agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-09 | [This text should be read in romana] |
(continuare)
Până aproape de absolvirea liceului, Matei Gorganu fusese olimpicul Bacăului la fizică. Premiat, în fiecare an, la olimpiadele naÈ›ionale. Ca absolvent al secÈ›iei reale, toată lumea îl vedea îndreptându-se spre Facultatea de Fizică sau spre Politehnică. ÃŽi surpinse pe toÈ›i atunci când se înscrise la examenul de admitere la Facultatea de Filozofie, la Universitatea din BucureÈ™ti. ReuÈ™i primul. Era un lucru de mirare numai pentru cei care nu-l cunoÈ™teau îndeaproape. Matei căutase în fizică înÈ›elegerea fenomenelor È™i a legilor care le guvernează. Studiase, găsise răspunsuri la multe din întrebările care îi cutreierau mintea, dar, în final, nu se putuse declara satisfăcut. Corpurile, chiar È™i cele cereÈ™ti, interacÈ›ionau, se miÈ™cau, unele pluteau în lichide, altele se încălzeau, se electrizau, se magnetizau, altele emiteau unde sau radioactivitate, dar de unde veneau aceste corpuri? Nu cele create de oameni, acelea erau numai efemere, vremelnice, palide în comparaÈ›ie cu ceea ce crease natura. Le crease natura? Cum? MunÈ›ii, vulcanii, mările È™i oceanele? Bun, le formase Pământul, în răcire. Dar Pământul, fierbinte la început, cum apăruse? Și Soarele, care se tot răcea È™i el, dar tot mai întreÈ›inea viaÈ›a, aici È™i, cine È™tie sub ce forme, pe alte planete? Geneza Universului să fi fost în acel Big Bang prin care, în lipsa altor teorii, era explicat tot începutul? VieÈ›uitoarele, omul, să fi evoluat aÈ™a cum presupunea Darwin? Sau Dumnezeu chiar exista È™i existenÈ›a Lui explica totul? Fizica nu-l ajutase, cum nu ajutase pe nimeni, să înÈ›eleagă totul. ÃŽl dezamăgise, aÈ™a frumoasă cum era ea, cu formule, cu probleme complicate, greu de rezolvat. Chiar dacă lupta cu acele probleme îi adusese multe bucurii È™i premii. Luase de două ori Premiul II pe È›ară È™i o dată o MenÈ›iune. Se dovedise bun, într-o companie de elită. Dar nu cel mai bun. Ce rost avea să continue într-un domeniu în care avea È™anse mici să ajungă cel mai bun? Și pentru motivul acesta a simÈ›it nevoia să caute în altă parte. Orele de Filozofie din ultimul an de liceu l-au trimis spre marii filozofi ai lumii. Ei căutaseră È™i găsiseră sau crezuseră că au găsit răspunsuri la întrebările acestea pe care È™i le punea È™i el. ÃŽncepu să citească tratatele lui Aristotel, Platon, Socrate, Kant, Nietzsche, Heidegger. Despre geneză, despre existență, despre cunoaÈ™tere. Constată că nu există un singur răspuns, ca soluÈ›ia unică a unei probleme de fizică sau de matematică. Existau mai multe sisteme filozofice. Fiecare dădea un răspuns, dar nu unul absolut, ci unul relativ, parÈ›ial. Aproape în fiecare sistem filozofic găsea o fisură logică. Un sofism, o ipoteză care, odată acceptată, susÈ›inea întreaga construcÈ›ie, întregul eÈ™afodaj clădit temeinic de filozoful respectiv. Dar, dacă înlăturai ipoteza aceea, dacă nu acceptai tot jocul minÈ›ii pe care autorul sistemului te îndemna să-l încerci, odată cu el, după regulile lui, ajungeai să te îndoieÈ™ti de concluziile lui. ÃŽn loc să crezi. Dar, se gândise Matei, îndoiala e, într-un fel, mai bună decât siguranÈ›a. Te lasă liber să gândeÈ™ti È™i să cauÈ›i în continuare. SiguranÈ›a că ai ajuns, că È™tii totul, pune punct călătoriei. Iar călătoria e frumoasă în sine, chiar dacă nu ajungi sau nici măcar nu te apropii de destinaÈ›ie. Haotică prin multitudinea sistemelor, unele bătându-se cap în cap, filozofia i