agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-16 | [This text should be read in romana] | Drumul omului este de la inconștiență la conștientă. Nimic altceva. Apele râului erau umflate de ploile din ultima perioadă, plouase mult în zona Făgăraș și dincoace, spre nord de munți, era un Iunie umed. Crestele îndepărtate ale înălțimilor din zare erau încă acoperite cu zăpadă, pădurea era de un verde crud, proaspăt, iar aerul mai rece decât de obicei, parcă nu-ți ajungea în plămâni, respiram cu nesaț, aici ai senzația că nu-ți ajunge suficient aer, cauza e poate și faptul că locuiesc în Târgu Mureș, în coasta combinatului Azomureș, o cămilă industrială ce poluează toată valea Mureșului și zonele învecinate. Așa am eu ghinionul, să locuiesc tot în orașe din apropierea unor astfel de mastodonți, de genul Azomureșului. M-am născut la Mediaș, un oraș cu aer medieval, cosmopolit și de altfel cochet, cu excepția faptului că în vecinătatea lui, de zeci de ani combinatul care produce negru de fum și acizi cianhidrici și sulfurici, de la Copșa Mică, pufăie neîncetat mizerie în plămânii oamenilor. Pot zice cu amărăciune că, m-am cam obișnuit cu aerul înecăcios, poluat și mizerabil, adică plămânii mei și-au adaptat capacitatea de respirare în funcție de mediul unde respiră. Sunt un bărbat sănătos și voinic, antrenor de baschet, înalt și zdravăn, dar, recunosc că veșnic am avut probleme cu respirația insuficientă uneori, mai ales pe vreme de ceață naturală, amplificată des conjunctural de emanațiile acid - morbide ale industriilor din zonă. Să nu cumva să-mi spui că aceste mizerii umane au rațiuni economice, sau că mii de oameni trăiesc din urma acestor rațiuni politice, că au loc de muncă și-și întrețin astfel familiile, sau alte asemenea bazaconii. Prostii! Nu aveți decât să creați altele, fără a ucide mii de oameni, tineri, copii și bătrâni care nu au avut decât ghinion să se fi născut și să trăiască în această zonă. În orice caz, e cumplit câtă prostie și lipsă de conștientă poate exista în lume. Cât de idiot poate omul fii!? Cum ziceam, apele râului erau reci și rapide, mai mari în volum decât de obicei, Avrigul, căci despre el vreau să vă vorbesc, în acel an 2011 era mai mare decât văzusem vreodată în toți anii precedenți ai copilăriei mele, perioadă în care vizitam foarte des valea Avrigului, multe veri le petreceam acolo fiindcă părinții mei dețin o cabană în acea vale, vacanțele ni le petreceam acolo, în acel mediu de vis, pe malul Avrigului. Până la crestele înzăpezite ale munților Făgăraș, coame împădurite acopereau stâncile în cea mai mare parte, pe ici pe acolo, totuși piatra învinge pădurea și-și dezvelește feeric colții fioroși, precum niște dinozauri întinși pe spate. Brazii sunt amestecați aici jos, cu pădurile de fagi și stejari. Pe malurile râului, arini cu coaja albăstruie,frumoși și umbroși mărginesc apele oțeloase și reci. Apa șerpuiește alternant prin canioane natural stâncoase și porțiuni mai puțin abrupte, apa râului se lovește năvalnic de câte un pinten de piatră ce-i iese în cale, izbitura din acel cot, aruncă întregul volum de apă în malul celălalt cu întreaga lui forță de impact, la acesta adăugându-se, forța centripete a căderii de la înălțime. Astfel, valea este sculptată încontinuu de apele rapizi și năvalnice ca de un sculptor nebun. În acea lună Iunie, s-au raportat mai multe inundații în zonele de munte decât vreodată în toată istoria văilor din zonă. Defrișările masive fără nicio sistematizare, tăierea abuzivă și fără discernământ ale copacilor de pe versanți au contribuit la dezastrele din văi. Apa, care de altfel a creat paturi naturale de curgere, meandre inteligente pentru stoparea forței de înaintare, acum prin faptul că ea nu mai întâlnește copacii și stâncile pe care aceștia le susțin prin încrengătura de rădăcini una de alta, capătă o viteză uriașă de curgere și desigur că vechile albii ale râului se modifică dramatic, apa ieșind din matcă tot mai des, cauzând inundații și dezastre. Oamenii sunt nebuni. Pur și simplu ies din matca lor, cea a normalității și bunului simț, a respectului pentru natură și pentru legile ei inteligente. Aroganța acestora este uriașă, nu pot califica faptele lor iresponsabile, dezastrele ce ei le provoacă prin modificările nesăbuite ce le provoacă în zonele de munte. Taie copacii, sapă albii noi ale râurilor cu excavatoarele lor monstruoase, ridică baraje artificiale, poluează ireversibil râul, distrug tot ecosistemul ce natura l-a imaginat cu inteligența ei superioară. Omul este rapace și crud. Semenii mei sunt majoritatea niște nebuni, o spun cu toată indignarea de care sunt capabil. Și amărăciunea de a nu putea face nimic ca să pot stopa asta. E revoltător acest lucru și îmi provoacă multă tristețe în suflet, căci iubesc natura așa cum este, fără modificările ei aduse de nesăbuințele omului. Povestea ce vreau să v-o spun, este absolut minunată, poate ar fi trebuit să fi făcut o altă descriere, să fi început poate pe un alt ton, dar îmi dau seama acum, mult după întâmplare că aprecierile mele asupra zonei în care ea s-a întâmplat, are foarte mare legătură cu faptele ce urmează a fi povestite. Taberele ce le organizam la Avrig cu copiii clubului de baschet TOGETHER, Tg. Mureș, pe valea ce ți-am descris-o cât de cât, aveau rolul de a aduce copiii într-un mediu cât mai natural posibil, feriți de amprenta modernității și a calculatoarelor, aparatelor electronice de tot felul, cel puțin câteva zile. Am observat de-a lungul anilor, cât de bine se simt ei acolo la cabană, cât de minunat reintră ei în atmosfera jocului simplu fără „Counter Strike” sau „Clash of Clans” sau a altelor violente și limitate de acest gen. Ambiția mea declarată părinților copiilor, de altfel e, ca măcar pe durata a cinci zile, copiii să respire aer curat, să cunoască cât mai mult din natură și să reînceapă să se joace “De-a v-ați ascunselea”, “leapșa”, ”mimă”, “lapte gros” sau altele de acest gen, să mănânce cât mai natural și proaspăt cu putință, produse naturale și simple, neprefabricate sau în vreun fel procesate chimic, organice și energetice, să cunoască natura altfel, mai puțin brutal, să cunoască copacii, ierburile de leac, plantele și florile ce cresc din abundență încă prin văi. În mintea mea a încolțit ideea că trebuie să împart copiilor din ceea ce eu la rândul meu am aflat de la tatăl meu, mare iubitor de natură, cunoscător în ale plantelor și animalelor, un om care mi-a insuflat iubirea față de natural și firesc, respectul față de natura din care facem parte fără îndoială. Simt că această forță uriașă, a acestei cunoașteri inteligente trebuie predată mai departe, iar faptul că sunt antrenorul acestei echipe de baschet și a clubului Together, mă pune în postura de a fii capabil să o predau mai departe generațiilor de copii care pot primi această nobilă învățătură. Nu știu ce să mai zic, pur și simplu e o chemare a firescului din mine, nu simt că aș face vreun lucru nobil sau în vreun fel deosebit, eu consider aceasta absolut firesc. Generația de copii acum s-a îndepărtat periculos de mult de natură. Poate că de-aia se întâmplă anomaliile astea, naiba mai știe. În acel an inundațiile au făcut dezastre prin zonă, albia râului a fost mult modificată, s-au săpat noi căi, poteca apelor și-a modificat calea de curgere față de anii precedenți, au dispărut copaci de pe maluri pe care-i știam, bolovani noi s-au prăvălit din înălțimi, totul este în continuă mișcare în natură. Am pornit în acel an cu o grupă de nouă copii, șapte fete și doi băieți: Mara, Paula, Alexandra, căpitana echipei, Andrada, Anais, Casian fratele ei, Andrei, Taisa și Andreea. Eram însoțiți de doi părinți ai copiilor și ne organizasem tabăra în cabana părinților mei care are trei dormitoare și două băi, un șemineu splendid unde trosnesc lemne în foc, atunci când afară e mai rece. Știam toate traseele prin pădure, drumurile forestiere din zonă, fusesem cu multe ocazii în drumeții cu copiii sau fără ei, umblasem pe aproape toate potecile din împrejurimi, cunoșteam stânele de oi și locurile unde puteai trece râul în siguranță, atunci când nu era așa năvalnic. Cunoșteam bine zona, cum ziceam, dar natura are legile ei și îți rezervă surprize nebănuite, atunci când te aștepți mai puțin. După trei zile de ploaie continuă, aproape fără oprire, ne-am decis atunci când în sfârșit s-a mai luminat cerul și norii s-au risipit dezvelind cerul albastru și pur. Doar aici puteai vedea cerul atât de albastru, norii remanenți mai persistau încă pe cer precum un iubit în patul iubitei după o noapte de-amor. Toată pădurea mustea de viață, apa curgea șiroaie în șipote mici și vesele, izvoarele erau din nou alimentate cu apă proaspătă și din belșug, ciupercile au răsărit cu curaj, umezeala și soarele fiind factorii cheie a creșterii lor atât de rapide. Aerul avea un iz aparte, de reavăn și proaspăt, pur și simplu îl trăgeam cu nesaț în plămâni, parcă nu ajungea dom’le. - Mihai, azi unde mergem în drumeție? Întrebară copiii parcă în cor. - Hm, ia să vedem copii, avem mai multe variante, le răspunsesem eu, am putea merge spre valea cu zmeură, pe drumul forestier, am putea să o luăm spre cabana de vânătoare a lui Ceaușescu, spre vest, sau la cabana Poiana Neamțului în cursul amonte al râului Avrig, ce ziceți?! - Sau, zic eu cu complicitate, am putea încerca ceva mai îndrăzneț, o aventură pe partea cealaltă a râului, în pădurea de fagi de dincolo de râu, acolo am umblat mai puțin, sunt poteci încă neumblate de picior de om, putem explora teritorii noi, cunoaște părți noi ale pădurii și cine știe ce animale splendide am putea întâlni în drum, ce părere aveți? Nu de puține ori las copiii să decidă ce curs al drumeției putem alege, le cultiv spiritul de aventură, le deschid ferestre noi în orizontul viselor lor aievea, le pun doar variantele în față și îi las să viseze cu ochii deschiși, să exploreze noi posibilități ale imaginației lor atât de potente. Consider că acum e vremea curajului și al deschiderii spre nou în viața lor, încerc să le insuflu același spirit de aventură ce tatăl meu mi l-a insuflat mie când eram copil, mă purta prin toate locurile din păduri, căutam ciuperci și ne întâlneam ocazional cu porcii mistreți, cerbii sau bursucii isteți ai pădurii. Tata îmi aducea basmul în viața mea de copil. Și acum îi mulțumesc pentru aceasta, pentru faptul că mi-a deschis fereastra orizontului, că mi-a dat șansa să visez. Copiii nu se cresc cu bani sau produse, ci cu vise îndrăznețe, cu imaginație și dragoste. Cel puțin așa gândesc eu. - Să mergem dincolo de râu, spuse Andy, să căutăm comoara dacilor. - OK, zic eu, să mergem dară în aventură! Am împachetat niște sandvișuri la repezeală, doi copii la un rucsac, mere și câțiva biscuiți și napolitane, aveau să fie foarte gustoase atunci când după zece sau unșpe kilometrii de mers, urcușuri și coborâșuri, vom face un popas și le vom înfuleca pe rând. Sandvișurile vor fi împărțite frățește, iar merele, ardeii și castraveții vor asigura aportul de vitamine pentru corpuri. Nu de puține ori, atunci când ajungeam la capătul proviziilor, undeva departe încă de civilizație, urmăream atent cum era împărțit între copii, ultimul măr, ultima napolitană sau ultimul sanviș. Prin aceasta, doream să cultiv spiritul camaraderesc, prietenia între ei, să las drum generozității și spiritului de echipă spre inimile lor. Acești copii fac parte dintr-o echipă de baschet, să nu uităm, iar legăturile fine dintre ei nu se fac doar înăuntrul sălii sau a terenului de baschet, ci mai ales înafara terenului, acolo unde ei ar trebui să fie prieteni prima dată, înaintea de a-și pasa corespunzător pe teren în joc, sau mă rog, în același timp, hai să zicem. Dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului trebuie să cuprindă și o împletire a emoționalului, a umanului din el, copiii de la clubul meu de baschet sunt prieteni în primul rând, iar după aceea sunt elevi, sportivi sau aventurieri în pădurile pe unde facem drumeții. Toate acestea nu se clădesc în fața blocului, ci trebuie create medii propice unde ei să se dezvolte, adesea părinții înțeleg aceasta și-și călăuzesc copiii spre taberele de baschet Together, acolo unde hoinărim pe cărări de munte și întâlnim tot felul de situații, uneori neprevăzute, dar foarte importante în această dezvoltare mental – fizică - emoțională a copilului. Nu sunt psiholog de meserie, sunt doar inginer mecanic și antrenor de baschet, îmbin știința cu iubirea de copii și particip cum pot la educația lor, așa prin propriul exemplu și cu aceste cunoștințe despre natură acumulate în experiențele de pe parcursul vieții mele. Sunt un învățăcel la rândul meu, învăț de la copii, care cu siguranță au multe de zis nouă adulților, sunt modest în a învăța din toate experiențele pe care le trăiesc împreună cu aceștia, îi respect enorm pe copii și părerile lor atunci când ele sunt bune și izvorâte din inimi pure. Nu m-am considerat niciodată superior în vreun fel, intelectual sau fizic, emoțional, mental sau altfel copiilor pe care-i antrenez, pur și simplu învățăm împreună, am această candoare, inocență de a pricepe noul odată cu ei, folosesc evident informațiile ce provin din experiența mea bogată, dar nu le uzez decât în situații în care e ceva de învățat cu adevărat, atunci când ele se mulează pe evenimente trăite în comun cu acești copii. Am luat drumul ce duce spre pădure, după doi kilometri, am cotit brusc dreapta, în dreptul izvorului cu apă rece și bună, acolo în poienița cu tăblița aia verde pe care scrie cu alb, clar și inteligent: “Să iubim și să ocrotim pădurea, ea ne asigură aerul ce-l respirăm” În mod ironic, de un absurd grotesc, mașini pline cu trunchiuri, fag, stejar, brad, molid, coboară pe lângă tăblița ce pare complet ignorată lângă izvor, cu acordul evident al autorităților silvice din zonă, pe drumul dinspre Poiana Neamțului, în jos pe drumul pietruit, spre orașul Avrig, acolo unde ele vor fi descărcate în vagoane de marfă, vor lua drumul de fier al fabricilor de mobilă private, vor umfla buzunarele baronilor locali sau a mahărilor politici sezonieri, sau cine știe unde se vor vinde complet fără discernământ. Totul pare coborât parcă dintr-un roman de Kafka, complet imbecil și absurd. Dar repet, omul este ciudat, contradictoriu și uneori, în foarte multe cazuri complet imbecil. Eu ca și pedagog, mă străduiesc din răsputeri ca acești copii pe care-i educ, să aibă rațiune și bun simț, să fie capabili de discernământ real, solid ancorat în natură și legile ei inteligente. Să respecte și să iubească natura. E o speranță vie ce o port în suflet ca pe un giuvaer de mare preț. Cred în copii și în generațiile viitoare ale lumii. De ce nu? În fond e o opțiune a mea personală. Cum spuneam, în dreptul izvorului ce-și șopotește apa spre undele repezi și sticloase ale Avrigului, există un loc unde apele se răsfiră pe mai multe brațe, e o porțiune a albiei unde apele își mai domolesc forța și creează un vad natural de trecere spre malul celălalt, spre pădurea de fagi. - Mihai, pe unde trecem dincolo? - E un loc uite aici, unde apa e mai domoală, aici putem să trecem fără pericol dincolo, iar după aceea, urcăm pantele abrupte de dincolo, pădurea ne va dezvălui o potecă ce șerpuiește hăt dincolo de vale, poate că acolo să fie undeva în vreo grotă, comoara lui Decebal, de care se tot vorbește în cărțile cu povești. Cine știe Casiane, dacă nu cumva chiar noi vom fi cei care o vor descoperi…he he he, ar fi o chestie, adaug eu misterios. - Da… da, noi o vom scoate la iveală, eu și cu Andy, simt asta, spuse Casian cu ochii lui mari albaștrii și inteligenți. Fetele și ele ascultau parcă mai mature puțin, dar tot cu ochii mari căscați, povestea mea despre daci și cum și-au depozitat ei grânele și vinurile în peșteri ascunse atunci când au sosit romanii și i-au atacat. Comorile, podoabele femeilor și o parte din tezaurul dacic, în văgăunele și peșterile ascunse ale munților, erau atât de înflăcărați în a descoperi, în a cerceta. Curiozitatea și imaginația lor era fără margini, așa cum trebuie, de altfel, să fie. Infinită. În șir indian, am trecut apele destul de repezi ale râului ce în anul acela erau mult mai umflate ca și debit, parcă nu le mai cunoșteam, mă surprindeau efectiv. Cercetam puțin îngrijorat malurile, forma bolovanilor de pe marginea malurilor, umbra pădurii peste ape, pădurea și arinii și fagii din amonte. Aveam așa un presentiment neplăcut care a fost ușor spulberat de imaginația înflăcărată a copiilor, de dorința lor nestăvilită spre aventură. Fetele au intrat primele după mine în apa rece ca și gheața, așa încălțați cum eram am intrat în ape pentru a nu ne răni picioarele, au trecut unul câte unul toate ramificațiile apoase din zonă, fără nici un incident. Totul părea să funcționeze conform planului drumeției. Pădurea de dincolo de râu își arunca protector umbrele peste ape și peste capetele copiilor ce treceau râul, soarele scălda părul lor în aur. Sub coasta versantului de vizavi era umezeală încă, apa mustea în bălți nătângi, iar un drumeag abia ghicit se profila nesigur pe sub pădure. Din loc în loc, la urcuș, puteam vedea pălării mari ale ghebelor maronii comestibile și ale ciupercilor roșii otrăvitoare, sub un brad falnic, o salamandră neagră cu pete portocalii se ascundea neîndemânatic de pașii copiilor. - Wow, ce frumoasă e! exclamă Paula cu ochii măriți a mirare. - E o salamandră de apă dulce, le spun eu, acestor splendizi amfibieni le e specifică pădurea umedă, apropierea apelor și a bălților lăsate de ploaie, ele trăiesc sub frunzele ude și noroiul care le asigură umezeala pielii permanentă. Ele nu pot trăi fără apă abundentă, fără umezeala constantă ce le asigură protecție. Sunt animale sfioase și semnele portocalii dau de știre tuturor cum că secretă otravă în piele, oranjul, galbenul sau roșul în natură înseamnă adesea “Atenție, pericol!”, “Nu vă apropiați și nu atingeți”. Am învățat asta și împreună cu grupul de copii, am lăsat salamandra să meargă în drumul ei spre apa din vale.Ne-am continuat drumeția, în depărtare, prin coronamentul copacilor soarele sulița pământul reavăn cu ace de lumină, din loc în loc apăreau luminișuri feerice, în suprafața cărora pământul se uscase mai rapid comparativ cu restul pădurii, bușteni culcați la pământ barau adesea drumul, semn că aici prin această pădure se abătuse furtuna torențială ce a doborât cu forța ei chiar și copaci falnici ce stăteau în drumul rafalelor violente de vânt. Încercam să-mi imaginez cum ar fi să îți petreci o noapte pe un asemenea vânt și ploaie, sub potopul acelor descărcări electrice de vară, aoleu maică, tremurasem în gând înfiorat de o asemenea perspectivă îndrăzneață. Iubesc natura și tot ceea ce ține de ea, cum ziceam. Copiii erau in formă fizică bună, cei cinșpe kilometrii parcurși zilnic cu pelerine de ploaie sau fără prin drumețiile noastre, la fel cât și antrenamentele de baschet în aer liber, au făcut ca și copii să străbată cu ușurință aceste distanțe, fără a se plânge sau a se obosi. Eram foarte mândru de ei toți. Învățasem copiii că ploaia nu e ceva rău, așa cum li s-a tot repetat acasă sau pe unde au umblat, apa căzută din cer e de fapt un medicament pentru corp și suflet, adesea în vremurile de căldură, atunci când izbucnea o ploaie de vară, ne lăsam udați cu toții într-o baie absolut splendidă naturală și spontană. Hainele aveau să se usuce pe noi în mers, nu era nicio problemă cu răcelile, ele nu-s date de apă sau umezeală, ci de frica strecurată în copilărie de unul sau altul. Apa nu face nici un rău cailor, căprioarelor, sau plantelor. De ce ne-ar face nouă? Trebuie că undeva s-a greșit în educația acestor copii. Ei bine, copiii TOGETHER, nu se feresc de ploaie, cel puțin vara, dar ar trebui nici în alte anotimpuri, ei stau în ploaie și se bucură de energia ei, de plăcerea fenomenală ce o aduce atunci când ne biciuiește spatele sau fața. E o plăcere ce v-o recomand cu toată sinceritatea și vouă, celor ce veți citi poate această povestire a mea. Într-un luminiș de acel gen de care ți-am povestit, pe un copac căzut ne-am stabilit locul de popas, am desfăcut pungile cu mâncare și copiii au început să mănânce cu poftă din proviziile ce singuri și le-au cărat în rucsacuri. Era liniște, doar zgomotul fălcilor ce mestecau mâncarea se auzea, pădurea era atât de frumoasă, încât părea desprinsă din poveste. Apă adusesem din locul de trecere, de jos de la vadul cu tăblița aia verde, apă limpede și curată, cum nu găsești la oraș. În comparație cu apa aceea de pe conducte, aceasta era plină de vitalitate și energie, avea gustul ușor sărat și mineral, cu gust de cremene, nu te mai săturai parcă de ea. Niciodată nu am băut o apă mai bună ca cea de la izvorul cu tăblița verde, recunosc cu mâna pe inimă. După ce am luat masa și ne-am umplut cât de cât burțile, am continuat explorarea plină de sens a pădurii dina cea coastă de deal, am găsit peșteri și grote încă neexplorate, am urmărit păianjeni imenși cu plasele lor ude de rouă, am văzut căprioare ce fugeau din calea pașilor noștri. Ne-am îndepărtat de râu o vreme, dar când am coborât pe o altă pantă a dealului împădurit, ne-am bucurat să îi auzim bolborositul și gălăgia ce o scotea când se lovea de pietre, o auzeam prin desișul pădurii ca pe o muzică ce ne semnala apropierea de casă. Drumul, chiar dacă nu ne-a adus dorita descoperire a tezaurului dacic, a fost unul frumos, ne-a umplut de energie dar și a adus o oarecare oboseală în picioare. Foamea ne dădea ghes, simțeam junghiurile ei nu foarte deștepte în stomac, era timpul unei supe calde. Jos în vale, la cabană, Tunde, colega mea rămăsese să ne pregătească masa caldă pe când venim, ea era ajutată de Andreea și Taisa, care aleseseră să rămână împreună cu antrenoarea secundă, pentru a o ajuta la prepararea cinei. Nu aveam bucătari angajați, găteam singuri după știința noastră, toată hrana ne-o procuram de jos din sat, din piață și de la țărani, unt proaspăt, brânză telemea renumită de Sibiu și caș, roșii și castraveți, ardei, pâinea o cumpăram de la magazinul morii locale din Avrig, caldă și parfumată a grâu, toate produsele erau proaspete și gustoase, laptele îl luam nefiert și cald de la o mătușă bătrână din Avrig. La gândul acestor bunătăți, pasul nostru căpăta amplitudine, coboram cu vioiciune pe panta mocirloasă spre râu. Apa venea umflată de sus din munți, de sub zăpezi, parcă mai năvalnică și mai revoltată ca niciodată. M-am uitat îngrijorat în susul și josul locului, de acolo de unde am întâlnit apa, în cursul ei în aval. În sus, era imposibil de trecut, valea era abruptă și apa prea puternică pentru a fi trecută, mai jos cam cu o sută de metrii, părea că e posibil să trecem, dar aveam rezervele mele, parcă apa era mai rapidă decât la vad, sus. Ca să ajungem la vadul pe unde am trecut la venire, trebuia să facem un ocol de câțiva kilometrii buni, poate cinci, șase, oricum judecând după foamea ce ne dădea ghes prin stomacuri și starea de oboseală, posibilitatea de a trece râul prin locul ales, totuși părea seducătoare. Am decis să trecem, după ce am intrat eu însumi în undele reci și cenușii, apa venea destul de puternic, dar era posibil să fie trecută, însă cu mare atenție. M-am gândit atunci ca eu să duc rând pe rând câte un copil dincolo, adică să-l sprijin cu forța mea de adult. Așa îmi părea plauzibilă trecerea, desigur în condițiile în care nu apărea ceva neprevăzut, lucru pe care nu puteam să iau în calcul atunci. Anais a trecut cu bine, pas cu pas am ajuns împreună sprijiniți unul de altul dincolo, în linie dreaptă erau cam șapte opt metri de la un mal la celălalt, totuși porțiunea cea mai periculoasă era în dreptul metrului cu numărul trei spre patru. Acolo era cel mai adânc, apa depășea genunchii mei ca și adâncime, acolo, în acel loc apa avea pumnii mai tari. Îi instruisem pe copii să nu se uite la apa în curgere, căci e în mișcare și te poate ameți ușor și-ți poți pierde echilibrul, exista acest pericol, trebuia doar să faci fiecare pas cu răbdare, să privești spre malul celălalt, nu direct la apă. În trecere trebuia să te înclini spre susul apei, în direcție opusă curgerii, pentru contrabalansarea greutății proprii. Apa era foarte rece, deși iunie ar fi trebuit să fie o lună de vară mai caldă. Altădată, în alți ani, făceam baie nestingheriți în bulboacă, locul unde apa era mai adâncă puțin și crea un ștrand natural în curgere, acolo era locul nostru secret de scaldă. Dar asta în alți ani, în alte veri, acum, realitatea era alta, apa era cumplit de rece și curgea cu putere din munți, ploile își făcuseră prinosul. A urmat Casian, Andy, Mara și Andreea, nu mi-am dat seama, însă deja rămăsesem cam prea mult în apă, picioarele mele, oricât de robuste le simțeam, acuzau deja temperatura joasă în care stăteam de mult prea mult timp deja. Și iată, a urmat Alexandra. Noi îi spuneam Ale, o fetiță de unșpe ani, curajoasă pe teren și mândră în toate acțiunile sale, era respectată de toți ceilalți. O iubeam foarte tare, îi iubeam pe toți de fapt, dar Alexandra era căpitanul echipei, așadar era cea cu care discutam cel mai des problemele echipei, cu ea comunicam în teren, tot ea transmitea ceea ce eu decideam în joc, o schimbare sau alta a tacticii, mă rog tot ceea ce era de transmis spre echipă se transmitea prin intermediul ei, tocmai de aceea comunicarea dintre noi se făcea adesea fără cuvinte, simple înclinări ale capului meu, ochii mijiți într-un anumit fel, toate aceste mici semne, ea imediat le pricepea și nu mai era nevoie de cuvinte. Eu zic că era o comunicare non verbală, dar de foarte mare calitate. Când Ale a pășit în apă, primii metri i-am parcurs cu ușurință, era destul de stabilă, simțeam asta în brațul ei, căci o simțeam foarte bine, un ușor tremur în umăr mi-a atras însă atenția că ceva nu era în regulă cu ea, Ale privea înspre apă, ignorând instrucțiunile mele, sau poate a uitat, cert e că o simțeam tot mai nesigură și mai ezitantă,pe măsură ce înaintam, mai ales că am ajuns înspre zona periculoasă din mijlocul râului. Acea porțiune de râu care izbea efectiv coapsele mele și așa deja destul de reci, de la desele traversări. Poate că nu am calculat bine forțele mele, poate că statul în apă mi-a afectat calitatea neuromusculară, mușchii nu îmi mai răspundeau ca și în mod obișnuit poate că apa a crescut brusc în debit datorită unor căderi bruște de apă sus la munte, poate faptul că Alexandra s-a panicat dintr-o dată și a alunecat, ceea ce e cert însă, e faptul ca brusc m-am trezit aruncat în apă, împreună cu fetița, piciorul meu de sprijin mi-a fost luat de către corpul Alexandrei în cădere în apa înghețată. După câteva clipe de panică, mi-am revenit brusc din dezechilibrul căderii, în acea plonjare a noastră comună în apele reci ale Avrigului, am alunecat între fetiță și suprafața râului. Apa năvălea parcă din toate părțile, ne acoperea și ne împingea cu repeziciune spre bolovanii colțuroși de mai jos. Cumva am reușit stabilizarea oarecum precară a noastră, cu o mână o susțineam și strângeam pe Ale la piept, cu cealaltă mână, dragam fundul râului ca un șmirghel ascuțit, palma mea dreaptă, era plină de sânge, piciorul drept la fel. Apa râului era cenușie ca și cerul din acel moment, nu mai era soare, norii erau din nou stăpânii absoluți ai înălțimilor. Aici jos în apă era rece și pentru prima oară în viața mea am simțit că nu mai am scăpare, strigătul ascuțit al fetiței însă m-a readus în simțiri: - Mi-e frică Mihai! Am răspuns cu gura bolborosind de apă: - Să nu-ți fie Ale, pentru prima oară în viața noastră trăim. Trăim! Nu simți, copila mea?! Situația era de-a dreptul deznădăjduită, alunecam prin apa rece cu repeziciune la vale, simțeam fiecare fâșie de carne ce se rupea de pe coapsele mele în frecare de fundul colțuros al râului. Apa năvălea turbată de peste tot, greutatea ce o susțineam cât mai sus, spre suprafață, a Alexandrei, mă împingea tot mai dedesubt în apă. Vedeam flash-uri de realitate de deasupra, încercam să ocolesc cumva ca un slalom nebun, bolovanii cu muchii tăioase ce răsăreau din apă. Cu câteva reușeam să le ocolesc, pe altele le prindeam în plin, tot ce mi-era teamă, era să nu cumva să o scap pe Alexandra din strânsoare, tot ce mă gândeam atunci era ca Alexandra să supraviețuiască cumva miraculos. Nu m-am gândit la mine deloc, era foarte ciudat. Jos în tabără, dis de dimineață, am desenat împreună cu copiii, copacii și frunzele lor, pe foi de caiet. Fiecare copil trebuia să-și aleagă un copac, care urma să-i reprezinte în viața viitoare. Alexandra își alesese salcâmul, cu florile lui parfumate, îl desenase pe hârtie așa cum s-a priceput, frunzele lui geometric ordonate, pare, florile albe și puternic mirositoare, le conturase cumva și scrisese un text mic dedesubt, ceva de genul: “Salcâmul este copacul meu, iubesc coaja lui aspră și florile parfumate în iunie, el mă reprezintă fiindcă…” Textul s-a întrerupt fiindcă urma să plecăm în excursie, mi-am aruncat ochii complet întâmplător spre masa din livingul cabanei, acolo unde copii au lucrat la tema propusă de mine. Adunasem mostre de copaci, coji și frunze de stejari, fagi, carpeni, ulmi, toate erau împrăștiate pe masă și pe scaunele din jurul mesei. Acolo sub ape, la tot ce mă puteam gândi, era cum ar putea ca Alexandra să-și termine desenul. Deși căderea noastră spre moarte părea inevitabilă, în gândul meu atunci era pace, era liniște, am simțit că suntem în cel mai mare pericol în care am fost vreodată în viața noastră, dar totuși, tot ce simțeam era o tăcere plină de înțelesuri. Simțeam chemarea preriilor nesfârșite, indienii mă chemau pe nume, strămoșii mei daci erau acolo, stăteau drepți, cuminți și binevoitori, simțeam că-mi pierd cunoștința, intram în hipotermie și știam asta. Deja eram de minute bune în apă, ceilalți priveau disperați de pe marginea râului, paralizați de frică ce luptă se dădea în mijlocul râului. Coboram cu repeziciune. - Nu-mi veți lua fetița! Nu azi! Am reușit să articulez, nu sunt sigur dacă am și rostit aceste cuvinte sau doar le-am gândit. - Mi-e frică, Mihai. Alexandra se lupta să rămână la suprafața apei, brațele ei slăbeau pe măsură ce înaintam în coborârea noastră fără voie prin apa rece ca gheața. Tocmai când eram pe punctul să cedez, eram gata să dau drumul voinței mele ce m-a ținut până atunci în viață, ochii mei totuși scrutau necontenit malurile în vederea vreunui miracol, ceva. Deodată, din mijlocul apei, de nicăieri a apărut un arin doborât de furia apelor. Era atârnat ciudat peste râu și ne bara calea, era puternic ancorat în malul opus, în câțiva metri urma să avem ocazia de a ne prinde eventual de el. M-am proptit cu ultimele forțe în patul râului și am împins cu toată forța în sus, am apucat cu brațul liber trunchiul ce avea coaja albastră, ca și ochii Alexandrei, am agățat cumva într-un precar echilibru și corpul fetiței, bluza albă i se rupsese în mai multe locuri, mi-era frică ca nu cumva materialul bluzei să cedeze în strânsoare și să scap fata în apă din nou. Ar fi fost fatal pentru ea. Cumva, a reușit și ea să se achețe cumva de trunchiul ce avea pete roșiatice unde coaja îi era smulsă de furia apei. Amândoi eram prinși de arin, eu încă cu picioarele în apă, tremurând. Alexandra îmi zicea: - Nu mai pot, Mihai, nu mă mai țin brațele, nu mă ascultă! Știam că e efectul hipotermiei, și fetița stătuse minute bune deja în apa rece, o încurajam: - Mai e puțin Alexandra, scăpăm, e un miracol, nu trebuie decât să te târâi centimetru cu centimetru pe acest lemn, câțiva metrii și gata, suntem salvați. Ceilalți copii, ce trecuseră deja râul mai înainte, se întindeau deja spre Alexandra și după alte câteva minute, au reușit să o prindă cumva și o ajutau să ajungă la mal. Când am simțit că pot să o las din strânsoare în siguranță, pe mâna celorlalți copii dincolo, la capătul trunchiului de arin, mi-am adunat și eu forțele și am traversat râul pe ultimii săi metrii. Am pășit pe terenul solid al malului și pentru întâia oară am făcut o evaluare a sănătății mele, a integrității picioarelor pe care sincer, deja nu le mai simțeam. Eram plin de sânge, tumefiat de la contuziile repetate cu bolovanii din apă, totuși, nu eram rănit vital, puteam să merg și îmi țineam echilibrul cât de cât. Alexandra tremura toată. Era udă complet, i-am dat o bluză de trening din rucsacul Marei, am pus pe ea tot ce aveam din hainele calde, mai groase din bagajele celorlalți. Pe partea cealaltă a râului Andrada, Paula și Marcela așteptau cuminți să vadă ce se întâmplă. Erau îngrijorați pentru noi doi, cei ce fuseserăm sub ape. Totuși, scăpasem ca prin minune. Eram vii. În mijlocul copiilor, ne-am adunat toți și am plâns, nu puteam altfel, era o răbufnire de emoție fără precedent. - Măi copii, vitejii mei! Bolboroseam parcă fără judecată, copiii mei dragi, am scăpat măi. Sunteți atât de importanți, prețioși. Sunteți atât de prețioși, dragii mei! Iar în mijlocul acestui cerc magic al echipei mele, după ce am reușit întoarcerea pe malul celălalt, ocolirea până la vadul de trecere de mai sus, coborârea pe drumul forestier până la reunirea întregii grupe, ne-am adunat toți în cerc și le-am zis: - Sunteți unici, fantastici și imens prețioși dragi copii, vă iubesc și vă mulțumesc pentru curajul vostru. Această întâmplare nu o să o uitați niciodată, e o ocazie imensă să ne cunoaștem pe noi înșine, puterile noastre dar și limitele. Mulțumesc. Mulțumesc râule drag , pentru lecția de viață oferită. Sunteți atât de prețioși. Acum îmi aduc aminte de lacrimile din ochii copiilor, de lacrimile din obrajii mei proprii, de îmbrățișarea comună, de strigătul de victorie ce îl urlam toți la fiecare sfârșit de meci al echipei noastre: - TOGETHER! Iar în liniștea astfel creată, după ce plânsetele au încetat, o fetiță, Paula, s-a apropiat de mine și mi-a zis cu glas ferm și potrivit: - Și tu Mihai ești prețios, să nu uiți asta! Coachzen 16.10.2014 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy