Puterea razei albastre (1)

"Cobori în jos, Luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază..." M. Eminescu

Asta am vrut, asta mi s-a dat!

De trei luni și mai bine stau de veghe ca o fantomă în podul Observatorului Astronomic situat în inima munților, departe de oameni și de tumultul orașelor aglomerate.

Construcție diformă din beton și lemn, situată pe spinarea unui munte înconjurat de poieni alpine mărginite în părțile de jos de păduri, clădirea pare în cursul zilei o căsoaie pustie. Abia spre seară poate fi văzută o umbră care se apropie de clădire, descuie lacătele zdravene de la ușa masivă din lemn, aprinde invariabil o lumină tremurătoare în camera de la parter, iar mai târziu o alta în podul clădirii, și asta timp de câteva ceasuri, până spre miezul nopții.

Umbra aceea sunt eu! Eu am semnat procesul verbal de primire al nesuferitului inventar al acestui Observator, cu toate hangaralele lui! În principal, trebuie să veghez să nu dispară lunetele din mansardă și, de asemenea, instrumentele meteorologice lăsate și ele în grija mea.

Instrucțiunile postului meu prevăd de toate: paza Observatorului, ținerea legăturii telefonice cu primăria din Vatra Dornei, îndepărtarea buruienilor ori a zăpezilor de pe lespezile de ciment din preajmă, tăierea lemnelor, curățenia în camere și în mansardă, ștergerea de praf a lunetelor și a cadranelor... Uf! câte munci nesuferite pentru un biet absolvent de facultate al cărui unic țel în viață este știința!

La început, îndeplinisem conștiincios, cu tragerea de inimă a începătorului, toate aceste instrucțiuni ale consemnului postului meu. Însă, avântul ținu puține zile, până m-am lămurit cât de ridicole erau toate acele îndeletniciri care mi s-au impus. De atunci am început să șterg husele și obiectivele lunetelor rar de tot - când îmi dădeam seama că-mi mânjesc hainele din cauza lor, iar buruienile din curte preferam să le biciuiesc cu un băț - retezând vârfurile mai răsărite ale pălămidelor, doar atunci când îmi venea cheful.

Nici în privința meseriei mele nu puteam să mă declar întru totul mulțumit: aveam obligația să mențin continuu în observație o anumită zonă de pe cerul înstelat, undeva lângă Constelația Peștelui, măsurând cu mare precizie coordonatele tuturor corpurilor cerești din acea zonă. Ce muncă nesuferită, să poposești cu obiectivul telescopului, seară de seară, mereu asupra acelorași stele, ori a minusculelor nebuloase și să notezi într-un carnet tipizat toate acele date! Când, de fapt, eram convins, că și zece ani de-aș fi urmărit peticul meu de cer, n-aș fi observat vreodată măcar o singură modificare relativă a distanței dintre două stele sau vreo schimbare a strălucirii vreunui astru ceresc.

Ar fi fost, poate, ceva mai pasionantă, ceva mai dinamică urmărirea planetelor și a sateliților lor. Însă treaba asta o făcea orice observator din lumea largă. La ce-ar mai fi folosit dacă aș fi făcut și eu același lucru, seară de seară?

Ajunsesem la exasperare: munca mea îmi părea cea mai inutilă dintre toate muncile. Căci ce poate fi mai inutil, decât să pândești mișcarea acolo unde ea nu există ori este imperceptibilă? Când, de fapt, doar peste câteva secole ar fi trebuit să se observe mici deplasări între aștri pe cer. Poate atunci datele observațiilor noastre vor ajunge să aibă o oarecare importanță pentru lumea științei. Iar astăzi știm atât de puțin despre Universul nostru tocmai din cauză că nu avem date precise din urmă cu sute și mii de ani...

Slabă consolare pentru mine! Mi-ar fi plăcut o viață mai dinamică, cu rezultate mai palpabile, cu fenomene mai spectaculos perindându-se!...

Ah, ce departe îmi erau acum idealurile din copilărie privitoare la Univers și la fascinația cerului!... Și-mi trezesc atâta nostalgie acele clipe de neuitat când, în serile calde de vară, mă chema tata afară din casă să ascultăm greierii cântând și să admirăm cerul înstelat.

- Vezi, îmi zicea el, acea cărare întortocheată de lumină care suie pe cer, uite, vezi? Parcă-i o potecă prăfuită...
- Unde? Unde, tată?
- Cum, nu vezi?... Acolo... drumul ăst' presărat cu pulberea luminii, care vine ca un brâu...
- Da, acum văd ! Ce-i acolo?...
- Asta-i Calea Laptelui, așa-i zice. Dar îi mai spune și Drumu' robilor, căci apare ca un drum colbuit...
- Chiar trec robii pe drumul acela?
- Ei, cum o să treacă robii?... Așa-i zice lumea... Știi că fiecare firicel din acel drum de lumină este o stea?
- Așa-s de mici stelele?...
- Da, fiin'că-s foarte, foarte departe! Dar știi tu unde-i Carul Mare și unde-i Carul Mic?
- Nu știu, tată!... Unde sunt?
- Uite colo... unde-ți arăt cu degetul... mai sus... așa... vezi acolo cele șapte stele... patru așezate ca roțile de car, iar trei ca proțapul?...
- Aha! Le văd!...
- Da, acolo-i Carul Mare!... Iar mai sus de el, îs stelele alea... care le zice Carul Mic. Apoi mai sus... steaua aceea de la prelungirea proțapului Carului Mic...
- Da, văd!
- Aia-i Steaua Polară! Toate stelele rotesc noaptea pe cer, numai Steaua Polară stă pe loc... De aceea, când te rătăcești noaptea, cauți Steaua Polară și știi că acolo-i miază-noapte...
- Ce plăpândă-i Steaua Polară!... Parcă pâlpâie...

Cerul părea o comoară în ochii mei de copil, avizi după senzație. Pe fondul negru, de catifea, sclipeau stele de toate mărimile, ca niște podoabe strălucitoare. Mai erau acele roiuri de stele ca niște ulcioare de aur sparte, cu multe denumiri pitorești: Cloșca cu puii de aur, Orion, Cosașii, Câinele...

- Tată, a căzut o stea!...
- Nu e stea, băiatule, ci-i meteorit!...
- Ce-i aia meteorit?
- Ceva ca un crâmpei dintr-o stea, care se lovește de văzduhul Pământului nostru și se aprinde arzând ca o torță, până se stinge...
- Vai de mine!... Și dacă ne cade în cap vreun meteorit dintr-ăsta?
- Nu te teme, băiete! Uită-te la mine și la bunicul tău: am ajuns bătrâni și încă n-am pățit nimic, deși meteoriții tot cad într-una, în fiecare noapte...
- Tată, vreau și eu o stea de pe cer... măcar una... să mă joc cu ea!...
- Măi, copile... tu nu prea știi ce vrei! O stea nu-i o mărgică, nu-i un licurici să te joci cu ea... Orice stea e un foc mare, cât Pământul, sau cât Soarele... și de-aia-s așa de mici că-s foarte departe. Chiar și cea mai mică dintre ele e mai mare de mii de ori decât dealul nostru... cât o fi el de mare...
- Cum o fi acolo pe stele, tată?
- Ehei! Pe anumite stele se află Raiul! Acolo trăiesc îngerii care zboară de la o lume la alta, minunându-se de toate frumusețile. Și acolo sunt oameni, ca și pe Pământ, doar că sunt mult mai buni!...
- Dar Dumnezeu unde este?
- Eh! dragul meu... până acolo-i cale tare lungă. După cerul pe care-l vedem noi acum se află o altă boltă, care e alt cer. Și tot așa... până la al șaptelea cer! Acolo-i locașul lui Dumnezeu! Dar îți povestesc despre asta mâine seară... Ne-așteaptă mama cu masa pregătită...

Mari taine erau pentru mine asemenea lecții alături de tatăl meu, în farmecul nopții! Sau iarna, când priveam țurțurii cristalini ai streșinii casei topindu-se în căldura soarelui amiezei, mă fascina cerul albastru, fără de cusur. Atunci mă năpădeau niște gânduri atât de nostalgice, căutând să înțeleg tot felul de taine nelămurite: Ce-o fi dincolo de cerul albastru? Poate o boltă de sticlă... Dar dincolo de bolta de sticlă?... Alt cer? Și după aceia? Nimic? Cum adică nimic? Nu se poate! Ceva tot trebuie să fie!...

Oh, dar nu reușeam să pricep deloc infinitul, iar raționamentele cu privire la asemenea taine mă chinuiau rău...

*

Îmi plăcuse întotdeauna la școală! Învățam bine, eram abonatul clasei la premii. Să nu se creadă însă că eram un copil tocilar. Pur și simplu îmi plăceau cele mai multe discipline care se predau! Dintre toate, însă, îmi plăceau matematica și fizica, pentru că aflasem că ele te ajută să cunoști lumea, să măsori tot ce poftești: unghiuri, distanțe, viteze, mișcări de tot felul...

Ce mai încolo-încoace, îmi plăcea să învăț, căci numai astfel puteam ajunge cineva. Închipuiți-vă, într-un sat, cât de sus trebuia să te vadă lumea, de erai inginer topometru, ori geolog, ori astronom; să uimești țăranii cu instrumente nemaivăzute, lunete, binocluri și altele chestii dintr-astea care iau ochii oamenilor simpli!

Așa se face că, la terminarea liceului, am ales calea facultății de matematică. Mai ales că avea și o secție de astronomie, adică exact ce visam eu!

Însă Facultatea de Matematici m-a dezamăgit repede, îndepărtându-mă cumva de idealurile mele. Mă așteptam doar să-mi adâncească impresiile mele plăcute, să mă facă să văd mai îndeaproape fenomenele fizice, în special cele de astronomie, așa cum visasem în copilărie. Dar, în realitate, despre lucrurile plăcute se discuta foarte puțin și mereu cu mare grabă. Teoria atracției universale a lui Newton era pomenită rar, ignorându-se tocmai partea plăcută a lucrurilor, adică acele fenomene vii, efectele palpitante ale legilor naturii. În schimb, ni se împuia capul cu tot felul de teorii, găselnițe pur logice, cu definiții peste definiții, care mai de care mai abstracte și mai ciudate. Și, apoi, marea joacă de-a teoremele și raționamentele! Așa încât, la ora prânzului, când plecam spre cantină nu mai aveam pic de vlagă. Mâncam cu mâhnire felia de pâine și polonicul de ciorbă dobândite și acelea cu chinuri pe la nesfârșitele cozi de așteptare!...

Drept să zic am urât mereu chinurile imaginate de unii pentru a face din studenție o muncă grea, stresantă, lipsită de orizont, înghițind teorii artificiale și imposibil de utilizat, ce te făceau să pierzi întregul farmec al profesiei pe care ți-ai ales-o. Și cât de clare, luminoase și pline de sens păreau toate în liceu! În loc să ofere detalii interesante, taine pasionante, facultatea devenise pentru mine o competiție prostească a studenților, de a înghiți și digera tot felul de creații diabolice ale celor care tot complică lucrurile îngroșând capitolele și așa sterile ale unor teorii nefolositoare! Iar noțiunile care mi-ar fi făcut plăcere, îndeobște cele precum: astru, viteză, lumină ș.a., erau dezvăluite prin niște teorii complicate, sub forme ciudate și nepotrivite cu firea omului, încât pierdeai orice tragere de inimă pentru ele.

Nu m-am lăsat însă răpus definitiv de această dezamăgire. Începusem să mă acomodez cu noua mea îndeletnicire: joaca de-a învățatul, privită mai mult ca o competiție de înghițire (de parcă ne pregăteam pentru cine știe ce record demn de a fi înscris în cartea recordurilor).

Uneori, - e drept, timid și șovăielnic - încercam să gândesc câte ceva, doar-doar voi reuși să scornesc cine știe ce rezultat remarcabil, vreo teoremă nouă, să ies și eu cu ceva în evidență în mulțimea aceea de științe amalgamate și întrețesute, adăugite și etalate la nesfârșit.

Dar timpul a trecut cu repeziciune. Și iată-mă ajuns și la încheierea anilor de studiu! A urmat repartiția. Nu-mi era prea teamă unde voi nimeri, căci aveam medie bună - semn că mă adaptasem, nu glumă, la îndeletnicirea numită "înghițirea cursurilor"! Puteam alege la repartiție posturi dintre cele mai ispititoare: centre de cercetare, centre de calcul, catedre de profesor de liceu chiar și un post de asistent universitar.

Dar, dintre toate acestea, unul părea că mi se potrivește ca o mănușă, post de care aș fi ținut și cu dinții, fără să-mi mai pese de nimic altceva.

- Ce post îți alegi, Mateiescule?
- Observatorul Astronomic "Bradul" din Obcina Mestecănișului, afiliat la Institutul de Meteorologie!...
- Bravo! Îți urăm mult succes în profesiunea aleasă!


(va urma)