s-a revelat ca singura care ar fi putut să-i explice totul. De aceea, uimindu-i pe toÈ›i, se înscrisese la Facultatea de Filozofie. Dacă Filozofia o descoperise ca disciplină de studiu predată în liceu, Religia o descoperi singur, în anii de facultate. Religia era tot un fel de Filozofie, constată Matei. Ortodoxă, catolică, iudaică, budistă, mahomedană – oricare din ele explica de unde vine omul. Și, mai ales, unde se duce, ce îl aÈ™teaptă dincolo. Religia se ocupa de acel dincolo mai mult decât o făceau sistemele filozofice. Filozofia vorbea mai mult despre viaÈ›a pământească, în religie se întâmpla ceva cu trupul, cu sufletul, după. ÃŽntr-o facultate comunistă, într-o lume voit atee, în care omul, oricât de multilateral dezvoltat ar fi fost dorit, n-avea voie să meargă la biserică, n-avea voie să creadă în altceva decât în materialism-dialectic È™i comunism, nici nu putea fi vorba de studiul religiei. Filozofii erau admiÈ™i în programa cursurilor numai în măsura în care sistemul lor nu contravenea filozofiei marxiste. Cei antici erau mai norocoÈ™i: erau scuzaÈ›i, prin limitele cunoaÈ™terii din acele timpuri, atunci când nu se încadrau în ideologia comunistă. Mai greu se strecurau filozofii burghezi, mai ales cei germani din secolul al XX-lea. De acolo de unde își construiseră sistemele lor filozofice, din bibliotecile lor înÈ›esate de cărÈ›i È™i din minÈ›ile lor, porniseră cele două Războaie Mondiale, nu-i aÈ™a? Nimeni nu voia să tulbure minÈ›ile unor studenÈ›i comuniÈ™ti cu teoriile lor. Profesorii mai curajoÈ™i mai strecurau, neautorizaÈ›i, câte ceva din Nietzsche. Blaga reintra sfios, după ani de interdicÈ›ie la publicare chiar È™i a părÈ›ii literare a operei lui. De Nae Ionescu nu pomenea nimeni dacă nu voia să-È™i piardă postul de profesor. Ce È™ansă să fi avut teologii care explicau esenÈ›a religiilor, a dogmelor sale, riguros, È™tiinÈ›ific, unii dintre ei mari filozofi ai lumii, să fie pomeniÈ›i în programa universitară? Zero. Dar, cărÈ›i erau. Matei le studia sau le împrumuta de la Biblioteca Academiei sau de la Biblioteca Institutului Teologic. Constată că È™i alÈ›ii căutaseră în studiul Religiei răspunsurile la întrebările pe care È™i le punea È™i el. Pe lângă marii filozofi ai lumii, ajunse să-i cunoască pe marii teologi ai lumii. Ajunse să-i cunoască È™i pe cei care se aplecau, studiind în mod È™tiinÈ›ific, doctrinele religioase. AÈ™a ajunse Matei la cărÈ›ile profesorului Vlad Mirescu. ÃŽncă din liceu îi citise romanele din tinereÈ›e, editate în anii ’30, pe care le găsise în biblioteca părinÈ›ilor. Nu îl impresionaseră. După război, profesorul Vlad Mirescu studiase sistemic religiile È™i publicase un Tratat de istorie a lor. Tratatul acesta, structurat, pornind de la originile religiilor È™i făcând comparaÈ›ii între ele, trebuia să fie un fel de deschidere pentru oricine s-ar fi pornit să studieze domeniul. ÃŽn lipsa lui, orice încercare de a descoperi noi teritorii, noi abordări, era anevoioasă, dacă nu imposibilă. Tratatul acela i-ar fi scurtat lui Matei drumul. Trebuia să-l aibă. La sfârÈ™itul anilor ’60, scrierile literare ale profesorului începuseră să fie publicate în È›ară. Asta după ce, timp de mai bine de douăzeci de ani, numele lui fusese ca È™i interzis. Pe lângă faptul că, în 1945, la terminarea războiului, rămăsese în FranÈ›a, lui Vlad Mirescu i se puneau la răboj păcatele tinereÈ›ilor. Pe la mijlocul anilor ’30, Vlad Mirescu apreciase spiritul nou dintr-o miÈ™care care prinsese la cei din generaÈ›ia lui. Fără ca să adere la toate ideile È™i, mai ales, la modul de acÈ›iune al legionarilor, Vlad Mirescu scrisese atunci câteva articole în care încerca să discearnă ce e bun – pentru individ, pentru È›ară – din ceea ce propuneau legionarii, oarecum haotic, cu formulari aproape naive, mimând miÈ™cările naÈ›ionalist-socialiste din Germania sau din Italia. ÃŽn 1938, când Carol al II-lea, de teamă sau numai prost sfătuit, încercase decapitarea MiÈ™cării, asasinându-l pe Codreanu È™i pe alÈ›i legionari de seamă, Vlad Mirescu, considerat ca simpatizant al miÈ™cării, fusese trimis în lagăr. Carol îl scoase de acolo după o lună, după ce îl puseră să semneze o declaraÈ›ie prin care să se dezică de MiÈ™care. Dacă, după război, n-ar fi venit comuniÈ™tii la putere, Vlad Mirescu n-ar fi avut de dat seamă pentru acele articole. Pentru niÈ™te idei expuse acolo, liber, aÈ™a cum se gândea în anii aceia. ÃŽn fond, atunci, exista È™i presă comunistă, puteai să critici guvernul, puteai să-l ironizezi pe rege. Iar, după moartea lui Codreanu, MiÈ™carea pierduse din forță, se văzuse asta atunci când Antonescu făcuse greÈ™eala să-o ia ca aliată atunci când, în septembrie 1940, îl alungase pe Carol al II-lea È™i luase puterea. MiÈ™carea nu mai prezenta pericolul pe care îl văzuse în ea regele. Nu mai prezenta niciun interes pentru țărăniÈ™ti, cei care făcuseră cartel cu legionarii în alegerile din 1937. Vlad Mirescu n-ar fi avut de dat socoteală pentru acele articole. ÃŽntr-o lume normală. Dar comunismul instaurat de ruÈ™i în România nu era nici pe departe o lume normală. FoÈ™tii politicieni, foÈ™tii capitaliÈ™ti, foÈ™tii legionari, foÈ™tii prelaÈ›i trebuia să fie stârpiÈ›i pentru tot răul făcut clasei muncitoare. SimpatizanÈ›ii lor – la fel. Vlad Mirescu rămăsese la Paris nu numai de teama represiunilor noului regim, dar È™i din aversiune față de dogma bolÈ™evică. Spiritul lui n-avea cum să se manifeste liber într-o lume dominată de o ideologie unică. Știa foarte bine ce se întâmplase cu Rusia sub flamura lui Lenin È™i cizma lui Stalin. Era sigur că soarta aceea îi aÈ™tepta È™i pe români, È™i pe toate celelalte popoare eliberate de victorioasa Armată RoÈ™ie. De aceea, timp de peste două decenii, numele Vlad Mirescu fusese interzis în România. Ca numele tuturor românilor trăitori în afara țării care fuseseră politicieni, capitaliÈ™ti, legionari sau scriitori. Cu toÈ›ii, fără nicio diferenÈ›iere, îngroÈ™au categoria de duÈ™mani ai poporului. De aceea Matei Gorganu nu putea să-i studieze cărÈ›ile scrise la Paris sau, mai nou, la Chicago, unde profesorul Vlad Mirescu începuse să predea Istoria Religiilor. Spre sfârÈ™itul anilor ’60, renumele profesorului atrăsese atenÈ›ia regimului de la BucureÈ™ti. I-ar fi folosit să È™i-l aproprieze, să defileze cu el, cu savantul de renume mondial Vlad Mirescu, în încercarea de a demonstra Vestului momentul de deschidere, de relaxare a dogmei, de acceptare a libertății de gândire. Publicarea operelor literare ale profesorului a fost un prim pas. Ca orice autor care se vrea citit, profesorul s-a simÈ›it măgulit. Desigur, era prea devreme să fie tradus È™i publicat Tratatul de Istorie a Religiilor. Chiar dacă era vorba de o operă È™tiinÈ›ifică, a scrie despre religie era încă, în ochii autorităților comuniste de la BucureÈ™ti, ca È™i cum ai fi propăvăduit-o. Ori, singura religie a poporului trebuia să fie Marxism-Leninismul. Altfel, clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare, dar mai ales intelectualitatea aceea bezmetică, săracă, dar dornică de liber-cugetare, ar fi fost È™i mai greu de controlat. Primii ani de după venirea la putere a lui CeauÈ™escu dăduseră impresia de relaxare, măcar în stratul superficial, a dogmei comuniste. CeauÈ™escu se distanÈ›ase de Gheorghiu Dej È™i de călăii acestuia. Voia să creeze iluzia că regimul lui e altceva. ÃŽn fapt, îl continua pe Dej. Comunismul lui era comunismul lui Dej, Securitatea lui era Securitatea lui Dej condusă de cadre devotate acum lui CeauÈ™escu, distanÈ›area de ruÈ™i era È™i naÈ›ionalist-patriotică, dar È™i o mână întinsă, cerÈ™ind pomana Vestului, sub formă de tehnologie È™i clauze comerciale favorizante. Incultul, bâlbâitul, se dovedi a È™ti ce vrea. Cei care îl unseseră ca urmaÈ™ al lui Dej aveau să-È™i regrete decizia. Iar libertatea la care jinduiau cei mulÈ›i se lăsă aÈ™teptată. Cultura fu puternic lovită de virajul lui CeauÈ™escu, de Tezele din iulie 1971. Mai puÈ›in la nivelul universitar. Atent, aparatul ceauÈ™ist, umbla printre studenÈ›i în vârful picioarelor, de frică să nu stârnească vreo altă demonstraÈ›ie de Crăciun, ca aceea din 1968. Asta nu însemna că orice ieÈ™ire din front nu era sancÈ›ionată. Dar, sub aripa lui Nicu, feciorul lui CeauÈ™escu, mai scăpa câte ceva în câte o publicaÈ›ie sau un spectacol studenÈ›esc. Nicu le apăra spatele celor care îndrăzneau mici fronde contra regimului. Ceea ce era interzis în public nu-È›i putea interzice nimeni în particular. ÃŽn camera ta puteai să citeÈ™ti orice, în mintea ta puteai să gândeÈ™ti. Pentru Matei Gorganu era de-ajuns. MulÈ›umit la nivelul acesta, nu găsea niciun motiv să acuze sau să se revolte împotriva sistemului. Sistemul comunist nu-i putea controla mintea. L-au primit în partid, ca student meritoriu, încă din anul al II-lea. Făcea prezenÈ›a la È™edinÈ›e È™i cam atât. Toată lumea lua lucrurile à l’aise. ÃŽn fond, nu li se cerea să facă o nouă revoluÈ›ie. Cea din noiembrie, de la ruÈ™i, fusese de-ajuns. Ei trebuiau numai să vegheze în preajma cuceririlor revoluÈ›ionare. ÃŽn fapt, vremurile fiind mai paÈ™nice, duÈ™manul de clasă răpus, imperialismul american ocupat cu Vietnamul – departe de el gândul de a atenta la bunăstarea lagărului communist –n-aveau la ce veghea. Mai mult moțăiau. Ridicau automat mâna, votând hotărâri È™i adeziuni, iar după È™edinÈ›ele de partid mergeau la Tosca, sau la Gambrinus, È™i discutau liber despre Nae Ionescu, despre Noica È™i Cioran. Sau mergeau la Gioconda, la bar, să soarbă vorbele înÈ›eleptului ÈšuÈ›ea. Era destul pentru Matei Gorganu? Aproape. ÃŽi lipsea doar puÈ›in. CărÈ›ile pe care nu È™i le putea procura din È›ară. Ca acel Tratat de Istorie a Religiilor al profesorului Vlad Mirescu. Și nu era nicio È™ansă să fie tradus prea curând. L-ar fi citit în engleză, dar de unde? ÃŽi scrise profesorului, pe adresa Universității din Chicago. Se declară entuziasmat de cercetările È™i scrierile lui. Fără ca să-l roage, explicit, să-i trimită cărÈ›i, Matei lăsă totuÈ™i să se înÈ›eleagă că îi este practic imposibil să È™i le procure în România. După aproape trei luni, atunci când pierduse orice speranță că profesorul Vlad Mirescu îi va răspunde la scrisoare, Matei primi o înÈ™tiinÈ›are de la poÈ™tă. Coletul era expediat din Chicago È™i conÈ›inea primele două volume din Tratatul de Istorie a Religiilor. Autograful îl încuraja pe tânărul studios din România să nu ezite să îi mai ceară profesorului cărÈ›ile de care avea nevoie. Matei simÈ›i o mare bucurie. Bucuria că atrăsese atenÈ›ia marelui