Te-ai gîndit vreodată cum ar fi fost existența fără metafore? Cum ar fi să nu mai poți exprima ceva precum: ești în inima mea pentru totdeauna. Să pierzi cumva din vocabular. Să nu mai poți alege cuvintele. Cum ar fi să spui ceva de genul: Acum, în momentul acesta, toate chimicalele din creierul meu te adulmecă, vreau să ma împerechez cu tine fără prea multă întîrziere, intenția mea este să te conving să fii de acord să-mi depun ouăle, pentru că iubito, vreau să te prind, să nu te mai las cu nici un preț să scapi. Poate ai vrea să spui: drumurile noastre s-au unit. Nu mai poți spune. Îți va ieși din gura ceva de genul: De aici , de la punctul A mergem împreună pînă la punctul B. Pe drumul AB. Așa ca într-o matematică perfectă. Iei un pix și faci un plan. Adică tragi o linie dreaptă, frumoasă, aproape perfectă. Dar iubitule, eu nu vreau AB la nesfîrșit. De la punctul B, eu vreau să pornesc spre BC. E o mică deviație, iubitule. O nu, iubito, linia asta BD este mai interesantă, mai profitabilă, cu mai mult aluat. Brusc, fără să-ți dai seama ai trecut de B și nimic din ce ai planificat nu mai este. Sunt două linii, una spre punctul C iar alta spre punctul D. Ți se sfîșie inima. De durere. Cum adică să se sfîșie o inimă de durere? Nu te-ai gîndit să nu mai folosești metafore? Ce durere? Te tai cu cuțitul. Adînc. Curge șiroi. Aia durere. Și te legi, trece. Se vindecă. Restul, ce poți ascunde, nu e durere. Tu poate o pui undeva în gură și o diluezi cu alcool din cînd în cînd. Ca Istina. Sau poate o pui sub piele. La dracu, se adună și după o vreme se vede. De ce toată lumea își pune rezoluția inutila: voi slăbi, încep o dietă. Pe naiba. Ar trebui să sune așa: m-am hotărît să adaug 10 kilograme de fericire anul acesta. Cînd eram copil o vedeam deseori pe Istina clătinîndu-se spre casă. Slabă. Eram fascinată. Mă fascina realitatea ei. Restul femeilor erau grase. Cum dracu o fată așa frumoasă, se umfla după nuntă și nu se mai destumfla nici după doi, trei sau patru, cinci copii. Minte. O văd deseori cum se uită în jurul ei și se roagă. Multumește. Îi este teamă ca nu cumva să creeze o altă realitate. Are. Ce e rău între noi e că niciuna nu-și așteaptă rîndul. Ne bagăm una peste alta. Aș fi vrut ca una dintre noi să fie liderul. Nu. Ne bagăm toate cu șapte idei și nu ajungem niciodată la o înțelegere, un pact, un plan, strategii. Eu cel puțin aș fi vrut ca una din noi, să fie dracului numai în rolul de iubită sexoasă, focoasă, aprigă, aventuroasă fără limite. Sparge-i creierii fată, că oricum nu are destui. Alta să fie absolut creier, folosit la maximum, să inspire tot ce mișcă-n jurul ei. Cealaltă să ne fie protectoarea. Că oricum la capitolul ăsta stăm prost. Pur și simplu să ne protejeze de tot căcatul din jur, pentru că nu o face nimeni, nu pentru că nu ar vrea. Pentru că nu e capabil. Nu ar fi fost rău, uite acum mi-a venit ideea, una să ne fie învățătorul. Să stea de noi zi și noapte să se ocupe de noi cum ar trebui. Să ne lansăm spre marele nostru potențial. Fiecare din noi. Ia mîna dreaptă și pune-o pe umărul stîng. Ia mîna stîngă și pune-o pe umărul drept. Pune degetele să emigreze de jur împrejur pînă te doare, într-o îmbrățișare cumplită. Ca să ne cuprindem toate. Nu știu căreia dintre noi i-a venit ideea. Eu cred că e superbă. Căcat. Ai ceva de cîștigat din îmbrațișarea asta comună. Mai taci, mi-ar plăcea să vorbim mai elevat. Numai tu ne cobori. Hai la somn, mîine vă pun la treabă!