CAPITOLUL I
O dimineață nemaiîntâlnită și, deci, nemaivăzută

Și se face iar dimineață în orășelul nostru.
Se crapă de ziuă, cum spuneau străbunii. Se deschid garajele, cum am zice noi. Se crapă ușile grele, de fer, ale garajelor și încep a clipoci semafoarele în așteptarea puhoiului.
De fapt, orășelul nostru, Humuleștii-Mici, are doar două semafoare. Unul la ieșire și altul la intrare. Ba și acestora le-au fost reduse drastic culorile. Au lăsat-o doar pe cea verde, fiindcă s-a dovedit că celelalte clipoceau cam degeaba.
Oricum, la ora crăpatului de ziuă și de garaje, începe și marea vânzoleală a ghiozdanelor. Acestea sunt scoase de prin dulapuri, de prin unghere sau chiar de pe sub paturi și burdușite ca la carte, burdușite pentru o zi de școală.
Iar o zi de școală, se știe, e ca și o zi de muncă, numai că puțin mai grea. Fiindcă într-o zi de muncă omul se concentrează asupra unei singure teme, pe când într-o zi de școală bietul elev are pe capul lui fel de fel de teme, una mai savantă decât alta.
Și cu asta am încheiat tema dată. Să trecem la tema de bază.
Vorba e că în toate diminețile ghiozdanele gem de supraefort pe la cusături, le scârțâie cataramele a mare chin și necaz, ca să nu mai vorbim ce li se întâmplă buzunarelor. Or, anume buzunarele ghiozdanelor ies dimineața din casă mereu bosumflate, după chipul și asemănarea elevului. Ele sunt mereu supărate pe mărunțișurile pentru care ar, chipurile, fi predestinate și că au o cu totul și cu totul altă menire decât de a căra mărunțișuri. Dar cui să i te plângi? Ghiozdanu-n spate și-am plecat!
Să nu uităm însă că orice ghiozdan, din clipa în care se vede cocoțat în spate, nu uită să se răzbune cu vârf și îndesat pentru toate cele îndurate în vremea burdușelii din zori. Te curmă la umeri, te apleacă și te tot frânge tot drumul ca pe-o crenguță, până te vezi prăbușit în banca natală.
Atenție, însă! Așa ceva nu se poate întâmpla în dimineața asta!
Fiindcă, dimineața aceasta e una deosebită. Dimpotrivă, în dimineața aceasta unora s-ar putea trezi din somn și să nimerească în vis. Sau, mă rog, să iasă din vis și să se pomenească în somn. O.K., mai vedem noi cum ne descurcăm. Important e că ne-am trezit, ce mai contează pe care parte și în care direcție.
Aerul în jurul nostru e numai foșnet de raze.
Nu numai că s-a crăpat de ziuă iar semafoarele licăresc verde-verde, dar s-a și desprimăvărat a verde-verde peste tot. Chiar și pe dealurile cele mai înalte, de unde s-au dus la vale ultimele pete de zăpadă.
Prin orășel se aud doar triluri de păsări sosite de prin țările calde. În orice caz, mai calde decât meleagurile noastre. Și, vai! cum se mai bucură că ne găsesc vii și sănătoși pe la casele noastre.
Dar să lăsăm trilurile să ne aline auzul și să ne vedem de-ale noastre. Să urmărim ce se întâmplă pe parcursul acestei povestioare.
Așadar, într-o camera răvășită de apariția zorilor, o mămică încearcă să-și trezească odorașul de fetiță. O ia cu șoapte line, că doar știe ea, buna și scumpa mamă, că de-ar fi să o trezească brusc, fetița ar uita tot ce-a visat în timpul somnului.
Și imaginați-vă că a visat ceva nemaipomenit de frumos! Că a plutit peste tărâmuri miraculoase, peste ape strălimpezi și păduri cu poieni adormitoare, cu fluturi înțelepți și iarburi seducătoare? Ei, nu-i așa că ar fi mare păcat să iasă brusc dintr-o asemenea frumusețe, prăbușindu-se direct în realitatea noastră, care e precum vedem că e dacă ridicăm ochii de pe aceste litere.
Așa că dulcea mămică o ia cu multă blândețe, șoptindu-i că o așteaptă ghiozdanul. Dar fetița, când aude de ghiozdan, îi răspunde frecându-se pe la ochi:
– Uf, ghiozdanul! Uf, bolovanul! și se și întoarce pe altă parte să mai plutească prin vis.
Iar mămica, de, miloasă, o lasă să mai admire splendorile de pe-acolo pe unde plutește și deschide larg fereastra, moment în care primăvara dă năvală în cameră.
În ce ne privește, nu putem să nu observăm că ”ghiozdanul-bolovanul” stă și așteaptă pe scaun gata de drum. E un ghiozdan tare simpatic, liliachiu-aprins, cu un fluture galben desenat pe buzunar, ca o încoronare.
Dar să divulgăm și numele fetiței, că doar nu are, Doamne ferește, un nume de temut, cum ar fi Muma-Pădurii, Ledy Gaga sau Loredana Groza, ci un nume obișnuit, de pe la noi: Dorina. Pre numele ei deplin - Dorina Manole. Elevă într-a VI-ea la liceul teoretic ”Meșterul Manole” din orășelul nostru drag.
Apropo, fără nicio legătură de rudenie cu Meșterul. Poate doar cumva cu Ana, dacă ne gândim că uneori se simte și ea zidită între curelele ghiozdanului ca între pietrele unui zid.
În rest, ochi albaștri, cosițe blonde, năsuc nu prea băgăcios. Dar mai are și niște mâni foarte frumoase, cu degete alungite după modelul aripilor păsărilor călătoare.
Are ea ce are, dar mai are și o problemă. Și nu-i vorba de o problemă de matematică. E-he, problemele de matematică le rezolvă la fugulița cu capul, pe când aceasta e o problemă ce poate fi rezolvată doar cu picioarele.
Ați ghicit, e vorba de problema mersului pe jos de-acasă și până hăt la liceu. Și înapoi, firește.
În loc să zburde și ea pe trotuar cum zburdă elevii din clasele mai mari, e nevoită să meargă mereu aplecată, tăbârcindu-și Ghiozdanul-Bolovanul și ducându-l cum își duce bietul melc casa în spate.
Dar să fie clar, Dorina e o elevă rezistentă. Nu se plânge când îi este greu și nici când îi este foarte greu. Ajunge la prima lecție înainte de zbârnâitul soneriei. Or, anume la începutul primei lecții se vede clar care sunt cei mai rezistenți elevi din clasă. Cum, care? Normal, cei ce nu se lasă prăbușiți sub ghiozdan undeva pe trotuar, nefiind în stare să-l tăbârcească încă câteva sute de metri până în clasă.
Dar să mai divulgăm câte ceva despre Dorina.
Îi plac mult cărțile. Le soarbe cu ochii, cu mintea, dar mai ales cu inima, ca pe niște domenii din Paradisul atât de strict interzis, uneori. E gata oricând să se piardă în largul foșnitor al paginilor ca să se regăsească tocmai la sumar. Și nici să-i treacă prin cap să spună că ar duce în spate, cum zic unii, niște ”cărțoaie”. Toate cărțile pentru ea sunt cărțulii și cărticele. Și basta!
Și e convinsă că duce în spate o încărcătură magică ce o va ajuta să cucerească lumea. Dar asta, mă rog, va fi când va fi. Când va fi fată mare și frumoasă. Și neapărat deșteaptă, că altfel cum să cucerești lumea!?
Deocamdată, însă, odată cu zorii ce îi aduc între gene și lumina rozalie a caișilor înfloriți de sub geam, ea își vede ghiozdanul la fel cum l-am văzut și noi.
Numai că uite ce mai ciudățenia ciudățeniilor i se întâmplă ghiozdanului în clipa de față. Ghiozdanul e deschis de mâinile unui domn necunoscut, apărut ca din văzduh în camera ei. E un domn cărunt, îmbrăcat într-un trenci galben-aprins, lung până-n podele. Se tot uită la dumnealui zicându-și că e mult prea simpatic ca să se supere că îi cotrobăiește prin ghiozdan.
Unde mai pui că simpaticul domn, când își dă seama că e surprins asupra faptei, în loc să o ia razna rușinat, îi face din ochi șmecherește. Și scoate de sub trenci o cărțulie, dându-i de înțeles că n-a venit la ea cu mâna goală, ca Ghiță al Cleopatrei la școală. A venit cu o mică atenție, ce mai!
Strecoară cărțulia în buzunarul ghiozdanului, chiar sub aripile fluturelui galben. Iar pentru ca treaba să fie făcută gospodărește, trage fermoarul la loc, apoi își duce tainic degetul la gură:
– Tsssssss!...
Și Dorina îi răspunde la fel de tainic:
– Tssss! și își trage plapuma peste ochi, dar în așa fel de parcă s-ar acoperi cu spuma mări, undeva pe-un țărm, jucându-se de-a ascunselea cu pescărușii.
Vede însă prin presupusa spumă azurie cum domnul simpatic de cărunt se îndreaptă cu pași ușurei spre fereastra deschisă. Iar la un moment dat își întinde brațele în părți cu tot cu poalele trenciului și se înalță până deasupra pervazului.
Iar de aici, plutește mai departe. Prin aerul dimineții, trenciul fiindu-i desfăcut în formă de aripi. Parcă nici n-ar avea haină pe el, ci niște pene de pasăre nobilă. Lunecă pe deasupra caișilor înfloriți și se topește în prospețimea primăverii.
Mai ajută-i, Doamne, și pe alții să plutească așa!
„Ciudat! Ciudat de straniu!” își zice Dorina, ițindu-se de sub plapuma spumoasă. Și numai ce-o vezi că lunecă din pat curioasă să vadă ce fel de cărticică i-o fi strecurat în buzunarul ghiozdanului domnul acela misterios care cunoaște secretul zborului cu trenciul desfăcut.
Dorinei i se năzărește că și fluturele desenat pe buzunarul ghiozdanului ar da puțin din aripi. Mai mult, parcă ar vrea să se ridice cu tot cu ghiozdan și să zboare după în urma cetățeanului.
Ea ține să deschidă imediat cărțulia și o scoate de sub fluture cum ar scoate un alt fluture. O și deschide de parcă ar deschide niște aripioare.
E o cărțulie neobișnuit de ușoară, aproape plutitoare care parcă ar vrea să se înalțe odată cu cititoarea sa.
Dorina apucă să citească primele rânduri cu o rapiditate de uliu. Citește și crede că încă mai plutește prin vis. Căci cele descrise în aceste rânduri parcă i s-ar întâmpla chiar ei, și chiar acum.
Citește cum încearcă mămica să o trezească, iar ea mârâie nu vrea să audă de Ghiozdanul-Bolovanul. Citește despre cum deschide domnul în trenci galben buzunarul ghiozdanului și cum dispare plutind peste pervaz. E scris și despre cum lunecă ea din așternut și citește aceste rânduri.
Doar gândul că trebuie să ajungă la lecții înainte de zbârnâitul soneriei, o mobilizează în așa fel încât se simte perfect mobilizată și se pune în mișcare.
Dă fuga de se spală pe ochi. Se uită îngrijorată în oglindă. Își face de lucru cu pieptenele prin păr, își face de bine de rău și cosițele, atât cât îi permite lungimea părului ei azuriu. Încearcă să se convingă că nimic din ce i se întâmplă acum, nu e ieșit din comun.
Poate doar dimineața e cumva nemaiîntâlnită și, deci, nemaivăzută.
Ia micul dejun. Gustă câte ceva din ce-i pune mama pe masă. Dă la o parte ochiul oului din care ar fi putut crește o găină ca să facă alt ou. Se ridică supărată pe ceaiul prea dulce și bea apă caldă. Își îmbracă costumul multicolor, stil scafandru, unic în tot liceul, arătând ca un fel de Amstroong pe lună, și e deja cu un picior pe pragul casei.
Simte sărutul mamei pe creștet. Pa-pa! mămico, eu am plecat! Și deja e la poartă.
Și ca să vezi, după primii pași făcuți pe trotuar, simte că, de fapt, nu mai tăbârcește în spate un Giozdan-Bolovan ca în alte dimineți. Nici vorbă să o aplece la pământ. E ca și cum ar avea în spate doar văzduh, nu un ghiozdan burdușit cu toate temele pentru ziua de azi.
Iar culmea e că ghiozdanul parcă ar încerca să o ridice de pe trotuar. Parcă ar da-o hura. Parcă ar încerca să o anine ca într-un cui de-o creangă înflorită în zarzărul de lângă poartă.
Și în general, simte că mersul ei spre liceu acum e ca o mare ușurare. Se simte ca la plimbare o plimbare prin cartea Alis în Țara Minunilor unde plimbarea reușete să arate ca statul pe loc, deși copacii și casele rămân în urmă.
I se pare că, de fapt, ghiozdanul o duce pe ea, nu ea duce ghiozdanul.
Are chef să se înalțe mai sus decât doar pe vârfuri, ca să atingă cu mâna crengile înflorite. Chiar dacă sunt crengile vecinilor. Și deodată își dă seama că se ridică mai mult decât pe vârfuri, se ridică puțin în aer.
Iar ghiozdanul nu o împiedică să se înalțe. Dimpotrivă, o ridică de pe sub subsuori în sus, O saltă ușurel în sus ajutând-o să-și îngroape fața în ghirlandele crengilor ce foarmează pe deasupra străzii o boltă înfloritoare.
Și iată că la un moment dat, când ține aplecată o creangă, își dă seama că deodată creanga o ridică în sus. Vai, și ce plăcut e să fii ridicat de pe asfalt de-o creangă înflorită!
Se ridică ea cât se ridică, dar nu, nu se lasă ridicată prea sus, ca să nu se ia cumva cu joaca prin copaci și să întârzie la prima lecție.
Aleargă pe trotuar mai fericită ca niciodată. Iar într-un anumit loc, unde strada o ia brusc la vale, se întâmplă ca din viteza alergării tălpile să i se desprindă de trotuar.
Mama mia, ce simplu se întâmplă totul. Dorina își întinde palmele în părți pentru a-și ține echilibrul. Observă, însă, că nici vorbă de pericolul unei căderi.
Simte că poate înainta cu același succes sprijinindu-se doar de aer. Acceptă să se ridice cu totul din spațiul străzii, să se strecoare printre crengile înflorite și să iasă deasupra. Deasupra! ce frumos sună! E vorba de spațiul de deasupra copacilor, care e mult mai larg decât cel de dedesubt, nu?

Înțelege că acum tot ce i se cere, e să se sprijine cu palmele de curenții de aer care o poartă. Capătă încredere în puterile proprii și în puterea văzduhului. Simte că situația nu-i poate scăpa de sub control, nici la o asemenea înălțime.
Dar, vai! face greșeala de se uita în jos! Anume în jos, că dacă s-ar uita în sus, n-ar avea nicio sperietură. Însă în jos, vede ce departe sub ea rămâne strada și copacii, și gardurile, și acoperișurile caselor.
”Gata, își zice. M-am distrat de-ajuns! Nici un milimetru mai sus! Acum cobori la sol, fetiț-o!”
Își înclină palmele sub un anumit unghi și curenții de aer îi dau voie să lunece ușurel spre pământ.
Dar numai dă să aterizeze pe trotuar, hop că de sub gard iese... Ei, ce poa să iasă de sub un gard? Iese un pufuleț de cățel alb care i se bagă gălăgios sub tălpi.
Latră la ea ca la un extraterestru! Și nici de gând să-i dea voie să atingă asfaltul. O obligă să zboare mai departe. Și nici nu l-ar lua în seamă de-ar fi doar un singur pufuleț, oricât de lătrător. Însă de sub gard apar și alți pufuleți albi, nu mai puțin gălăgioși. Și se tot adună sub tălpile ei suspendate. Și latră dându-i de înțeles că nu ar avea ce călca pe pământ. Că locul ei, chipurile, e acolo, sus.
Și o forțează să se înalțe deasupra străzii, altfel, hai-hai, au s-o muște de glezne.
În cele din urmă, vede că nu are încotro, își întinde mâinile în părți, se desprinde de botișoarele umede ale pufuleților hămăitori și o ia în sus. O ia parcă cu și mai multă ușurință. La drept vorbind, de data asta țâșnește dintre crengile înflorite ce acoperă strada ca un pește zburător dintre spumele mării.
E și normal să se întâmple așa, dacă tot s-a desprimăvărat. Că pe la noi pe la Humuleștii Mici, când se desprimăvărează, chiar se desprimăvărează.
Și după ce prinde un curent mai consistent, din ăsta bine desprinăvărat, își întinde și picioarele în urmă și se simte și mai confortabil.
Își zice că acum cel mai important e să nu se abată de la linia străzii. Fiindcă pierzând coordonatele de jos, ar putea să le piardă și pe cele de sus. Și ar putea să nimeri într-o cu totul altă localitate și ar da acolo de un cu totul alt liceu decât Liceul teoretic „Meșterul Manole”, în care nu și-ar mai găsi colegii de clasă plasați prin băncile lor, și nici băncile nu ar mai fi ale lor.
Acolo nu ar mai avea cum să stea într-o bancă cu Marin. Cine știe ce elev rău ar ocupa banca-ntâi, scândură-n scândură cu masa învățătorului, uitându-se numai la tablă, fără să privească spre ea nici cu coada ochiului.