gânditor, savantului care parcă-l chema să-i urmeze calea, aÈ™a, fără să declare explicit. A doua zi după ce a primit coletul a fost chemat la Decanat. ÃŽn biroul Decanului mai era cineva, pe care Decanul l-a prezentat ca fiind din partea Rectoratului Universității. – Am aflat că întreÈ›ineÈ›i corespondență cu profesorul Vlad Mirescu, începu Decanul. – E mult spus corespondență, s-a apărat Matei. I-am scris È™i mi-a trimis două volume de-ale sale. ȘtiÈ›i, s-a explicat el, privind È™i spre Decan È™i spre Omul Rectoratului, la noi nu se găsesc. – Bine, bine, dar cărÈ›ile lui Vlad Mirescu nu-È›i trebuie la examene. Noi n-avem în programă studiul Religiilor, nu? îl întrebă, cumva retoric, blând, Decanul, recunoscând că îi era cunoscut conÈ›inutul coletului primit de Matei. – Nu, dar teologii sunt È™i ei filozofi, unii chiar foarte importanÈ›i, se explică Matei. Iar Religia nu-i departe de Filozofie. E È™i ea un sistem, poate susÈ›ine o ideologie. Nu e neapărat să o practici, să crezi, poÈ›i doar s-o studiezi, nu? spuse, calm, Matei. – Trebuia să aduci la cunoÈ™tinÈ›a Facultății faptul că întreÈ›ii o astfel de corespondență. Decanul nu renunÈ›a. Iar corespondență? gândi Matei. – E o lege care ne obligă pe toÈ›i să declarăm orice relaÈ›ie cu străinii, È™tiaÈ›i? completă Omul Rectoratului, calm, împrumutând parcă blândeÈ›ea Decanului. Sigur, adăugă acesta, e bine că un student eminent ca el se preocupă de probleme mai largi decât strictul cerut pentru promovarea examenelor. Dar, trebuia să È™tim È™i noi, de aceea discutăm aici. Pe Matei îl surprinse tonul vocilor celor doi. Era o mustrare blândă, prea blândă pentru o faptă care contravenea unei legi. N-avea nicio îndoială că noi erau organele È™i că omul Rectoratului nu era un universitar, ci omul Securității, cooperativa Ochiul È™i Timpanul cum o numeau în glumă, între ei, studenÈ›ii. Omul lor care răspundea ca Universitatea să n-o ia razna, să meargă drept pe linia Partidului. Mustrarea aceea era însoÈ›ită de laude: student dotat, note mari, viitor strălucit. Matei lăsa laudele celor doi să-i treacă pe lângă urechi, ca È™i cum nu i-ar fi fost adresate lui. Se concentra spre esenÈ›ial, pe mesajul subliminal pe care ei i-l transmiteau în înveliÈ™ul amorf al vorbelor. Niciunul nu-i interzisese clar să-i mai scrie profesorului. Tot ce voiau de la el era să încunoÈ™tiinÈ›eze conducerea Facultății, să informeze Decanatul, cum se exprimase omul Rectoratului. Putea să interpreteze asta ca pe o permisiune să continue corespondenÈ›a cu profesorul? se întrebă Matei. Făcând pe naivul, în lipsa unei interdicÈ›ii ferme din partea autorităților prezente, Matei luă pe loc decizia că putea. Putea să-i mai scrie profesorului. Poate că, dintr-o atitudine de frondă, ar fi decis să facă la fel È™i dacă cei doi i-ar fi interzis continuarea corespondenÈ›ei, sub ameninÈ›area unei pedepse, cine È™tie, chiar excluderea din facultate. Dar, cum nu-i interziseseră È™i nu-l ameninÈ›aseră cu vreo pedeapsă, nici nu risca cine È™tie ce. Poate, cel mult, o nouă chemare la Decanat. Mai era ceva, se gândise Matei când plecase de la Decanat. Nu-l chemaseră să-i atragă atenÈ›ia că face un lucru interzis atunci când trimisese scrisoarea. DeÈ™i, era sigur, ei È™tiuseră imediat de ea. Ochiul vedea tot, Timpanul asculta. Orice scrisoare care pleca în străinătate era deschisă. De ce nu-l chemaseră atunci, È™i îl chemaseră abia acum, când primise răspunsul, când primise cărÈ›ile? AÈ™teptaseră să vadă dacă profesorul îi răspunde, asta era. Odată ce-i răspunsese, acÈ›ionaseră. De ce atât de târziu? Poate că erau interesaÈ›i în această încercare a lui de a comunica cu marele gânditor? Și, îndată ce încercarea lui reuÈ™ise, îndată ce primise cărÈ›ile, își manifestaseră, subtil, interesul ca el să continue. Cu È™tiinÈ›a lor, bineînÈ›eles. Informându-i, cum i se cerea, nu le spunea nimic nou. Ei aflaseră de scrisori fără ca Matei să le spună. Avea să le spună ceea ce ei oricum aflau, aÈ™a cum aflau orice despre oricine. Fără ca să-l intimideze, întrevederea de la Decanat îi stârni, totuÈ™i, o emoÈ›ie negativă. Se credea liber să facă orice, dar uite că nu era chiar aÈ™a. Dacă organele se alarmaseră pentru o simplă scrisoare, ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi manifestat fățiÈ™ contra regimului? Se eliberă de emoÈ›ie povestind întâmplarea colegilor din micul lor grup. Repovestită, pe È™optite, în toată Universitatea, întâmplarea îi aduse notorietate. Ajunse să fie cunoscut ca omul care dăduse piept cu organele, la Decanat. Povestea creÈ™tea, pe măsură ce se îndepărta de el: îi înfruntase, ceruse libertatea de corespondență, de exprimare, ceruse dreptul la cărÈ›ile tipărite în străinătate. Devenise un mic erou printre studenÈ›i È™i chiar printre profesori. Niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să întreprindă ce făcuse el, sfidând regimul. E drept, printr-un gest mărunt, dar suficient de curajos. Câștigă È™i simpatia unor colege care nu l-ar fi băgat altfel în seamă pe tocilarul de la Filozofie, pe È™oricelul de bibliotecă. Profită de ele, sportiv, având grijă ca să nu se lege prea mult de niciuna, având grijă ca timpul lui de studiu să nu fie redus decât cu un strict necesar. Atunci, când cu întrevederea de la Decanat, È™i-a dat seama că notorietatea nu-i displace. Că o căutase È™i până atunci, încă din anii de liceu. Studia mai mult decât colegii lui ca să È™tie mai mult decât ei. Se pregătise pentru Olimpiadele de Fizică pentru a concura È™i pentru a ieÈ™i în faÈ›a celor mai buni. Intrase printre primii la facultate È™i tot printre primii avea să termine. ÃŽÈ™i alesese prietenii dintre cei mai dotaÈ›i colegi, tocmai pentru a străluci printre cei mai buni, nu printre mediocri. ÃŽi plăceau premiile, erau răsplata muncii lui. Și succesele sale erotice erau tot un fel de premii. ÃŽi aduceau satisfacÈ›ii. Tot prin strădanie. Prin ceea ce È™tia È™i prin felul în care interpreta È™i expunea ceea ce È™tia, obÈ›inea mai mult decât prin aspectul fizic. Era înalt, cu o față armonioasă, cu ochii negri, pătrunzători. Ar fi fost îndeajuns ca să cucerească orice fată, să trezească în ea dorinÈ›a, să o domine È™i să o posede. Dar asta era la îndemâna oricărui bărbat bine făcut. El își dorea È™i obÈ›inea mult mai mult. Le domina cu mintea È™i le pătrundea sufletul, stârnindu-le È™i potolindu-le dorinÈ›ele pe care nu le-ar fi simÈ›it È™i nu È™i le-ar fi domolit cu nimeni altcineva. Devenise un fel de vânat regal, ce se lăsa hăituit, prins, sufocat în îmbrățișări fierbinÈ›i È™i zgâriat în timpul acuplărilor frenetice. Răspundea leneÈ™, din vigoarea trupului său tânăr. Mintea îi rămânea mereu trează. Niciodată în momentele de extaz, nu reuÈ™ea să uite de sine. Până la terminarea facultății i-a mai scris de două ori profesorului Mirescu È™i a mai primit două colete cu cărÈ›ile lui. De fiecare dată a depus, conÈ™tiincios, o notă la Decanat. Nu l-au mai chemat la nicio discuÈ›ie. (va urma) Ghiocel |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy