agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-30 | [This text should be read in romana] |
Mântuire prin credință
Mario nu-È™i amintea mai nimic din frageda sa copilărie, când rămăsese orfan de ambii părinÈ›i. Muriseră de o cumplită plagă ce se abătuse asupra oraÈ™elor È™i comunelor din È›inutul Piemontului, unde se afla însemnatul oraÈ™ Novara. E vorba de ciuma ce se pogorâse ca o negură aducătoare de spaimă È™i moarte peste orice suflare omenească, fie ei bogaÈ›i, fie săraci, fie bătrâni, fie tineri. Plaga nu alegea, lovea tot ce considera că este partea ei. Și totuÈ™i, unii scăpaseră de cumplita sentință a morÈ›ii, nimeni nu È™tia care erau criteriile de cernere ale molimei. Atâta mai È›inea minte, bietul copil, Mario, că după o suferință de doar trei zile, toÈ›i ai casei, È™i tata, È™i mama, È™i cele două surori ale sale părăsiseră această lume, după o scurtă, dar năprasnică suferință. Doar de el nu se legase niciun rău, È™i nimeni nu-È™i explicase cum de se întâmplase aÈ™a. Și mai È›inea minte că, după ce statuse două zile închis în casă, singur È™i flămând, copleÈ™it de spaimă, ieÈ™ise cu frică pe uliÈ›a satului, plângând. ÃŽl auzise un om din vecini, care-l recunoscuse. Și acel om scăpase de moarte tot datorită unei minuni. Omul trăia singur, nu-i murise nimeni în casă de molimă. Când văzuse copilul plângând pe uliță, îl ademenise să intre în casă. Copilul era prea răbegit de foame È™i de spaimă ca să nu se lase dus în casa omului din vecini. Dar nu-i fusese dat orfanului Mario să stea mult timp în casa acelui bătrân milos, căci la poarta casei bătrânului apăruse cineva din familia părinÈ›ilor copilului, un om cu o pălărie cu boruri mari, pleoÈ™tite, îmbrăcat într-un suman țărănesc. Era un unchi din neamul părinÈ›ilor copilului, numit Antonio. Venise să vadă ce se alesese de rudele sale din satul vecin. Tocmai la timp venise, ca să se ocupe de îngroparea rudelor, tocmind cu niÈ™te oameni care-È™i riscau viaÈ›a îndeletnicindu-se cu îngroparea morÈ›ilor de după ciumă, bineînÈ›eles, contra unei plăți substanÈ›iale în arginÈ›i. După ce făcuse È™i această îndatorire, unchiul luase băiatul orfan, È™i-l dusese la el acasă, în satul lui. Mai apoi, la sugestia soÈ›iei sale, dusese copilul în oraÈ™, la Novara, la sora lui bogată, Elvira, care n-avea copii. Acea soră de mult se rugase de ei să-i înfieze un copil, căci sora, deÈ™i bogată, nu avea niciun copil, pe când la ei în casă erau deja patru copii de crescut, de grija cărora de abia făceau față. Nu s-ar fi despărÈ›it nicicum de vreunul dintre copiii lor, dar acum, apărând acest copil orfan, se gândiseră că ar fi bine să-l ducă pe bietul Mario la sora soÈ›ului, È™tiind ce mult își dorea un copil. Astfel ajunsese Mario la mătuÈ™a sa, Elvira, tocmai în oraÈ™ul Novara. Copilul n-avea cum s-o È™tie mai de dinainte pe mătușă, era prea mic pentru a fi luat de părinÈ›i în călătorii lungi È™i obositoare. Mario își amintea uneori de mamă, de tată, de surorile sale mici. Plângea de amintirea lor. Dar nimeni nu mai putea da timpul înapoi, È™i trebuia să se resemneze în casa îndestulată a mătuÈ™ii. Cu timpul, se mai învățase cu viaÈ›a din casa mătuÈ™ii sale, măritată cu un negustor bogat, cât se poate de avut, aveau conac mare, cu multe încăperi, situat într-o curte întinsă, plină de pomi de-a lungul aleilor de promenadă. Erau È™i eleÈ™teie în care se bălăceau în voie gâște È™i raÈ›e grase, iar în jurul conacului era teren întins pentru promenade ecvestre. Aveau magazii de mărfuri întinse, mai deoparte de conacul cel impunător, unde erau aduse mărfuri peste mărfuri, dintre cele mai scumpe È™i mai căutate. Negustorul Paolo, soÈ›ul Elvirei, se ocupa de negoÈ› la scară mare, cumpărând din dughenele cele mândre din VeneÈ›ia È™i Levant, È™i plasând marfa în cele mai renumite pieÈ›e din Novara, Torino, Milano, ba chiar È™i în ElveÈ›ia. Se-nÈ›elege, bunăstarea din casa lor dădea pe-afară. Negustorul È™i soÈ›ia sa se speriaseră tare de molima ciumei, însă oraÈ™ul Novara, de data aceasta, n-avusese mult de suferit de pe urma molimei. ÃŽn schimb, negoÈ›ul cam avusese de suferit, însă, în lunile următoare, se repornise, parcă, È™i cu mai mare avânt. Mario crescuse în casa mătuÈ™ii sale având tot ce È™i-ar fi dorit un copil: hăinuÈ›e mândre, hrană aleasă, jucării năstruÈ™nice. MătuÈ™a Elvira tocmise o femeie cu bună instruire intelectuală, să-i înveÈ›e copilul adoptiv să scrie È™i să citească. Ba mai mult, îl învățase È™i arta muzicii, dar È™i pe cea a picturii. Copilul chiar avea înclinaÈ›ii vădite pentru arte, în special pentru pictură. I se cumpăraseră toate cele necesare pentru pictură, îi fuseseră tocmiÈ›i profesori buni, unii chiar renumiÈ›i, din oraÈ™. Era un copil deosebit, talentat, ascultător, înclinat spre cunoaÈ™tere. ÃŽn schimb, nu avea nicio vocaÈ›ie către negustoria unchiului său. Dar mătuÈ™a, la fel È™i soÈ›ul ei, nu-i purtau pică pentru acest amănunt. Mai întâi să-È™i facă băiatul lor o instruire impecabilă, apoi va fi timp È™i pentru negustorie! Când împlinise cincisprezece ani, mătuÈ™a Elvira È™i soÈ›ul ei, Paolo, deciseră să-l dea pe Mario la ucenicie serioasă pentru desăvârÈ™ire în arta picturii. Băiatul avea o atracÈ›ie irezistibilă pentru pictura murală bisericească, îl captivau sfinÈ›ii de pe pereÈ›ii capelelor, scenele acele grandioase cu subiecte religioase. Primul È™i ultimul maestru la care fusese plasat Mario, era un faimos artist al vremii, numit Carragio, din Torino. De la el avusese multe de învățat, nu erau lucrurile chiar aÈ™a de simple cum se păreau băiatului de acasă. Aici trebuia să înveÈ›e lecÈ›ii însemnate despre proporÈ›ii în tablourile murale, despre unghiurile de iluminare, despre amestecul ciudat al culorilor de-a lungul zilei de lumină, despre efectul timpului asupra capodoperei. De bună seamă, singur n-ar fi ajuns niciodată la însuÈ™irea acestor cunoÈ™tinÈ›e. De aceea, caracterul său