea familie, copii. Mama ei decedase și Linelea locuia în apartamentul de la Botanica, unde cîndva o petrecea acasă.
În zilele de sărbătoare pleca în Piața Marii Adunări Naționale, visînd să o vadă în mulțime. În torentul de lume constată că a trecut la mijloc o epocă. De-acum se pomenea străin cu totul, fiindcă putea să stea printre oameni ceasuri întregi și să nu întîlnească nici o față cunoscută. Nu o întîlni nici pe Linelea. Avea nălucirea că o vede, însă imediat se topea undeva și el rămînea dezamăgit în mijlocul acelui miraj. Deseori se întrecea cu imaginea, construind-o întocmai așa cum a întîlnit-o demult, ultima oară și era convins că ea s-a păstrat întocmai ca atunci. Apoi pierduse orice speranță s-o mai întînească, dar nici nu vroia, din propriul său îndemn, s-o vadă. În fine, nu te scalzi de două ori în apa aceluiași fluviu. Trebuia și era obligat să-și caute de ale lui. Continua să scrie. Era unica sa bucurie și odată cu editarea cărții noi, vroia să o dăruiască cunoscuților și prietenilor. Edita tiraje foarte mici, cît să facă donații marilor săli de lectură din țară și peste hotare, astfel avînd să se mîndrească pentru faptul că la bibliotecile Washington, Moscova, București, Paris, Londra, Berlin rafturile sunt completate și cu lucrări semante de el. În una din serile liniștite, cînd în văzduh stăruia peste tot miros de salcîmi în floare se întorcea de la serviciu, avînd cu sine primele exemplare ale noii cărți. În parcul de la Botanica de acum se întunecase și trecînd prin vecinătatea unei bănci fu surpins de acei ochi pătrunzători care îl întîlneau cu o deosebită emoție și curiozitate... Linelea nu se schimbase, i se păru că poartă același palton negru din timpurile cînd o cunoscuse. Întîlnirea neașteptată îl emoționă, șovăi o clipă și în cele din urmă se decise să o salute:
--Ce întîlnire plăcută!
--De bună seamă, zîmbi ea, măsurîndu-l din cap pînă în picioare: Radu Inereanu?!
-- El e, confirmă Radu cavalerește. Scoase din geantă un exemplar al noii sale cărți: Îndrăznesc să mă laud! Sunt scriitor prolific. Þi-o donez. Poate o să-ți placă...
--Te citesc, zise ea calm. Sunt abonată la mai toate publicațiile periodice de la noi. Am s-o răsfoiesc cu plăcere.
--Îmi pare bine, făcu Radu, și se așeză nehotărît alături de ea pe bancă. Încă nu-și revenise după întîlnirea lor inopinată. Ar fi dorit să-i spună multe, însă frazele nu se dădeau rostite. Scoase stiloul din buzunarul vestonului și semnă un autograf pe carte.
--Mulțumesc, Radule! Ești de laudă, zise ea, netezind cartea primită în dar ca pe un copil. Prin insistență ai izbutit să realizezi multe lucruri utile în viață. Ai cu ce să te mîndrești!
--Tu la fel.
--Eu am comis prea multe gafe. Nu prea am cu ce să mă laud.
I se plînse că acum doi ani i-a decedat mama, în urma unei boli de cancer și, că nu poate nicidecum să se împace cu gîndul. La serviciu totul e rutină. Alte noutăți nu are. Îi dădu de înțeles că este singură.
--Mda... Să mă fi ascultat atunci, copilul nostru de-acum avea să frecventeze universiatea!
Vorbele lui sunau mai mult a condamnare decît a consolare. Ea își furișă privirile către el aidoma unei feline gata de atac. Însă deodată o podidiră lacrimile și izbucni în hohote de plîns. Radu încremeni în fața ei. O curpinse de umeri și își ceru iertare.
--Te rog, să nu-mi mai amintești niciodată despre asta! îl rugă ea după ce se mai liniști. Niciodată.
--Bine, am înțeles...
--Și apoi, zise cine ești tu să mă condamni?
