Doar ce începuse vacanța mare, eram acasă, în curte, seara târziu. Mama deschide ușa și, din dreptunghiul de lumină, îmi spune:
- Să nu stai mult, în seara asta umblă ielele...
- Biiine, bine! am răspuns condescendent, zâmbind în sinea mea de diferența uriașă dintre tot ce învățam în liceu și ce credea mama...

În spatele curții salcâmul se profila pe albastrul stins ca o piramidă, era acolo dintotdeauna, de un verde-negru, cu trunchiul ridat ca...
- Nea Vasileeee!
Brusc totul a înghețat! A fost un strigăt de femeie sau foșnetul frunzelor?
- Nea Vasileeeee! se aude iar, dispre drum. Nu era nici întuneric, nici lumină! Până la gard nu puteam vedea din cauza viei, a trandafirilor, a caișilor...
Cine să fie la ora asta? Tata era la vie, era paznic "la Ianache", cea mai depărtată vie de sat, la marginea cealaltă a pădurii, cine și de ce să-l strige? Imediat mi-a apărut în minte chipul nașei Florica, mama bună a nașului meu de botez... Nașa Florica avea chipul boțit într-o parte, ochi, nas, gură, obraz, pentru că în noaptea de Sânziene a fost strigată la poartă și a răspuns!
M-am strecurat mai ușor ca o șopârlă înspre un loc din care puteam vedea cine strigă, înfiorat de parcă aveam brumă sub cămașă. La gard se vedea fața lui tanti Ioana, femeia de serviciu de la primărie. Aparent ușurat dar încă tulburat de impresiile interioare, merg la poartă. Tata trebuia să fie dimineața la primărie, se ținea un instructaj despre chimizare și însilozare și el era "specialistul" cooperativei.
Îi spun mamei, care se întreba cu voce tare pe care dintre vecini să-l roage să meargă la vie:
- Lasă mamă că mă duc eu, nu mai sunt copil!
- Ia un băț cu tine, la marne sunt câini, și închină-te, e drum lung!
Aproape involuntar am zâmbit la cuvintele "închină-te"! Am luat nuiaua de bătut preșuri și am plecat.

Noapte de vară! Se auzeau vacile în grajduri, glasuri de bărbați vorbind prin curți, înainte de a intra în casă, câini vestind că își iau în serios rolul de paznici ai ogrăzilor. Gardurile, albe, mergeau spre spatele meu; pe garduri stăteau sprijiniți în coate corcoduși... Becurile de pe la colțurile caselor luminau fâșii de pământ, cai legați la căruțe sau rufe atârnate pe culme. Bolta se ciobea, pe alocuri, în stele.
Am trecut de marnea satului fără să fiu nevoit să învârt nuiaua; am urcat movila de nisip de la Tatoșu, lăsând în spate satul ce adormea și am fost îmbrățișat de nemărginire! Departe, departe se vedeau luminile Sloboziei, spre dreapta pământul se prăvălea în lunca Ialomiței, spre stânga bordura neagră-verde a lizerei de salcâmi creți ascundea viile lui Pandrea, ale lui Panduru și, mai încolo, Pădurea... Drumul era o dungă șerpuitoare de nisip, nisip nu praf, greu, galben, marginile lui fiind broderii de pir, alior sau volbură... Dacă aș fi călcat dincolo de drum aș fi fost „sărutat” de colții-babei, spaima tuturor copiilor ce fură pepeni din bostănării! Aerul se împărțea în brize calde și reci, ca o mângâiere pe o frunte transpirată, glasuri de greieri legau bolta de pământ în încercarea de a ține Timpul în loc...
Mergeam sau pluteam? Gândeam sau visam? Drumul cotea ușoor la stânga, pe lângă via unde păzea nea Lore, invalid de război, care era parcă lipit în droașca purtată de măgar peste tot: în sat, pe câmp, la magazin, la mat, la biserică...
Din stânga, din lizeră, un cal alb a pășit spre mijlocul drumului... Alb sau alburiu, poate cenușiu dar cal fără discuție, coama îi flutura ușor, mișca urechile, dar nu fornăia, nu a întors capul spre mine, nimic... M-am oprit instinctiv. Calul a înțepenit și el... Tic-tac, tic-tac, tic-tac sau mai repede vuuum-vuuum, vuuum-vuuum auzeam în urechi... Fac un pas, calul înaintează și el, apoi ne oprim amândoi, balet ireal... Pielea capului a început să doară dar curios nu mă durea, adică nu era a mea, doar îi conștientizam durerea, de parcă era atârnată de mine și îi simțeam chinul... Brusc totul a devenit material, cerul, aerul, spaima, toate erau de lemn, sau de lut, parcă eram zidit, nici privirea nu o puteam muta de pe acea siluetă atât de cunoscută și atât de bizară... Încerc să mai fac un pas, picioarele au rămas undeva în urmă, nu le simt, nu mă ascultă, îmi aplec trupul în față și aud tălpile cum se mută bufnind în nisip, calul face și el un pas...
Am știut că e Finalul! Nu m-am zbătut, nu am țipat, deși erau opțiuni căutate febril undeva în subconștient, cea mai probabilă șansă era să strig „nea Loreeeeeeeeeeeeeeee!!!” dar ideea că ar fi trebuit să se cațere în cotigă după ce înhăma măgarul s-a conturat ca fiind sortită eșecului.
Mi-am acceptat Soarta! În ciuda zâmbetelor ce îmi flutură acum sub mustață, conștient (atunci) că nu pot fugi, nu pot striga chiar dacă aș fi încercat (laringele meu făcuse implozie), m-am hotărât: voi merge înainte, având o singură maaaare rugăminte, SÃ NU DOARÃ! Nu știam ce s-ar fi putut întâmpla, ce ar fi urmat, dar durerea... lasă, mai bine fără! Undeva departe, ca un ecou, ca un foșnet, gândul meu a zis: „închină-te cu limba!” și asta am făcut, deși a fost un efort copleșitor.... Cu fiecare pas calul ieșea din lizeră, se facea mai mare, și mai mare, a umplut drumul, pete închise la culoare se întindeau pe pielea lui, calul se deforma, se transforma... Halucinație? Aveam febră? Eram acasă și mama îmi pregătea un ceai de mușetel? Nu! Am început să văd stelele, am început să văd siluetele copacilor, am simțit vântul pe sub gulerul cămășii, îmi auzeam respirația, am început să înțeleg... să văd, calul era de apă, calul era apa ce cursese din vii, toată ziua se irigase, apa cursese pe rânduri și pe răzoare și se adunase în drumul mare, pe la margini apa se încrețea ușor sub briza nopții, că forma lui semăna cu un cal asta e, întâmplare și atât, iar mișcarea lui... ei bine, mișcarea lui nu era decât percepție vizuală, drumul cotea ușor la stânga și mie mi se părea că lacul ieșea din lizeră, cu fiecare pas...
Oh, Doamne!
Abia acum m-am închinat, deși mama îmi spusese încă de la plecare... Mi-am continuat drumul; tot farmecul nopții de vară se retrăsese dincolo de hotare, poate la poli, acum eram încordat și apăsat... Mai era mult până la „Ianache”. Nu mai rețin nimic din acea parte de drum. Dar acolo, oh, acolo... Era via cea mai departe de sat, și izolată, nu era langă alte vii, să poți auzi alți paznici cum strigă la câini sau taie lemne... Acolo era și o casă, o căsuță, făcută special pentru paznici, un fel de „căsuța din pădure”, cochetă, curată, un reazem de liniște în sălbăticia depărtărilor. Doar că acolo paznicul de dinaintea tatei se spânzurase, din motive numai de el știute! Acum era o beznă totală! Nicio lumină în fereastră, poate tata se culcase. M-am apropiat cu toate simțurile încordate. Pe ușă era lacătul încuiat, semn ca tata nu era... Putea fi prin vie, la pândă sau pur și simplu dădea un ocol viei... Era o vie cu bucluc, dincolo de drum era IAS-ul, nu mai era pământul satului, acolo veneau deținuți sau străini la muncă, au fost și bătăi crunte între paznici și hoți!
Am ascultat atent, cu gâtul întins, încercând să prind zvon de pași. Dacă tata era în colțul celălalt, unde avea colibă, nu aveam să aud nimic, așa că am plecat către el. Fiecare pas durea. Pășeam, ascultam, pășeam, ascultam... Nici nu știu cine a fost mai speriat, eu sau bufnița cu care am dat nas în nas, efectiv, ea fiind în vârful parului de la cap de rând! Ne-am încrucișat lunile ochilor apoi ea a zburat, plonjând la firul ierbii, pe când eu am respirat adâââânc. La colibă, evident, doar Noaptea! Acolo și atunci am simțit copleșitoarea imensitate a universului. Casa paznicului era încuiată, câinii nu erau nici acolo nici aici, la colibă, între mine și sat se întindea un ocean de frică pe care deja se cristaliza gheața spaimelor...

Când am intrat în casă, tata s-a ridicat de la masa goală, mi-a pus mâna pe umăr și a zis:
- Voiam să plec după tine; eu am venit prin vii, să nu mă vadă lumea și să dea năvală în urma mea!
Mama a stins lumina și a îngenunchiat la icoane. Lumina candelei a rămas să vegheze tăcerea.