deosebit de copil ascultător, răbdarea, munca plină de sârg, îl ajutaseră să progreseze mult. Maestrul său era mulÈ›umit de el, chiar îl lăsa să ducă la capăt anumite părÈ›i din lucrările sale. După patru ani de muncă, progresele ucenicului lui Carragio erau evidente. Tânărul Mario depășise emoÈ›iile începuturilor, acum aborda cu îndrăzneală lucrări de mare complexitate. ÃŽn mod vizibil, devenise un colaborator de nădejde al maestrului său. Antamau lucrări importante de pictură murală, unele foarte însemnate, pentru catedrale renumite. Dar tânărul Mario nu avea firea îndreptată spre lucruri trecătoare, spre avere, bani, relaÈ›ii suspuse. Nici măcar pentru afirmare personală, cu orice preÈ›, de exemplu, pentru a deveni un nemaipomenit pictor. Sufletul său tânjea după altceva, după cunoaÈ™terea unor lucruri de natură cosmică. Avea inclinaÈ›ie spre studierea grandioaselor legi care guvernează în Univers, dar È™i în societate. De aceea, citea mult, se documenta mereu. ÃŽl pasionau toate È™tiinÈ›ele, filozofiile, ideile grandioase. Cum era pe atunci obiceiul vremii, fiecare om dotat cu capacitate intelectuală căuta să-È™i desăvârÈ™ească educaÈ›ia spirituală pe cât mai multe planuri. Astfel, È™i Mario, pe lângă însuÈ™irea artei picturii, avea È™i o mare pasiune pentru filozofie, pentru teologie, È™i chiar pentru inginerie. De aceea se înscrisese ca student la Universitatea de la Torino, unde studia aceste ramuri ale cunoaÈ™terii, atât de dragi lui. Era strălucit în tot ce făcea. La douăzeci de ani, devenise un tânăr frumos la chip, plăcut la vorbire, manierat, prietenos cu oricine. Profesorii de la Universitate îl elogiau. Se putea afirma, pe bună dreptate, că tânărul student Mario prospera în educaÈ›ie mult mai mult decât oricare altul de seama lui. Dobândise arta de a È›ine discursuri. Căuta, parcă, anume prilejuri de a È›ine disertaÈ›ii în public, fie în incinta Universității, fie chiar în piaÈ›a oraÈ™ului, sau în aer liber, în parcuri. Lumea multă se aduna la asemenea cuvântări, dornică să savureze noutăți din cele mai diferite domenii, ceea ce-i dădea tânărului Mario imbold È™i mai mare spre a-È™i adânci cunoÈ™tinÈ›ele È™i a-È™i perfecÈ›iona discursurile. Dar, într-o zi, pe când se avânta el în elocinÈ›a unui discurs public pe teme de teologie, observă că cineva din publicul ascultător avea mereu privirea aÈ›intită asupra sa, ascultându-i cu aviditate prelegerea. Era o fată îmbrăcată într-o rochie ca de È›ară, venită la disertaÈ›ie chiar cu coÈ™ul de paie cu care fusese în piață, însă care, după cum remarcă Mario, în pofida È›inutei ei pe cât se poate de simple, era o ființă adorabilă, foarte frumoasă, dar È™i foarte transpusă în a asculta discursul său de teologie elevată. SimÈ›ea că, de la o vreme, vorbeÈ™te mai mult ca să-i fie pe placul acelei tinere ascultătoare. De aceea, discursul său deveni È™i mai elaborat, mai plin de aplecare către subiect. ÃŽncepu să compună, să improvizeze pe loc raÈ›ionamente originale, inedite. Această situaÈ›ie se repetă È™i la alte discursuri rostite de tânărul student în piaÈ›a oraÈ™ului. Iar Mario era mereu atât de bucuros, observând că aceiaÈ™i fată, în haine simple, minunată la chip, căuta să nu lipsească de la discursurile sale. PrezenÈ›a ei îi schimba mereu structura È™i argumentele discursurilor. ÃŽn zilele care urmară, se părea că toate subiectele sunt anume întocmite astfel încât s-o încânte cel mai mult pe tânăra frumoasă, care părea atât de docilă în ascultare. Trebuia să se întâmple ca, într-o zi, tocmai când el pregăti un subiect de disertaÈ›ie foarte elaborat, plin de exemple È™i cu argumente de excepÈ›ie, tocmai atunci tânăra sa ascultătoare să lipsească. Evident, acel discurs ieÈ™i cu totul neizbutit, deoarece, în lipsa ei, nu se legau nici argumentele, nici elocinÈ›a, iar întreaga disertaÈ›ie nu avu măcar un pic de coerență! Atunci, plecă trist din piaÈ›a unde È›inuse disertaÈ›ia, iar pe când trecea pe aleile din preajma parcurilor centrale din Torino, fiind într-o stare de mare dezamăgire, abătut, deziluzionat de situaÈ›ie. Și tocmai când se aÈ™tepta cel mai puÈ›in, zări o fată lângă un havuz, care admira florile sădite pe aleile din preajmă, È™i niÈ™te porumbei care se scăldau în bazinul cu apă din mijlocul parcului. Privirile lor se întâlniră cu uimire, uitându-se transpuÈ™i unul la altul, fără a rosti un cuvânt. ÃŽn cele din urmă, Mario rosti: - Tu aici? E o întâlnire aranjată de Cel de Sus? - Nu È™tiu, tinere cel cu atâta măiestrie în discursuri! Poate Cineva de Sus a făcut să ne revedem în parc, zise ea, îmbojurată de emoÈ›ie. - Dacă ai È™ti ce zi neagră am avut astăzi! - Neagră ? De ce ? zise ea, neintuind în nici un fel motivul zilei nefericite a tânărului. - Dar, întâi È™i întâi, domniță adorabilă, vrei să-mi spui care este numele tău? - Eu ? Mă cheamă Adeline! Dar pe tine? - Nu È™tii? Mă cheamă Mario. - Ce nume frumoase avem! Mario È™i Adeline! constată ea, cu un zâmbet cuceritor pe buze. Privirile celor doi tineri vorbeau de la sine mai mult ca orice discurs în cuvinte. El deja remarcase la ea acea lumină a ochilor, neobiÈ™nuit de expresivă, caldă, izvorâtă din ochii ei mari, frumos arcuiÈ›i, cu nuanÈ›e de albastru, sau poate verzui, după cum era culoarea cerului sau a copacilor din parc. Dar, ceea ce remarcă cel mai mult la ea, era candoarea sufletului, fată cu chip blând, cu bunătate edenică cuprinsă în glasul ei, È™i cu inimă larg deschisă către cel căruia vorbea. La rândul ei, ea deja remarcase la el chipul perfect, trăsăturile fine, privirea caldă, însă hotărâtă, inteligenÈ›a vorbirii. Remarcase È™i candoarea din inima sa cu care o privea. Se vedea, pentru el, ea era o revelaÈ›ie, o valoare de mare preÈ›, căutată de mult timp, poate de-a lungul întregii sale tinereÈ›i. - Și de ce ziceai că erai aÈ™a de deznădăjduit azi? îl iscodi ea, acoperindu-l cu privirea ei caldă È™i senină. - Cred că intuieÈ™ti. De