Se ridică de pe bancă și plecă lăsîndu-l total descumpănit, înțelegînd că nu trebuie s-o urmeze. Privi aproape disperat silueta ei ce se topea în depărtarea aleii. Se gîndi să o ajungă din urmă, să-și mai ceară odată iertare, dar conștientiza că povestea lor s-a încheiat odată pentru totdeauna. Îi părea rău doar că nu a aflat nimic despre viața ei. Izbutise doar să observe că nu are verighetă, dar nu știa dacă a fost căsătorită, dacă se află într-o relație cu cineva. Ori poate e femeie de afaceri. Doar în tot orașul sunt magazine comerciale care poartă numele ei, Linela! În viața de toate zilele măria sa întîmplarea și norocul pășesc mînă în mîină doar pentru oamenii care merită să le trăiască. Pentru el povestea cu Linelea nu a fost o întîmplare norocoasă. N-a dorit să lupte. Era conștient că domnișoara are destulă cultură, tact, ca să interpreteze realitatea așa cum este. Deși era zbuciumat în neliniștile sale, se consola cu gîndul că se află departe și nu o vede, chiar dacă gîndurile i se întorc mereu la ea. Regreta că nu i-a ajuns înțelepciune să depășească amintirile trecutului, să dea dovadă de mai multă delicatețe…Ajunse la convingerea că anii trăiți și experiența consitituie toamna de aur a omului. Avea tot mai multe idei ingenioase, și o dorință nestăvilită de a scrie . Doar nervii îl dădeau de sminteală. Se aprindea de la nimicuri și dărîma o relație, rezolvarea unei probleme. Însă era destul să se odihnească puțin și revenea la situația pierdută, pentru a soluționa calm cele întrerupte. Povestea întreruptă cu Linealea, însă nu o putea relua. Era femeia căreia toată viața, și în tinerețe și acum, îi reușea să-l țină la distanță. Analizînd toate situațiile, concluziona că nici pe ea soarta nu a răsfățat-o. Nu are familie, nu are copii, deși a rămas neschimbată: frumoasă, suplă, iubită! El trebuie să muncească, să adune experiență. S-a bucurat nespus cînd într-o zi l-a chemat la patul său de suferință Grigore Vieru care avusese un atac de cord și dorea să se consulte în unele chestiuni de jurisprudență. Astfel avu prilejul să stea de vorbă cu Maestrul. Conchise că poetul, la vîrsta de 70 de ani era un copil adevărat! Și totodată un mare înțelept! Descoperise un frate într-o credință, asemănător la caracter, amîndoi erau născuți în zodia Vărsătorului. După fiecare întîlnire avută la spital Radu, întors acasă, făcea însemnări despre convorbirile purtate și era convins c-o să revină la ele. S-a bucurat cînd Maestrul însănătoșit a continuat a se întîlni cu cititorii, îndeosebi la grădinițele de copii, cu tineretul studios, lua cuvîntul la radio și televiziune, demonstrînd că anii l-au făcut și mai înțelept, cumpătat, solicitat de oameni.
În acea iarnă totul decurgea obișnuit și nu prevestea nimic rău. Oamenii intraseră în sărbători. Cu prilejul nașterii lui Mihail Eminescu, Maestrul a mers într-o vizită la o școală din sudul Moldovei și în drum spre casă a căzut victima unui dubios accident rutier. Într-o dimineață friguraosă de februarie rînduri interminabile de oameni își luau rămas bun de la Grigore Vieru. Radu venise împreuncă cu reprezentanții Ligii naționale a notarilor să aducă coroane și flori. După ce trecu pe lîngă sicriu, ieșind în curte, fu convins că și Linelea se afla în acel torent de lume. Vroia s-o întîlnească, și întrebă de-o colegă, dacă n-a văzut-o:
--S-a căsătorit și a născut, îi comunică cunoscuta.
Era o noutate uluitoare. Să se fi hotărît Linelea să nască un copil la vîrsta ei de peste patruzeci de ani? Însă colega era femeie serioasă, și nu putea să-l mintă. Cu adevărat viața e plină de surprize. Din acea clipă înțelese că povestea lui cu Linelea s-a spulberat definitiv și ireversibil!
Trecea timpul și doar atunci cînd publica o nouă carte făcea tot posibilul ca ea să ajungă cu autograf la Linelea. I-o transmitea prin medicul său amic. Altceva nu-l interesa. Nici măcar nu-l întreba pe amic despre reacția Linelei la primirea cadoului. Uneori o întîlnea prin oraș. Anii nu o afectatau. Avea impresia că nici părul nu i înspicase. Adesea cânta s-o ocolească, Radu în ultimii ani se schimbase. Devenise voluminos, îmbrătrînea. Avusese o căsnicie de scurtă durată. Femeia îl părăsise stabilindu-se cu traiul în America, apoi concubinase cu alta și nici cu aceea nu putu să lege căsnicie. Se vede că nu era născut pentru o fericire familială. La vîrsta de 55 de ani se alesese cu copii maturi, dar casa lui devenea tot mai singuratică. Noutățile le afla în timpul muncii de notar la birou. Rareori pînă la urechile lui ajungea știrea că Linelea îi citește cărțile, le păstrează pe raft în biroul ei de serviciu. Vestea îl surprindea de fiecare dată și, în adîncul sufletului, se bucura că ea știe despre existența lui și, poate, se gîndește uneori la el. Avea și el o fotografie de pe timpul cînd ea era celebra secretară iar el un simplu stagiar la biroul notarial. Dacă cineva îl întreba cine este domnișoara de pe fotografie, răspundea că e o verișoară stabilită cu traiul în străinătate. Presimțea că va mai avea măcar încă o ocazie să stea de vorbă cu ea.
Trecuseră mai mult de patru ani de cînd aflase că Linelea s-a căsătorit și a devenit mamă. În toiul iernii s-a decis să facă o călătorie în Egipet.
**
Călătoria spre Þara Faraonilor Radu a făcut-o pe neașteptate, fiind susținut financiar de un amic. După o intervenție chirurgicală, mai avea dureri de șale, dar unica dificultate avu deplasîndu-se la Kiev ca să zboare de acolo în Egipet. Călători o noapte geroasă, trecînd umilințele vameșilor transnistreni și ukraineni, pe care Radu demult îi numea limbrici nebronzați, prin comportamentul acestora. Călătorii au percheziționați, verificați în repetate rînduri circa 4 ore pînă le-au permis să-și continuie calea. Ajunse la Kiev, cînd viscolea și spulbera. Apoi zbură ore în șir cu avionul. La Hurgada domnea zăpușala verii. Nu fusese pînă atunci pe continentul african, chiar în aceieași zi avu prilejul să se scalde. Peste o zi plecă cu autocarul plin cu turiști din Rusia în valea Nilului, la Luxor, vechea capitală, a Egiptului antic. Localitatea l-a uimit prin măreția templului clădit în timpul faraonului Amenophis III , ridicat în cinstea zeului Amun. Radu asculta cu atenție ghidul care stătea la poalele statuii lui Ramses II din palatul Karnak amintindu-le toturor că pe teritoriul Tebei s-a aflat cândva capitala faraonilor, oraș din Egiptul de Sus, numit în limba străvechilor egipteni și Wasen sau Nuwe, întinzîndu-se pe ambele maluri ale Nilului. Ramses cel Mare a trăit peste 90 de ani si a avut circa 60 de soții, dar cea mai iubită a fost pentru el Nefertari, care s-a considerat printre cele mai cunoscute regine egiptene după Cleopatra, Nefertiti și Hatshepsut. Statuia mică de granit, a ei este alăturată celebrului faraon. Se zice că Ramses și-a dedicat o mare parte a vieții acestei femei, chiar dacă purta pe umeri grijile statului. Pe malul stâng al fluviului, continua să le povestească ghidul, se ridica Teba de Vest,unde au fost îngropați mulți dintre faraonii Egiptului și Deir el-Bahri, contemporan cu Templul lui Hatshepsut, mai departe unde se află Valea Regilor. Radu își făcea notițe ca un elev, despre dinastia a XI-a și terminînd cu dinastia a XVIII-a Teba reședința faraonilor, care a fost cea mai importantă metropolă a statului egiptean, pe care grecii au numit-o Diospolis (Orașul Divin). Citise încă în anii studenției în Vechiul Testament , cînd se interesa de istoria antică, constatînd că localitatea se numește Teba No-Amon, adică orașul lui Amon. Îl frapa ruinile Templului din Karnak, pe caldarîmul căruia pășea alături de sutele de turiști veniți din toate colțurile lumii. Starea în care s-a păstrat îl transformă într-o lume antică. Pomenindu-se în cea mai frumoasă parte a Templului, considerată Marea Sală Hipostilă, cu aleea sfincșilor și impunătoarele monumente, cu douăsprezece coloane de 25 de metri pe care se păstrează de peste șase mii de ani inscripții cuneiforme ce constituie o bibliotecă a antichității, face ca acest Temlu să rămînă celebru și prin basoreliefurile sale, al cărui cel de pe portal amintește de războiul cu hitiții. În preajma obeliscurilor reginei Hatshepsutai era lacul unde se spălau magii, mergînd la Templul faraonului, apoi postamentul de granit al cărăbușului magic, în jurul căruia turiștii se roteau de mai multe ori pentru a-și insufla că orice dorință pe viitor li se va împlini, crea o atmosferă de miracol pentru toată lumea venită în vizită acolo. Din spusele ghidului unul din principalii ctitori ai templelor din Karnak se consideră regina Hatshepsut, care a adus de la Asuan două obeliscuri înalte de granit ce i-a înveșnicit amintirea ca în cei 30 de ani de domnie să fie numită Doamna de fier a antichității... Surprizele urmau una după alta, fiindcă în valea Nilului orice pietricică constituie istoria antichității. În drum cu autocarul către mormântul lui Tutankhamon, din Valea morților, trecînd și fotografiindu-se în preajma Coloșilor lui Memnon avînd o înălțime de 18 m și cântărind aproximativ 720 de tone fiecare două statui masive din piatră ale faraonului Amenhotep al III-lea, peste râul Nil. În valea morților, la mormîntul lui Tutankhamon, ghidul călăuză le-a amintit despre dragostea acestuia față de Nifertiti. Tînărul faraon a trăit doar 19 ani, după o scurtă domnie, dar a devenit celebru fiind unicul mormînt descoperit în stare integrală în1922 și e celebru prin balada antică,a dragostei lui pentru Nefertiti, similară cu cea a lui Romeo și Julieta. În lumea antică, totul se baza pe pilonul dragostei, chair dacă decăderea finală a Tebei a avut loc după o reînflorire episodică, odată cu prăbușirea dinastiei XXXI, iar la finele secolului I înainte de Hristos, orașul a fost distrus de romani. La întoarcere spre Hurhada, au vizitat templul reginei Hatshepsut, străjuit de stînci colosale de culoare galbenă, care creează o atmosferă de fantasmagorie, lăsînd impresia că în lumea terestră au existat alte civilizații dispărute în vîltoarea timpului... Călători peste 500 de kilometri prin deșertul Libiei, obosi de mulțimea de impresii colosale, iar peste două zile făcu o nouă excursie, déjà la nordul țării. Marea Piramidă localizată pe Platoul Gizeh - necropola anticului Memphis, actualmente parte a capitalei Cairo. După o noapte de călătorie, către zorii zilei, Radu deveni martorul unicei minuni a lumii ce nu necesită descrieri ale istoricilor din antichitate sau ale poeților, asupra căreia nu se fac speculații referitoare la formă, mărime și prezentare. Marea Piramidă din Gizeh e cea mai veche și singura care a supraviețuit timpului mai mult de 43 de secole, iar pînă cînd a fost Turnul Eiffel a fost cea mai înaltă construcție umană din lume. Fețele piramidei odinioară acopereite cu plăci șlefuite, a fost construită de faraonul Khufu din a IV-a Dinastie, în jurul anului 2.560 pînă la era noastră, pentru a servi de mormânt acestuia. Tradiția construirii de piramide a început în Egiptul antic ca o sofisticare a ideii de "mastaba" sau "platformă" ce acoperea mormântul regal. Mai târziu, au fost folosite mai multe "mastaba", fapt dovedit de primele piramide, ca Piramida în Trepte a Regelui Zoser (Djoser), construită de faimosul arhitect egiptean Imhotep. Potrivit lui Herodot, construcția ei ar fi durat peste douăzeci de ani și la ea ar fi lucrat 100.000 de oameni. Întâi a fost pregătit locul de amplasare și transportate blocurile de piatră. Atunci era folosit un proiect pentru exteriorul piramidei, o șlefuire ce a dispărut de-a lungul timpului. Deși încă nu se știe exact cum au fost așezate blocurile de piatră, au existat mai mult teorii: una din ele se referă la construirea unei rampe drepte sau în spirală, ce era înălțată pe măsură ce se ridica piramida. Această rampă, îmbrăcată cu noroi și apă, ușura transportarea blocurilor trase la locul lor. O altă teorie sugerează că blocurile de piatră erau puse la locul lor folosind pârghii lungi. Cucerind Egiptul, arabii au găsit piramida intactă și cînd au deschis-o, căutând comoara lui Keops, sarcofagul era gol. De-a lungul istoriei, piramidele de la Gizeh au stimulat imaginația oamenilor, aceștia numindu-le "Grânarele lui Iosef" sau "Munții Faraonului". Pe acele meleaguri a ajuns și Napoleon cu oștirile sale, care, admirînd mândria resimțită a exprimat-o în faimosul citat: "Soldați! 40 de secole ne privesc din vârful piramidei!”. În ultimii ani s-au mai descoperit trei sau patru camere, în apropiere de camera funerară, într-una fiind corabia regală, iar celelalte sunt în curs de explorare, dezvăluind poate ultimele secrete ale Marii Piramide: tezaurul și mumia faraonului. În acea zonă au vizitat muzeul ce găzduiește misterioasa Barcă Solară, descoperită abia în 1954, lângă partea de sud a piramidei. Această barcă se presupune că a purtat corpul lui Khufu în ultima sa călătorie, înainte de a fi înmormântat în piramidă, dar specialiștii afirmă că barca o putut servi și ca mijloc de transport în viața de apoi, conform credințelor antice egiptene. Se presupune că atunci când a fost construită, Marea Piramidă avea 145,75 m înălțime, dar de-a lungul timpului, a mai pierdut 9 m din vârf. Fiecare parte a ei este orientată atent spre unul din punctele cardinale locale, adică nord, sud, est și vest. Perimetrul orizontal al fiecărei secțiuni în piramidă descrie un pătrat. Fiecare bloc de piatră din cele două milioane în total cântărește mai mult de 2 tone. Pe fațeta de nord se află intrarea în piramidă. Coridoarele și galeriile duc fie spre camera mortuară a regelui, fie au avut alte funcții. Camera regelui se află în inima piramidei, putând fi accesată numai prin Marea Galerie și un coridor ascensional. Sarcofagul regelui este făcut din granit roșu, ca și pereții interiori ai camerei. Cea mai impresionantă este piatra cu laturi foarte fin șlefuite de deasupra intrării. Toate pietrele din interior se potrivesc așa de bine, încât nu poți strecura nici un card între ele. Sarcofagul este orientat conform direcțiilor cardinale și este cu numai 1 cm mai mic decât intrarea în cameră. Probabil a fost introdus în timpul construcției. Au fost lansate noi teorii referitoare la originea și scopul piramidelor de la Giza... Observații astronomice... Locuri de venerare.. Structuri geometrice construite de o civilizație demult dispărută... Chiar și teorii legate de extratereștri au fost avansate, fără dovezi clare... Dar dovezile istorice și științifice copleșitoare sprijină în continuare concluzia că Marea Piramidă, ca și alte mici piramide din regiune, a fost construită de civilizația egipteană, pentru a servi ca morminte regilor lor. Alături de marile piramide, fiecare faraon, avusese grijă să construiască altele mici, unde au fost îngropate soțiile lor iubite… Morminte unde Khufu, Khefren și Menkaure puteau să-și înceapă călătoria mistică în viața de apoi. Herodot a spus că piramida a fost construită în 20 de ani, adică 7300 zile, astfel, toate cele blocuri de piatră de peste 2 tone fiecare au fost urcate pe piramidă în acest răstimp. Pietrele erau tăiate în forma pe care o au, și aduse la fața locului, unele de la câteva sute de kilometri distanță. În încăperea regelui au fost folosite mai multe pietre de până la 80 tone fiecare, și probabil nu a fost ușor pentru egipteni să le ridice până în inima piramidei la 50 metri peste sol.Toate aceste date matematice, Radu le nota minuțios ca să se minuneze de miracolul istoriei antice, continuînd să asculte cu atenție gidul ce le aducea noi și noi descoperiri. Deși în Egipt sunt peste 60 piramide, doar cele 3 piramide de la Gizeh sunt construite cu pietre atît de mari. Complexul piramidelor din preajma Nilului se încheie parcă cu Sfinxul egiptean, care se află în vale, locul unde în antichitate era malul rîului Nil, iar acum era o localitate de beduini. Pe Sfinx nu există nici o inscripție ce ar reprezenta anul construirii. Unii cred că a fost construit de către faraonul Khafra, având înfățișarea acestuia, alții consideră că a fost construit înca în era glaciară, probabil de către o altă civilizație mai veche și mai evoluată decăt cea din urmă. Multe inscripții prezintă imagini cu niște mașinării zburătoare, care construiau piramidele și Sfinxul. Ultimele teorii spun că Sfinxul a fost construit în anul 2500 pînă la era noastră. Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc “sfingo” care înseamnă “a strangula” și grecii l-au folosit pentru prima dată numind o creatură fabuloasă care avea capul unei fete, corpul unui leu și aripi de pasăre ce-și strangula victimele. Sfincșii au fie cap de berbec și corp de leu, cap de uliu și corp de leu sau capul unui rege sau zeu și corp de leu. “Marele Sfinx” de pe platoul de la Gizeh este o creatură care are capul unui rege (al lui Khaf-Ra, se crede) sau zeu și corp de leu. Ultima dintre teoriile construirii Sfinx-ului este că acesta a fost înălțat de către regele Khaf-Ra, care a fost unul dintre fiii lui Cheops și se aliniază cu piramida lui Khaf-Ra la capătul drumului pietruit, presupunîndu-se că ar fi fost construit pentru a păzi piramida faraonului. A fost de multe ori îngropat de nisipuri și se spune că, în jurul anului 1400 pînă la era modernă, regele Thutmose III, pe vremea când era încă prinț, a plecat la vânătoare și obosit, a adormit la umbra Sfinxului. Dormind, a visat că Sfinxul i-a vorbit și i-a cerut să-l dezgroape de sub nisipuri, ceea ce regele Thutmose a făcut și a și restaurat această construcție. Roca ce alcătuiește celebra construcție a fost expusă eroziunii între 7000-5000 pînă la Hristos timp ce corespunde unor perioade ploioase din istoria Egiptului, ceea ce face Sfinxul mult mai bătrân decât afirmă majoritatea egiptologilor. Radu stătea în preajma acestui monument, continuînd să trăiască cu senzația că vorbește cu eternitataea. Sfinxul are capul de 6 m înălțime și 4 m lățime, iar ochii au 2 m înălțime. Nasul și barba lipsesc, doar barba fiind expusă la Muzeul Britanic. O istorie arabă ne raportează ca nasul a fost distrus de catre un mistic sufi pe nume Muhammad Saim al-Dahr, acesta supărat fiind pe faptul ca egiptenii vremii, deși nu mai erau de mult pagâni, îl venerau și îi aduceau ofrande, convinși că fertilitatea adusă de Nil depinde de Sfinx. Arabii egipteni îl numesc "Abu Hol", adică "Tatăl Groazei", iar tăierea nasului, în pământ islamic, era considerată ca un semn de infamie. În trecut, statuia a fost pictată: roșu pentru față și corp și galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinxul a fost construit pe locul unei cariere de piatră și se pare că a fost sculptat dintr-o singură bucată de piatră de var. Astăzi, statuia se fărâmițează din cauza vântului, umidității și a poluării. Au avut loc câteva restaurări și între timp s-au adăugat noi blocuri de piatră, dar păstrarea acestei statui este încă o problemă. Nici până în ziua de azi nu este elucidat misterul Marelui Sfinx.„S-a sugerat că Sfinxul avea cap de leu, ceea ce are sens, dar, mai târziu, a fost redăltuit după chipul unui rege sau faraon. Teoria se bazează pe faptul că, în prezent, capul este prea mic față de trup... cea mai mare parte a istoriei sale, Sfinxul a fost îngropat în nisip până la gât, așa că egiptenii din generațiile mai recente l-au putut sculpta fără să știe de trupul de leu îngropat. Toate aceste notițe Radu și le făcuse ca revenind acasă să le recitească, meditînd la cele văzute în miraculoasa călătorie. Cel mai mult totuși îl minună faptul că și Faraonii Egiptului antic au cunoscut marea dragoste. și anume pentru femeile lor preferate. Concluzionă că este adevărat ceea ce spun că în viață, dacă iubești femeile poți avea mai multe pasiuni, dar o iubire adevarată, numai una! Radu nu era nici rege, nici faraon, dar simțise, simțea dragostea pentru o femeie care îi creai impresia nu l-a iubit niciodată, dar la care ser gîndea și vroia mereu s-o revadă, cînd se va afla acasă.
**
Radu se află multă vreme sub impresia ultimii călătorii. Se gîndea la istoria vieții lui, în contextul întregii istorii umane ajungînd la ferma concluzie că dragostea este pilonul principal pe care se menține frumusețea din om. O misiune aparte o au bărbații care în toate timpurile, în toate istoriile au avut în față cele mai grele încercări de a construi și de a menține iubirea adevărată lîngă ei. Femeile au fost și sunt mai consecvente, credea el. Își amintea mereu despre cele aflate din istoria dragostei lui Ramses pentru Nefertari, a lui Tuthahamon pentru Nefertiti, a lui Antoniu pentru Cleopatra, a lui Napoleon pentru Jozefina, despre femeile faraonilor moderni precum au fost Hitler și Stalin, care au tins să cucerească lumea, dar nu au fost capabili să construiască o dragoste adevărată și, să o transmită drept exemplu pentru generațiile viitoare. Mulți din potentații lumii nu au făcut față, nu au putut rezista în fața iubirii, darmite Radu Inereanu! Doar conform legii timpului toate uneori își au dezlegările lor...
Stăruia o vară călduroasă și Radu Inereanu, ca de obicei în serile scurte de iulie făcea ordine în biblioteca personală. Deseori rămînea țintuit pe scaun recitind pasaje din cărțile autorilor săi preferați. În una din acele seri, după ce se întorsese de la serviciu, luase cina și privea un meci de fotbal, răsună un apel telefonic. În apartament parcă se lumină, o boare de vînt primăvăratic în odaie.
--Alo! Radule, tu ești?
Era un apel venit la un interval de 20 de ani, cristalin, sincer și plăcut. La celălalt capăt al firului era Linelea. Acea voce l-a răscolit peste atîțea ani și îl cheamă. Simți că a rămas fără grai, dar imediat se mobiliză:
-- Linelea...
--Ce bine că m-ai recunoscut! rosti vocea calmă, apoi după o pauză continuă: Radule, am nevoie de tine. Cum am putea să ne întîlnim?
--Cînd? Unde?
--Aș putea să vin eu la tine, dar trebuie să iau copilul de la grădiniță...Peste o oră în centrul orașului, lîngă cafeneaua „ Fulgușor”... E bine?
--O să fiu...
Simți deodată un avînt tineresc. Paloarea, osteneala ochilor dispăruse, părea că plutește în întîmpinarea unei vieți noi. În curînd o va vedea pe Ea, cea care peste 20 de ani a fost și mai continuă să fie pentru el o taină. Amurgea, pe stradă se aprindeau felinarele, dar el avea nălucirea că e miez de zi, cu soare înalt și strălucitor. Totodată se întreba de ce îl cheamă atît de urgent și ce dorește să-i împărtășească. Știa din auzite că are o familie frumoasă, că soțul o iubește, copilul este sănătos...Atunci, pentru ce îi trebuiește el?..
De data aceasta o revăzu pe Linelea în toată splendoarea ei. Purta o rochie lungă, sinilie, din pînză fină, prin care se profila grația corpului. Pe cap avea obișnuita maramă cu floricele, de sub care aluneca abia vizibil o șuviță blondă. Iradia de bucurie că îl vede după mulți ani și în inima lui coborî liniștea împăcării, intuind că vor avea o conversație plăcută. Þinea de mînă o frumusețe de copil, cu plete lungi, blonde ca și ale mămicăi:
--E copilul meu cuminte, îi explică Linelea.
--Frumoasă fetiță! zise Radu Inereanu.
--Da-a!! Toată lumea confundă...E băiețel și nu fetiță.
--Ciudat. Are plete frumoase și chip de fetiță, continuă Radu, privindu-l cu luare-aminte pe copilul ce semăna leit cu Linelea.
Întrară în cafenea și au stat la masa mai mult de o oră. Noaptea cobora domol peste oraș. Pe terasa cafenelei lumea se rărea, iar ei își tot depănau amintirile despre acele timpuri frumoase de la biroul notarial, fără a se referi la relațiile lor personale. Linelea ca totdeauna crease o atmosferă plină de sobrietate, cînd nu poți întrece măsura discuției mai mult decît permite situația. Totuși el vroia să afle cauza pentru care dînsa i-a răscolit noianul amintirilor și l-a chemat. Femeia cu ochii cuminți, veșnic tineri, cu obraji rumeni, plină de bucurie că s-au revăzut, discuta cu el bine dispusă. Radu Inereanu se simțea și el comod, fericit că se revăd după atîțea ani, atît de asemănători, dar și atît de diferiți. Îndrăzni s-o facă pe glumețul:
--Dacă vreodată o să-ți scrii memoriile... să știi că sunt bărbatul care ce te-a iubit mereu și mereu va regreta că n-ai acceptat să-i fii soție!
--Eu nu iubesc pe nimeni, îl surprinse Linelea și rămase cu zîmbetul larg pe buze, privindu-l cu îndrăzneala ei proverbială, și își continuă gîndul: Chiar nici pe soțul meu!..
--Am spus ca să știi, cercă să-și voaleze regretele Radu.
--Am găsit numărul tău în rețeaua de socializare a internetului, îi lămuri dînsa, trecînd ușor la ceea ce intenționa să-i spună. N-o văzuse de mai mulți ani și nu-și închipuia ce poate fi la mijloc, decît niște gînduri încîlcite referitor la chestiuni de serviciu. Parcă nu avusese tangență cu ea nici într-o problemă, nu se ciocnise nici cu un conflict de interese.
-- Noutatea ce vrei să mi-o spui e bună sau rea? dori el să-și astîmpere nestăvilita curiozitate.
--Feciorașul Tedy a împlinit deja patru ani, dar nu e botezat. Soțul și soacra mă cicălesc întruna și, în sfîrșit, am hotărît să mergem la biserică. Pînă la decizia asta m-am gîndit nopțile la tine...
--Și? vocea lui Radu avu un tremur.
--Vreau să fii nașul de botez al fiului meu. Și adăugă rugător: Am nevoie să fii anume tu…
El nu îndrăzni să intre în detalii, să desprindă ceva din caierul enigmelor construite mereu de către femeia pe care anii n-o atinseseră. Nu-l văzuse vreodată pe soțul ei, cum se va prezenta în fața lor în rol de cumătru, care la moldoveni are o semificație de rudă apropiată?! Mai ales că din cele spuse de Linelea el o să fie unicul naș al copilului.
Botezul avu loc într-o zi de sîmbătă la sfîrșitul lunii iulie. În gazoanele din ograda bisericii creșteau astre galbene și țigăncușe. Au venit părinții, cîteva rude, o prietenă de a Lineleai și Radu. După ritualul de încreștinare au plecat la soacra Linelei, unde au stat la masă. Radu, în urma acelei ceremonii, avea senzația că se schimbase și el și Linelea, că se înrudiseră pentru totdeauna. Se simțea oarecum ușurat. Mai departe va urma liniștea și tăcerea, sublimul, frumosul, înțelepciunea femeii care știe a păstra cu sfințenie ceea ce a trecut prin linia destinului, chiar dacă drumurile lor demult s-au răzlețit. Simțea atracție, gingășie față de ea, tot ce poate fi socotit sfînt într-o fire de femeie. Căuta cuvinte frumoase, ca să i le spună, vroia să-și concentreze gîndurile doar la ea, s-o readucă din nou pe făgașul cînd erau tineri și plini de energie, visători și enigmatici. Radu vroia să creadă că anume ea, Linelea, îl învățase cum e să te porți atunci cînd te desparți de o viață și îmbrățișezi alta, rămînînd nobil și curat. Abia la anii lui înțelese cu adevărat că omul este stăpîn pe destinul său, că numai de el depinde cutare pas, cutare faptă și totul poate fi realizat prin proprie jertfire. Nu era o situație favorabilă pentru el, nici dragostea ce o așteptase dînsul de la ea nu putea fi socotită atractivă, și nici greșală din partea ei nu era, fiindcă greșelile, oricît de grave ar fi, pot fi reparate așa cum a făcut ea. Și el o iertă. O iertă curat, pentru totdeauna, fiindcă faptele ei îl făceau să se simtă bine, în cercul drag unde era chipul scump al femeii. De cum devenise nașul copilului găseau ocazii să iasă împreună cu finul la vreo cafenea. Stăteau îndelung la taifas, se plimbau prin Parcul Central de pe Aleea clasicilor. Avea multe să-i spună el, avea multe să-i spună ea, gîndurile lor adesea coincideau. Iată cum ea viața! Dumnezeu nu ne-a lăsat lumea perfectă, iar în această nedeterminare legile inventate de om cearcă să modeleze perfecțiunea. Oricît ne străduim, ea, perfecțiunea, totuna nu poate fi atinsă. Și-atunci ne lăsăm pradă amintirilor, trecutului, care adună la un loc biografia noastră. Iar în biografia omului domină copilăria și dragostea! Cu aceste meditații Radu Inereanu dorea să păstreze întîmplarea avută în viață cu Linelea, considerînd că a fost cinstită cu el, nu l-a mințit, dar i-a dăruit acea atenție și căldură pe care a meritat-o. Dorul pentru călătorii se atenuase. Tot mai des îl bătea gîndul să viziteze baștina copilăriei, cu văile și dealurile ei înguste. O păstra în memorie, pentru totdeauna, alături de amintirile despre satul lui, despre acea cărăruie șerpuitoare a copilăriei pe care zeci de oameni din valea Ineascăi în zilele de duminică mergeau spre biserica și cimitirul din preajma pădurii. O surprindea pe ea în acel drum luminos și viu de oameni pășind prin viață, în infinit, în veșnicie...