câteva zile am remarcat că participi la discursurile publice È™i urmăreÈ™ti cuvântările mele pe teme de teologie. Dar azi ai lipsit! - Și ce s-a întâmplat dacă am lipsit? zise ea, prefăcându-se că nu înÈ›elege, dar de-abia ascunzându-È™i emoÈ›ia. - Cum să nu fie grav? Când am văzut că nu ai venit, parcă m-au părăsit toate muzele, toată elocinÈ›a! Cuvintele mele sunau a gol în piață, întorcându-se neînÈ›elese de la public. Am părăsit cât mai repede acel discurs. - Chiar aÈ™a? Doar pentru o fată simplă ca mine să pierzi ocazia de a È›ine un discurs strălucit? Nici nu mă cunoÈ™ti cine sunt È™i de unde vin! El privi din nou È›intă în ochii ei, care, È™i ei, erau aÈ›intiÈ›i asupra chipului său. - Adeline, mesager al Cerului trimis pentru mine! Văd că Domnul are grijă de sufletul meu, È™i sunt aÈ™a de bucuros că ne-am cunoscut! Nu vreau să te pierd vreodată! - Nici nu mă cunoÈ™ti bine, cine sunt, ce fac toată ziua, È™i-mi dăruieÈ™ti deja cele mai scumpe sentimente ale tale. Ai dreptate, È™i mie îmi pare că Cel de Sus s-a îngrijit de sufletele noastre! - AÈ™a e! Aici e un dar de la Dumnezeu! Nu cunosc cine eÈ™ti, cine sunt părinÈ›ii tăi, rudele tale. Dar privirea ta captivantă, entuziasmul din inima ta sunt cele mai bune dovezi ca eÈ™ti sufletul pregătit pentru mine de Domnul din Cer! ÃŽn zilele următoare, Mario continua s-o întâlnească în parcul oraÈ™ului pe frumoasa Adeline, bucurându-se de prilejuri atât de minunate de discuÈ›ie pe cele mai pasionante subiecte, despre rudele lor, despre ocupaÈ›iile lor de zi cu zi, È™i despre visele lor de viitor pentru viață. Mario află că Adeline era fata unui cantor simplu de la un mic templu valdenz dintr-o comună apropiată. La rândul lui, el povesti fetei despre părinÈ›ii săi, care nu mai sunt, despre mătuÈ™a È™i unchiul bogat din Novara. Povesti despre ucenicie în arta picturii, despre studiile la Universitate. Ea nu avea prea multe de povestit despre viaÈ›a ei, doar că, împreună cu părinÈ›ii ei, fac parte din biserica valdenză, că tatăl ei are funcÈ›ia de cantor, iar ea este membră credincioasă în biserică, citeÈ™te Sfânta Scriptură, ajută pe soÈ›ia pastorului în activități de binefacere. Prin urmare, fiecare avea o mulÈ›ime de noutăți de povestit din experienÈ›a sa de viață. ÃŽntr-o zi, pe când o furtună cu ploaie È™i tunete se abătu asupra oraÈ™ului, cei doi tineri priveau spectacolul furtunii dintr-un foiÈ™or de lemn situat chiar în mijlocul parcului cel întins. ÃŽn aÈ™teptarea încetării furtunii, Mario È™i Adeline aveau atâtea de povestit, că nici nu È™tiau de unde să înceapă. - Admir la tine bogăția cunoÈ™tinÈ›elor din atâtea domenii, predilecÈ›ia către filozofie, teologie. Spune-mi, de unde È›i-a izvorât acest spirit de cunoaÈ™tere? - Eu? Nimic fantastic. Pur È™i simplu, vreau să realizez ceva în viață. Vreau să am un suflet bun, să ajut cât mai multă lume, să cunosc cât mai multe taine ale Universului. ÃŽn felul acesta, sper ca preotul nostru catolic, SfinÈ›ia sa Agostino, să-mi faciliteze È™tergerea tuturor păcatelor făcute cu voie, sau fără de voie. Simt că un creÈ™tin trebuie să facă tot ce poate ca să merite viaÈ›a veÈ™nică, după înviere! - Chiar crezi că păcatele noastre pot fi iertate dacă facem neîncetat multe fapte bune? - Da, aÈ™a È™tiu eu, aÈ™a am învățat la Universitate, aÈ™a am citit din cărÈ›i. Dar la voi, la valdenzi, nu este la fel? - Hm! Ar trebui să vorbesc multe cu tine. S-ar putea ca pe alocuri să te contrazic în ceea ce cunoÈ™ti È™i ce crezi tu, zise ea, sperând să nu-l dezamăgească. - Nu-i nimic! Nu-È›i face probleme în privinÈ›a mea! Pot asculta orice, pot înÈ›elege orice. - Bine, scumpul meu prieten! Să-È›i povestesc cum e la noi. La È™coala valdenză am învățat că mântuirea noastră nu vine ca urmare a meritelor noastre, adică a faptelor noastre, a bunătății noastre. Mântuirea ne este oferita în dar prin jertfa Domnului nostru Isus Hristos, care Și-a dat viaÈ›a pe cruce. ÃŽn bunătatea Sa cea mare, El ne oferă mântuirea în dar, fără să fim nevoiÈ›i să facem fapte deosebite, fără să facem penitenÈ›e, sau să plătim indulgenÈ›e. Și-am mai învățat că noi nu ajungem la Domnul Isus Hristos prin intermediari, prin preoÈ›i, duhovnici. Noi avem acces nemijlocit la Mântuitorul nostru, fiecare în parte, prin mijlocirea rugăciunilor noastre! - ÃŽnÈ›eleg! o întrerupse Mario. Dar cum rămâne: mântuirea prin fapte, sau mântuirea prin credință? Ce spun pastorii voÈ™tri? Ea privi atât de blând asupra lui, îl mângâie cu bunătatea ei caldă, apoi continuă: - Cel care ne-a dat viaÈ›a, È™i ne va da È™i viaÈ›a veÈ™nică, ne mântuieÈ™te fără plată. Singurul lucru care se cere de la cel credincios, este să creadă, din toată inima, în Mântuitorul nostru, să se dezică de toate păcatele È™i poftele pământeÈ™ti. Adică, să caute să devină în caracter aidoma cu Isus Hristos. Aceasta se cheamă mântuirea prin credință! - Foarte adevărat, scumpa mea Adeline! Dar dacă eu pretind că sunt ucenicul lui Isus Hristos, È™i am credință în El, iar faptele mele nu există, oare această credință, ea singură, mă poate mântui? - Să nu încurcăm lucrurile: tot ce putem face noi, toate faptele, toate sentimentele, toate sacrificiile noastre, doar prin ele singure, nu ne-ar putea mântui. Ele sunt foarte bune, dar mântuirea presupune că există un Mântuitor, Cel care ne-a dat în dar viaÈ›a veÈ™nică. Dacă noi vom avea credință puternică în El, dacă vom păzi poruncile Lui, atunci, ca rod al credinÈ›ei, È™i faptele noaste vor fi după placul Mântuitorului. - Minunat! Dar cu indulgenÈ›ele, penitenÈ›ele, cum rămâne? - Valdenzii zic că toate acestea sunt scorniri ale oamenilor, mai bine zis a clericilor, pentru a obÈ›ine profit material, pretinzând că ei au puterea de a iarta păcatele oamenilor, dacă sunt plătiÈ›i. Ce amăgire a lui Satana! - Da, recunosc! Voi, valdenzii, aveÈ›i dreptate! DistanÈ›a dintre meritele noastre È™i meritele lui Isus Hristos este ca de la cer la pământ! Și totuÈ™i, Isus nu ne mântuieÈ™te dacă noi nu întindem braÈ›ele spre El, implorând iertarea păcatelor, dacă nu dorim o viață curată, alături de El. Ce Adevăr sublim! - AÈ™a e, scumpul mei Mario! Văd că începi să fii conÈ™tient de importanta credinÈ›ei în mântuirea omului. Nimeni nu-l poate ierta de păcate pe om, decât Isus Hristos. Acest Adevăr îl È™tiau primii creÈ™tini, È™i acelaÈ™i adevăr îl susÈ›in È™i reformatorii credinÈ›ei. Și, mai ales, noi valdenzii. Era o lecÈ›ie extraordinară pe care o învățase Mario de la o fată valdenză, cu acel angelic chip, fată care nu avea nici studii la Universitate, nici rude suspuse. ÃŽnainte de a se despărÈ›i, ea îi făcu o invitaÈ›ie: - Mario, nu vrei să vii cu mine la templul valdenz în zilele următoare? - Cum să nu! Cu cel mai mare drag! De-abia aÈ™tept să aud predicile pastorilor voÈ™tri! Prima vizită la un templu valdenz fu o experiență spirituală de neuitat pentru Mario, un templu foarte îngrijit pe dinafară, însă cât se poate de auster în interior, unde trona o simplitate dezarmantă, fără picturi murale, fără obiecte de cult: sfeÈ™nice, candelabre, icoane. Doar un simplu amvon, cu o Biblie mare, foarte folosită, pe amvon. MăreÈ›ia bisericii nu consta nici măcar în somptuozitatea slujbei. Totul era de o simplitate dezarmantă, austeritate cât se poate imagina. Atunci, pentru ce veneau credincioÈ™ii valdenzi la acest templu? Curând se lămuri. CredincioÈ™ii care umpleau micuÈ›ul templu, ba mai stăteau È™i prin curte, începură să cânte, cu mare însufleÈ›ire, o mulÈ›ime de cântece armonioase. Apoi se È›inură lanÈ› mai multe rugăciuni. Se rugau pe rând, cu voce tare, cu înflăcărare. Apoi urcă la amvon un pastor, cam în vârstă, care rosti o predică foarte simplă, însă deschizând Biblia de foarte multe ori. Tot ce spunea el, era din Biblie. Vorbea despre Mântuitor, despre a doua venire a lui Isus Hristos, despre ÃŽmpărăția veÈ™nică, despre credinÈ›a neînfricată. Mario urmărea cu deosebit interes predica pastorului. Vedea că tot ce spune el era nou, era atât de emoÈ›ionant. Nici urmă de raÈ›ionamente teologice complicate, de referiri la tradiÈ›ie, interpretări filozofice! Totul era doar din Evanghelie È™i despre Isus Hristos. Se înÈ›elege, pentru Mario era o experiență È™ocantă, comparând simplitatea slujbei religioase de la valdenzi cu somptuozitatea ceremoniilor din catedralele catolice. Acum vedea că menirea tuturor acele catedrale înalte, impozante, a tuturor acelor doctrine teologice alambicate, era crearea unei distanÈ›e cât mai mari dintre creÈ™tinul de rând È™i cler, menite să impresioneze pe omul simplu, creind o evlavie falsă, pământeană, pentru ca omul să se simtă iertat prin măreÈ›ia slujbelor plătite, bineînÈ›eles, cu bani grei. Pe când valdenzii, despovăraÈ›i de tot ce e lumesc, renăscuÈ›i prin simplitate, puneau preÈ› pe credință, pe Cuvântul Bibliei, pe devotamentul spiritual. Și susÈ›ineau mereu hotărârea lor de a lupta pentru credinÈ›a lor, de a suferi chiar È™i prigoana, de a-È™i da viaÈ›a, de bunăvoie, dacă va fi nevoie! Se despărÈ›iră cu entuziasm, ieÈ™ind de la templu. Adeline îl prezentă pe Mario tatălui ei, cantorul, apoi îl prezentă È™i prezbiterului. Acestora le plăcu mult de tânăr, se vedea caracterul său ales chiar pe chipul lui, de asemenea È™i din purtarea lui aleasă. Doar că era catolic, È™i, de buna seamă, îndoctrinat mult cu fel de fel de principii din tradiÈ›ia catolică. Adeline È™i Mario continuau să se întâlnească în parcul oraÈ™ului. Acum el renunță la discursurile sale din piaÈ›a publică. Renunță È™i la preocupările sale de studiu teologic de la Universitate. ÃŽn curând renunță chiar È™i la pictura murală religioasă. Erau atâtea multe alte subiecte demne pentru pictură. Maestrul său de pictură, Carragio, rămase È™ocat văzând transformarea tânărului ucenic, doar în câteva săptămâni. Nu-i conveni deloc această situaÈ›ie, deoarece aveau atâtea proiecte în comun. Văzând statornicia ucenicului său pe noua cale, cea a credinÈ›ei valdenză, Carragio renunță la serviciile tânărului. Mario avea sufletul È™i mintea ocupate acum cu totul noi perspective. Era prietenia sa edenică cu încântătoarea fată, Adeline. Dar, mai presus de toate, el trăia descoperirea minunată – viaÈ›a lui Isus Hristos, mântuirea prin credință, devotamentul pentru Evanghelie. Toate celelalte onoruri lumeÈ™ti deveniră neînsemnate față de noile câștiguri. După un an de studiu conÈ™tiincios din Sfânta Scriptură, cunoscu botezul valdenz prin scufundare în apă. Curând începură să vină lovituri în viaÈ›a lui Mario. După dezicerea ca ucenic din partea mentorului său de pictură, Carragio, chiar È™i unchiul său, Paolo, auzind de schimbările din viaÈ›a lui Mario, se înfurie nespus de mult, È™i decise să nu-l mai sprijine material nici măcar cu un bănuÈ›! Dacă vroia să se ducă la valdenzi, ceea ce-l punea într-o lumină foarte proastă în lumea negustorilor de breaslă, atunci să se descurce pe cont propriu! Și veni încă o lovitură pentru Mario: rectorul Universității, văzând că Mario renunÈ›ase la teologie, doctrină catolică, îl exmatriculă din Universitate! Dar aceste prime semne de persecuÈ›ie îl îmbărbătară, îl îndârjiră È™i mai mult. De murit de foame, nu va muri. ÃŽl ajutară fraÈ›ii valdenzi să-È™i găsească de lucru cu ziua, îi găsiră adăpost, aÈ™a că nu ducea lipsă de nimic. Dar, văzând aptitudinile sale intelectuale de excepÈ›ie, valdenzii îl cooptară în lucrarea misionară. ÃŽn acest scop, era încurajat chiar È™i de frumoasa È™i delicata sa prietenă, Adeline. Ea era atât de bucuroasă că el acceptase convertirea, È™i era È™i mai bucuroasă văzând că el nu numai de dragul ei acceptase convertirea, ci oricum ar fi acceptat această schimbare, de îndată ce cunoscuse Adevărul cel curat din Biblie. Adeline era atât de fericită, bucuroasă, transformată, văzând această influență a ei asupra tânărului ei prieten, de aceea, cele două inimi tinere trăiau într-o bucurie È™i armonie aproape cerească! Mario continua să lucreze cu ziua pentru a-È™i câștiga existenÈ›a, dar nu renunÈ›a niciodată la invitaÈ›ia pastorului, atunci când acesta îl solicita să-l urmeze în diferite lucrări misionare. Cât de mult îi plăceau aceste acÈ›iuni pentru a rosti oamenilor Adevărul biblic, pentru a-i converti la Isus, pentru a încuraja pe cei întristaÈ›i, punând atât de mult suflet în toate aceste acÈ›iuni, încât ele deveniră un mod de viață pentru el. Văzând seriozitatea tânărului în tot ce făcea, văzând flacăra iubirii lui față de Adeline, fata cu chip angelic a cantorului, pastorul valdenz, în consfătuire cu prezbiterul bisericii, È™i chiar cu cantorul însuÈ™i, hotărâră că cei doi tineri nu au nicio piedică în a-È™i uni destinele prin căsătorie. Chiar È™i tinerii se gândiseră la acest lucru, dar nu prea aveau curajul să-È™i exprime dorinÈ›ele. BineînÈ›eles, vestea că le este permisă căsătoria îi umplu de bucurie. AÈ™a că, nunta lor avu loc în curând. Locuiau de-acum în casa cea mare a vrednicului cantor, dar aveau de gând să-È™i facă o nouă casă pentru familia lor cea tânără. Dacă nu ar fi apărut unele situaÈ›ii de importanță mult mai mare... Mario participa din ce în ce mai mult alături de pastorul valdenz, Lucca, la lucrările misionare din zonă, dar È™i din alte localități îndepărtate. Era o activitate binecuvântată, plină de trăiri spirituale primite ca mulÈ›umire de la Domnezeu. ÃŽnsă își dădură seama că apar la orizont unele primejdii, aflând că erau mulÈ›i ochi care-i urmăreau pas cu pas, să vadă ce se întâmplă cu lucrarea misionară a valdenzilor din localitățile piemonteze. Și erau destui dintre cei de credință catolică, care, de bună voie, din exces de zel, dădeau raport autorităților despre orice miÈ™care ale grupurilor de valdenzi. Erau aceia care se considerau prea catolici, raportând conÈ™tiincios către clericii lor, sau către reprezentanÈ›ii iezuiÈ›ilor, toate nemulÈ›umirile față de amploarea convertirii multor oameni la o altă religie, diferită de cea a catolicilor. IezuiÈ›ii, fără a se grăbi, întocmeau meticulos dosare mari despre activitatea valdenzilor, pentru a fi gata în ziua când se va da ordin de sus pentru declanÈ™area represiunilor. Adeline nu stătea degeaba cât timp Mario era plecat în lungi lucrări misionare. La rândul ei, ea participa la activități de vizitare a credincioÈ™ilor valdenzi care aveau necazuri, vizita familiile cu bolnavi, casele cu mulÈ›i copii, uneori orfani. Era o activitate care i se potrivea atât de mult, È›inând cont de bunătatea înnăscută din firea ei, de iubirea pe care o avea pentru lucrarea Domnului. ÃŽntre timp, cam după doi ani de ucenicie ca misionar alături de pastorul mentor valdenz, Mario începuse să cunoască atât de multe, învățase bine modalitățile de evitare a confruntărilor directe cu iezuiÈ›ii, încât, la un sobor al pastorilor valdenzi din Piemont, el fusese propus să devină pastor, de care era multă nevoie în zonă. Acceptă postul propus cu mult entuziasm, bucurându-se de acest har de la Domnul. După numirea sa ca pastor valdenz, Mario, împreună cu soÈ›ia sa, primiră misiunea de a se muta într-o localitate îndepărtată la poalele MunÈ›ilor Alpi, Torre Pellice, unde era deja un templu valdenz. Ei urmară întocmai È™i cu multă bucurie această nouă misiune. Găsiră o casă de locuit, È™i activau cu toată pasiunea lor pentru lucrarea Domnului Isus Hristos, pentru câștigarea existenÈ›ei, dar, cel mai mult, pentru propășirea bisericii valdenze din localitate. PrezenÈ›a lor acolo se simÈ›i dintr-odată, locuitorii din Torre Pellice veneau mulÈ›i să asculte pe tânărul pastor, apreciau la el felul deschis de a vorbi, inteligenÈ›a sa, devotamentul pentru lucrare. Se vedea, zi de zi, cum biserica din localitate creÈ™te în evlavie È™i număr de credincioÈ™i. ÃŽn anii care urmară, Domnul adusese binecuvântare multă în tânăra familie a pastorului, încât, rând pe rând, li se născură copilaÈ™i frumoÈ™i, doi băieÈ›i, Rossario È™i Emanuel, dar È™i o fată, cea mai îndrăgită, numită Anny. Adeline avea o mare grijă de ei, îi educa în cel mai înalt spirit de creÈ™tini valdenzi. CopilaÈ™ii creÈ™teau frumoÈ™i, sănătoÈ™i, È™i erau cât se poate de bine educaÈ›i, uneori ajutau chiar la unele treburi mai uÈ™oare din gospodăria lor. Mario, ori de câte ori revenea din vizitele sale din districtul Torre Pellice, sau când revenea acasă după lungi misiuni în localități îndepărtate, era întâmpinat cu bucurie atât de iubitoarea sa soÈ›ie, cât È™i de copilaÈ™ii săi cei dragi, cu care s-ar fi jucat toată ziua. Buna dispoziÈ›ie din sânul familiei era tezaurul lor cel mai de preÈ›. Dar, mai presus de toate, era bucuria de a cunoaÈ™te Adevărul Evangheliei, de a propovădui acest Adevăr oamenilor care aveau atâta nevoie de el! * Când se aÈ™tepta lumea valdenză cel mai puÈ›in, se dezlănÈ›ui furtuna prigoanei asupra slujitorilor adevăraÈ›i ai lui Isus Hristos. AgenÈ›ii bisericii catolice, iezuiÈ›ii în special, acumulaseră date îngrijorătoare, din punctul lor de vedere, cu privire la răspândirea bisericilor valdenze în È›inutul Piemontului. ÃŽntocmiseră rapoarte, care mai de care alarmante, către stăpânitorii ducatului, dar È™i către suveranul pontif. Ca urmare a acestor rapoarte, nu întârziară să apară represalii. ÃŽn prima etapă, se hotărâse lovirea organizatorilor bisericii valdenze, adică suprimarea pastorilor, prezbiterilor È™i a colportorilor. Urmare a acestor decizii venite de sus, fură trimiÈ™i spioni pe urmele pastorilor. Cu toate precauÈ›iile, aceÈ™tia fură reperaÈ›i degrabă, È™i urmăriÈ›i pas cu pas. AÈ™a deci, ca din senin, în timp ce pastorul Mario călătorea dintr-o localitate în alta, fu întâmpinat de doi slujitori ai garnizoanei din Torino, perchiziÈ›ionat, găsindu-se asupra lui o carte a Noului Testament. Cu o asemenea dovadă era bun de dus în garnizoana oraÈ™ului È™i aruncat în temniță! ÃŽn zadar aÈ™tepta Adeline, împreună cu copiii ei, revenirea soÈ›ului acasă. ÃŽn acea seară, Mario nu mai veni. Nu veni nici a doua zi, nici în următoarele zile ale săptămânii! - Doamne, să nu se fi întâmplat ceva rău lui Mario! Nu îngădui, Doamne, acest lucru! se ruga Adeline îngrijorată. Dar Mario nu mai venea. Ea încerca să afle de la valdenzii din localitate ce se întâmplase. Nimeni din biserica valdenză nu È™tia. Dar află că È™i prezbiterul nu se mai întoarse de pe câmp, unde lucra în timpul săptămânii. O îngrijorare peste margini o cuprinse. ÃŽnseamnă că venise persecuÈ›ia! Pesemne, Mario, la fel ca È™i alÈ›i pastori, È™i conducători ai bisericii valdenze, sunt în închisori acum! Ce e de făcut? Nu era nimic de făcut. Știa că nicio intervenÈ›ie pe la autorități nu l-ar fi putut salva pe Mario. Dar el avea copii mici de crescut, cum vor creÈ™te ei, fără tată? Adeline era pregătită dinainte de această eventualitate, È™tia că venise rândul ca soÈ›ul, ca È™i întreaga familie a ei, la fel ca È™i credincioÈ™ii din biserica valdenză, să dea mărturie pentru Isus Hristos! Știind acest lucru, Adeline se ruga cu È™i mai multă tărie către Cer: - Doamne! Ajută-ne să fim neclintiÈ›i în credință! Fă-ne tari, să nu cedăm persecuÈ›iei! Lucrarea Ta, Doamne, este mai importantă ca orice. Suntem hotărâți să nu cedăm prigoanei. Doamne, ai grijă de copilaÈ™ii noÈ™tri! După alte câteva zile, ajunsese zvonul în biserica valdenză că pastorul Mario, împreună cu mentorul său, pastorul Lucca, la fel ca È™i mulÈ›i alÈ›i pastori È™i prezbiteri, se aflau în închisoarea din garnizoana municipalității Torino. Deja începuseră torturile, pentru a obÈ›ine de la cei prinÈ™i jurăminte de abjurare, adică de renunÈ›are la credinÈ›a valdenză, considerată eretică de către clerul catolic. Abjurarea era singura È™ansă ca Mario să se întoarcă viu acasă, la ai săi. Spre slava Domnului, acest lucru nu se întâmplă. Mario, deÈ™i tânăr, È™i cu o familie atât de preÈ›ioasă rămasă acasă, nu cedă presiunii persecutorilor. Pentru el, încrederea hotărâtă în Isus Hristos, în Evanghelie, erau deasupra oricăror valori pământeÈ™ti, chiar È™i deasupra propriei sale vieÈ›i, sau a familiei! Văzând îndârjirea lui Mario de a nu ceda în faÈ›a persecutorilor, autoritățile închisorii hotărâră executarea sa. ÃŽn cazul acesta, moartea cuvenită era prin ardere pe rug! AÈ™a că, într-o zi, se vesti o nouă execuÈ›ie în piaÈ›a publică de lângă garnizoana oraÈ™ului, unde de adună un public numeros. Majoritatea celor prezenÈ›i la execuÈ›ie erau catolici convinÈ™i, zeloÈ™i, care urmăreau cu mare plăcere aceste execuÈ›ii ale ereticilor. Pentru aceÈ™ti spectatori ai execuÈ›iei, oare unde era învățătura creÈ™tină, de a avea milă față de semenul lor, de a iubi pe aproapele lor? Jalnică ajunsese credinÈ›a dominată de tradiÈ›ie È™i percepte impuse de conducerea bisericii decăzute! ExecuÈ›iile prin ardererile pe rug fuseseră o dovadă în plus a statorniciei credinÈ›ei valdenzilor în promisiunea Evangheliei, în puterea dumnezeiască a lui Isus Hristos, care promisese că are puterea de a învia chiar È™i din morÈ›i. ToÈ›i credincioÈ™ii devotaÈ›i ai lui Isus È™tiau acest lucru, È™i erau pregătiÈ›i să pună această credință în aplicare. Cei doi, Mario È™i mentorul său, pastorul Lucca, fură arÈ™i împreună pe acelaÈ™i rug. Niciun cuvânt de îndoială, nicio vagă încercare de renunÈ›are la credinÈ›a lor nu se văzu pe chipul lor. SfârÈ™iră cu demnitate pe rugul în flăcări, ca o jertfă demnă de Mântuitorul lor! ÃŽn timpul execuÈ›iei pe rug a lui Mario È™i a mentorului său, fusese cineva în publicul numeros din piață, care urmărea execuÈ›ia. Era chiar unchiul lui Mario, numit Antonio, cel care îl adusese la mătuÈ™a sa bogată din Novara. DeÈ™i acest unchi locuia mai aproape de Novara decât de Torino, el avusese treabă să călătorească tocmai până la Torino, să-È™i viziteze la garnizoană un fiu înrolat în armata ducelui. Aflându-se, ca din întâmplare, pe lângă garnizoană, avusese nefericita ocazie să asiste la moartea năprasnică a nepotului său, moarte care îl cutremură. Plecase neom de la acea execuÈ›ie. Ajuns speriat în satul său, a doua zi, se îmbrăcă ca de oraÈ™, È™i plecă la Novara, să povestească cele văzute surorii sale, mătuÈ™ii lui Mario, să afle È™i ea destinul tragic al nepotului ei. Când ajunse la Novara, È™i povesti rudelor sale cele întâmplate lui Mario, negustorul Paolo rămase È™ocat, apoi răutatea din el ieÈ™i din nou la suprafață, È™i, în loc să deplângă pe fiul lui adoptiv, se apucă să rostească vorbe grele: - AÈ™a-i trebuie! Nu i-a plăcut la noi, în casa noastră, unde avea de toate! S-a înhăitat cu eretici! AÈ™a-i trebuie! Și-aÈ™a, ca eretic, nu mai era fiul meu! Spre deosebire de soÈ›ul ei, mătuÈ™a Elvira izbucni în hohote de plâns. Plânse câteva zile întruna, căci ea È›inea foarte mult la nepotul ei, singurul ei fiu, deÈ™i adoptiv, în ciuda trecerii lui la credinÈ›a valdenză. - De ce, Doamne, nu i-ai cruÈ›at viaÈ›a? Măcar acolo, departe, unde era el, să fi È™tiut că el trăieÈ™te! Ce mă fac eu acum fără băiatul meu! Cum poÈ›i tu, omule, să fii aÈ™a fără de inimă, să spui vorbe de ocară, să nu-È›i pasă nici măcar un pic după copilul tău adoptiv!? Nu-l ajută Domnul pe unchiul lui Mario, căci nu mult timp după aflarea acestei tragedii despre Mario, veni o veste groaznică din comerÈ›ul în care era implicat negustorul Paolo. Colaboratorul lui cel mai de nădejde se îmbolnăvise subit È™i murise, chiar cu o săptămână înainte. Atunci negustorul Paolo rămase descoperit, nu mai putu să recupereze o sumă uriașă de bani, pe care, la rândul lui, era dator unui alt negustor. Acesta îl dădu în judecată, È™i câștigă. De atunci începură să vină lovituri din toate părÈ›ile, negoÈ›ul lui se blocă, datoriile nu mai putură fi plătite. Astfel pierdu toată averea sa. Domnul îi dădu după dreptatea inimii sale. De necaz, negustorul se îmbolnăvi, È™i nu mai trăi mult, muri în sărăcie, uitat de toată lumea bună. Necazurile Adelinei È™i-a copiilor ei nu aveau să se termine aÈ™a de repede. Cei care îl torturaseră pe Mario, dădură dispoziÈ›ie ca È™i proprietatea lui să fie confiscată. AÈ™a că, într-o zi, Adeline se trezi cu niÈ™te oficiali de la municipalitatea Torinului, care o ameninÈ›ară să părăsească casa în câteva ore. Biata Adeline mai avea È™i spaima să nu vină autoritățile, să-i răpească copilaÈ™ii È™i să-i ducă la È™coala catolică de reeducare a copiilor de eretici! N-avea încotro, sărmana mamă, își adună copiii în jurul ei, È™i porni pe drumuri. Se opri la marginea celui de-al treilea sat în drumul spre Torino, unde se aÈ™eză sub un stejar, să aÈ™tepte noaptea. Seara, după ce amurgul coborâse peste sat, trecu un om cu felinarul aprins în mână, care, văzându-i zgribuliÈ›i sub stejar, îndurând răcoarea serii, din curiozitate, se opri din drumul lui, ca să cerceteze ce e cu persoanele acelea de sub stejar. Rămase surprins să vadă că erau trei copii mici, împreună cu mămica lor. Când ajunse chiar lângă ei, întrebă: - Ce e cu voi, oameni buni? - Ce să fie? Am rămas pe drumuri. Autoritățile de la Torino ne-au confiscat casa, pământul, ne-au izgonit pe uliÈ›e!... - Da’ unde e soÈ›ul tău? - SoÈ›ul meu ? Nu mai este! A murit ars pe rug! zise Adeline, năpădită de lacrimile aducerilor aminte. ÃŽncepură să plângă È™i copiii. - Cum?! Ars pe rug?! De ce? Poate era eretic? se miră omul cu felinarul. - Suntem valdenzi. Valdenzii nu sunt eretici, ei cred cel mai mult în Isus Hristos, luă ea apărarea valdenzilor È™i a scumpului ei Mântuitor. - A, da! AÈ™a o fi! Domnul È™tie! Dar ce-o să faceÈ›i voi acum? Unde dormiÈ›i? - Avem credinÈ›a că Domnul se va îngriji de noi! zise Adeline, cu nădejde, strângând copilaÈ™ii în jurul ei. - Hm! … Grea situaÈ›ie! Dar, È™tiÈ›i ce? De ce nu întrebaÈ›i de adăpost la o casă din sat? Uite, chiar la căsuÈ›a asta mică de la marginea satului, unde încă se mai vede prin geam o făclie aprinsă… - Omule bun! Nu prea avem nădejde că cineva din satul acesta ne va ajuta. Cine se va îndura de niÈ™te eretici valdenzi? - Cine v-a zis că n-o să vă ia nimeni în seamă? ÃŽncercaÈ›i! Și bietul om, cel cu felinarul, îi îndemnă să aibă curaj, să se apropie de căsuÈ›a cea cu lumina aprinsă. Pășind È™ovăitor, ajunseră chiar lângă pridvorul casei. Omul cu felinarul bătu de trei ori în uÈ™a de la intrare. După ceva vreme, uÈ™a se deschise, È™i o bătrânică apăru nedumerită în ușă. - Ce e cu voi, în plină noapte? - Dragă mătuÈ™ică, copiii aceÈ™tia, la fel È™i mama lor, n-au unde dormi în noaptea asta! Vezi, poate ai cu ce să-i ajuÈ›i, zise omul cu felinarul. Apoi omul plecă în treaba lui, căci mai avea drum lung de făcut până în satul vecin. Rămasă singură cu cei trei copiii străini, È™i cu o mamă amărâtă, bătrânica îi întrebă: - SpuneÈ›i-mi, de unde veniÈ›i voi? Unde mergeÈ›i, aÈ™a, în plină noapte? - Nu È™tim unde mergem! Suntem dintr-o familie de valdenzi, soÈ›ul meu a murit ars pe rug ca eretic, casa noastră È™i grădina fuseseră deposedate de autoritățile de la Torino, iar noi fusesem azvârliÈ›i pe drumuri, zise Adeline, cu lacrimi pe obraji. - SărăcuÈ›ii de voi! Și ce dacă sunteÈ›i valdenzi! PoftiÈ›i în amărâta mea căsuță! Unde doarme o bătrânică, pot sta È™i dormi niÈ™te copilaÈ™i, la un loc cu mămica lor! - Domnul Isus Hristos să te binecuvânteze, suflet bun, de aur! Domnul să-È›i răsplătească inima ta bună! - IntraÈ›i în casă! Să văd dacă pot să vă dau ceva de mâncare. După ce își potoliră foamea cu puÈ›inul care-l oferi cu dragă inimă bătrânica, copiii fură aÈ™ezaÈ›i să doarmă pe o laviță lungă, iar Adeline se culcă în pat lângă bătrânica, cam la marginea patului. Dar era atât de mulÈ›umită, pentru că micuÈ›ii ei dormeau liniÈ™tiÈ›i în casă de om! O lună de zile petrecu Adeline, împreună cu copiii ei, în casa bătrânei. Până deveni mai clar că bunicuÈ›a este prea săracă, nu putea să-i È›ină în casa ei pe toÈ›i, întrucât rezervele de hrană din beci aproape că se terminaseră. Adeline, împreună cu copiii ei, trebuiau să plece. Dar unde să plece? Să încerce să caute ajutor printre credincioÈ™ii valdenzi? Nu, acest lucru nu se putea, îi era frică să nu-i fie luaÈ›i copiii cu de-a sila, È™i duÈ™i la È™coala catolică de reeducare! Atunci îi venit un gând - să plece la Novara, s-o caute pe Elvira, mama adoptivă a lui Mario. Nu mai avea nici un fel de resentimente față de ea, nici față de soÈ›ul ei. Poate, cei de-acolo se vor îndura de ea, deÈ™i erau rudele care o renegaseră. Poate, de dragul copiilor, se vor răzgândi. Cu acest gând în minte, ea se pregăti, cât de cât, de călătorie, mai cumpără ceva merinde, luă ceva hăinuÈ›e de vreme rea pentru copii, apoi porni la drum. Nu era uÈ™or să călătorească mai multe zile pe jos cu copiii mici. Dar ei, sărăcuÈ›ii, mergeau îndârjiÈ›i, făcând popasuri cât mai dese, să bea apă de la izvoare, È™i să-È™i astâmpere foamea. ÃŽntr-o seară, târziu, se văzură la Novara. Era întuneric beznă în oraÈ™. De aceea căutară un adăpost pentru noapte la marginea oraÈ™ului, sub niÈ™te salcâmi. Iar de cum mijiră zorii dimineÈ›ii, porniră să caute casa mătuÈ™ii Elvira. Adeline È™tia, în mare, cam în ce parte a oraÈ™ului trăia mătuÈ™a lui Mario, chiar el îi spusese de multe ori unde locuiau părinÈ›ii lui adoptivi. Ajunse în acea zonă a oraÈ™ului. De acolo, spera să se descurce întrebând din poartă în poartă, nu se putea ca cineva să nu È™tie de bogata familie a negustorului Paolo. Elvira, mătuÈ™a cea bogată a lui Mario, scăpătată acum de-a binelea, după ce se liniÈ™tise cumva după aflarea morÈ›ii năprasnice a băiatului ei adoptiv, ar fi vrut să dea de urma soÈ›iei valdenze a lui Mario. Toată aversiunea ei iniÈ›ială asupra celei care îi răpise băiatul adoptiv, se topi, ca prin farmec. Ar fi vrut s-o vadă pe această fată de eretici, care îi fusese soÈ›ie lui Mario, È™i ar fi fost singura ei consolare în viață. Dar cum să meargă s-o caute pe nora ei, din moment ce Mario fusese dezmoÈ™tenit de unchiul său, È™i după ce ei îl izgoniseră din casă È™i din drepturile sale? TotuÈ™i, ea ar fi vrut să È™tie măcar unde locuieÈ™te nora ei, aÈ™a, pentru sufletul ei. Aflase, de la fratele ei, Antonio, că Mario È™i soÈ›ia lui locuiseră o vreme în localitatea Torre Pellice, atunci când ostaÈ™ii ducelui îl arestaseră pe Mario. Dar, mai mult nu reuÈ™i să afle, nici ea, nici Antonio. Și când nu se aÈ™tepta, mătuÈ™a Elvira auzi niÈ™te bătăi la poarta de intrare în conac. Se apropie de poartă, să vadă cine o deranjează aÈ™a de dimineață. Deschizând poarta, văzu o femeie în haine sărmane, cu trei copii micuÈ›i după ea. - Cine sunteÈ›i? Ce căutaÈ›i la mine, la poartă? întrebă mătuÈ™a, cu glas cam sever, însă nu prea ferm. - Dumneata eÈ™ti Elvira, mama lui Mario? întrebă Adeline, sufocându-se de emoÈ›ie. - Da, sunt mama adoptivă a lui Mario! Pe cine căutaÈ›i? - Eu sunt Adeline, soÈ›ia lui Mario! Iar ei sunt copilaÈ™ii noÈ™tri. - CopilaÈ™ii lui Mario! … CopilaÈ™ii lui Mario!!! strigă mătuÈ™a Elvira, izbucnind în plânset puternic. - Mama Elvira! … exclamă È™i Adeline, la rândul ei. - CopilaÈ™ii lui Mario!!! IntraÈ›i în curtea casei! Nu staÈ›i în stradă! Nu È™tiam că Mario are trei copilaÈ™i. Să intrăm în casă! Unde aÈ›i dormit astă noapte? - Sub niÈ™te salcâmi, la marginea oraÈ™ului, răspunse Adeline, acum cu nădejdile sporite, văzând-o pe mătuÈ™a atât de binevoitoare. - BieÈ›ii de voi! BieÈ›ii copilaÈ™i! Cum au rămas ei fără tată! plângea mătuÈ™a, sufocându-se în lacrimi. MătuÈ™a È™i Adeline se uitau una la alta, È™i amândouă la copii. Deodată, cele două femei nu mai rezistară, È™i se aruncară una în braÈ›ele celeilalte. - Scumpa mea! Oare mă poÈ›i ierta pentru tot ce s-a întâmplat mai demult? - Te-am È™i iertat, chiar de atunci! ÃŽn credinÈ›a valdenză trebuie să iertam pe loc orice supărare. Acum îmi pare aÈ™a de bine că am ajuns la casa ta, mama Elvira! Măcar copilaÈ™ii lui Mario să aibă un adăpost. - Fii sigură, Adeline dragă! Să nu ai nicio reÈ›inere față de mine! EÈ™ti ca È™i fata mea! Mai ales că mi-ai adus aceÈ™ti trei îngeraÈ™i în casa mea, în locul lui Mario, bietul de el, care nu mai este! - Ai aflat că nu mai este? o întrebă mirată Adeline, surprinsă de unde È™tie mătuÈ™a de moartea lui Mario. - Da, am aflat sfârÈ™itul tragic al lui Mario! Nici nu È™tii câtă deznădejde mi-a creat vestea dispariÈ›iei lui! Odată adăpostiÈ›i în casa mătuÈ™ii Elvira, Adeline È™i copilaÈ™ii începură să-È™i revină din suferinÈ›ele recent îndurate. Cele două femei își povestiră toate necazurile. Astfel, Adeline află de moartea lui Paolo, soÈ›ul mătuÈ™ii. ÃŽl iertase È™i pe el demult. Dar află È™i de pierderea averii lor. Rămaseră doar cu o aripă veche a casei, acum aproape pustie, căci toate bogățiile din casă, cea prosperă cândva, dispăruseră, chiar È™i grădinile din jurul casei. Mai rămăsese doar o fărâmă de curte, È™i aripa veche a casei, goală, asta era tot ce mai rămase. La rândul ei, mătuÈ™a află toată istoria lui Mario de când nu mai fusese primit acasă, află despre credinÈ›a lui nestrămutată în Evanghelie È™i în Isus Hristos, apoi află despre martirajul lui năprasnic. Plângea fără încetare când își aducea aminte de Mario, băiatul ei cel frumos È™i bun la suflet. De asemenea, din confesiunile mătuÈ™ii, Adeline află că soÈ›ul ei, negustorul Paolo, el fusese capul răutăților, el îl dezmoÈ™tenise pe Mario când aflase că adoptase credinÈ›a valdenză. Nu-i convenea de loc acest lucru, nu vroia să-È™i piardă influenÈ›a în rândul breslei negustorilor, să afle lumea că fiul lui este eretic. ÃŽn zilele următoare, Adeline aflase că mătuÈ™a ei devenise cât se poate de săracă. Dar mătuÈ™a vroia să-i È›ină în casa ei, cu tot dinadinsul. Atunci, Adeline, văzând un război de È›esut într-un colÈ› al magaziei casei, își exprimă dorinÈ›a să-l scoată de acolo, să vadă dacă se poate folosi. Știa să È›ese lucruri minunate, învățase acest meÈ™teÈ™ug cât timp era soÈ›ie de pastor, È™i È›esea foarte mult pentru ajutorarea săracilor din parohia sa. AÈ™a că, nu-i fu greu să se apuce să È›ese din nou, ca să câștige un trai cinstit de zi cu zi. MătuÈ™a era voioasă, iar copiii cei drăgălaÈ™i, zburdalnici, uitaseră demult de necazurile lor, acum erau tot farmecul casei. ÃŽntr-o seară, discutând, ca de la noră la soacră, Adeline È™i mătuÈ™a Elvira, aduseseră vorba de acea bătrânică care-i ajutase în cele mai grele zile de refugiu. Atunci avură ideea s-o aducă È™i pe bătrânica la ei, cea care găzduise cu atâta bunătate pe Adeline È™i pe copilaÈ™ii ei timp de o lună. Se bucurară de această idee. De aceea, atunci când mai venise odată pe la ei Antonio, fratele mătuÈ™ii, cele două femei îl rugară să meargă s-o caute pe bătrânică, È™i, dacă o vor găsi, s-o îmbie să se mute la ei, ca s-o întreÈ›ină la bătrâneÈ›e. Mare le fusese surpriza când, într-o zi, pe la prânz, fratele Antonio È™i cu bătrânica sosiră la conac. Adeline, mătuÈ™a, dar mai ales copiii se bucurară mult când o văzură iarăși, È™i astfel ea rămase să locuiască la conac toată viaÈ›a câtă i-o va mai da Cel de Sus să trăiască. Bătrânica era atât de harnică, atât de recunoscătoare, avea grijă deosebită pentru creÈ™terea copiilor, care-i erau nespus de dragi. Domnul binecuvântă casa mătuÈ™ii Elvira, iar ei, cu toÈ›ii, trăiră împreună mulÈ›i ani fericiÈ›i. Se-nÈ›elege, cu timpul, atât mătuÈ™a Elvira, cât È™i bătrânica, înÈ›eleseră cât de mult adevăr există în credinÈ›a poporului valdenz, care trăiau după învățăturile minunate izvorâte din Evanghelie. ÃŽnÈ›eleseră, că numai prin credință în Domnul Isus Hristos, vor avea binecuvântarea pe acest pământ, în ciuda prigoanei È™i a nedreptăților, având nădejdea că vor moÈ™teni acea viață veÈ™nică, minunată, alături de Mântuitorul nostru drag tuturora, Domnul Isus Hristos! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy