agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-12 | [This text should be read in romana] |
(continuare)
A așteptat, curios, repartizarea. Terminând printre primii, putea spera la un post în cercetare sau într-un loc de unde să poată fi adus, după stagiul obligatoriu de trei ani, ca asistent. Nimeni nu mai putea rămâne ca asistent direct după absolvirea facultății. Dar tocmai posturile acestea, posturi care îl interesau pentru că i-ar fi permis continuarea studiului, continuarea cercetărilor, erau cumva la discreția Decanatului. Pentru a le ocupa, era nevoie de recomandarea facultății. Aici era întrebarea: i-o vor da? Notele îl îndreptățeau să spere, dar întâmplarea de la Decanat punea un semn de întrebare. Îl va dori facultatea pe un incomod, pe unul care se comportase altfel, nesupunându-se și sfidând legea? Fu surprins să obțină recomandarea pentru cercetare. Cu ea obținu și un post de redactor la Revista de Filozofie. Un post care aproape că îi garanta revenirea în Facultate, peste trei ani, ca asistent. Scăpase ușor, nepedepsit. Și obținuse astfel recunoașterea pentru zilele și nopțile de studiu. Recunoașterea meritată de cei buni. Prietenii lui rămăseseră și ei în București. Nu era puțin lucru. Majoritatea posturilor erau de profesori de liceu în provincie În cel mai bun caz în orășele. Orașele mari erau închise. Nici nu încercă să-și imagineze ce ar fi însemnat să ajungă într-un astfel de orășel. Chiar și Bacăul, prin comparație cu capitala, ar fi însemnat o înmormântare: fără Biblioteca Academiei sau BCU, fără spectacolele de teatru, fără Cinematecă, fără boema aceea incitantă, fără Țuțea la Gioconda și fără bucureștencele cu care se obișnuise până la dependență: elegante, sportive, lipsite de prejudecăți, gata oricând să-și supună trupul unui animal tânăr ca el. Munca la revistă îl dezamăgi. Pentru prima dată nu mai era singur, lucra în echipă. Nu mai era primul, era un simplu redactor, un subordonat. Tot ceea ce făcea trebuia aprobat de redactorul șef. N-avea voie să scrie sau să propună spre publicare nimic care contravenea liniei. Nici măcar o referință la un nume indezirabil, vreun filozof decadent sau vreun fost, nu trebuia să ajungă în revistă. Asta era principala lui grijă. Pentru asta învățase atât? Numai ca să scrie sau ca să recenzeze după dicton? În scurt timp își dădu seama că munca de redactor nu era pentru el. Cum n-ar fi fost pentru el nici munca de profesor de liceu. În ambele cazuri, subordonat unora de la care n-avea ce învăța. Subordonat unor mediocri, mediocru s-ar fi numit. Păstră legăturile cu profesorii de la facultate. Semna, împreună cu ei, comunicări științifice, lucrări la care aceștia participau mai mult cu numele. Cu orice preț, calea de întoarcere spre facultate trebuia să rămână deschisă, simțea că acolo îi era locul. Peste trei ani, asistent… Datorită cărților profesorului Vlad Mirescu îl descoperise pe Giordano Bruno. Eretic, potrivnic bisericii, adept al teoriei lui Copernic, ars pe rug de inchiziție – se putea scrie multe despre el. Chiar dacă nu avea sursele de documentare pe care profesorul le cita în Tratatul său, Matei trudi luni de zile la un eseu în care pe lângă lucrurile cunoscute, investiga și ezoterismul lui Bruno, căutările lui în zona ocultă, de comunicare cu spiritele, cu cei de dincolo. Poteca i-o arătase cartea lui Vlad Mirescu, Matei reuși să o lărgească. Nu atât susținerea teoriei heliocentrice îl dusese pe Bruno spre rug, cât practicile lui diavolești, cum le considera Biserica. Oare toate rezultatele căutărilor lui Bruno se pierduseră? Închiziția arsese toate lucrările lui? Cine știe, poate că unele mai existau, păstrate prin cine știe ce minune, prin vreo arhivă, prin vreo mănăstire din Italia, din Franța sau din Elveția, locuri în care filozoful poposise și din care fusese, de fiecrae dată, alungat. Panteismul lui Bruno îl duse înapoi la Platon și, înainte, la Spinoza, la Hegel. Analiză evoluția ideilor de la unul la altul. Linia aceasta filozofică îl atrăgea. Rațional, judecând cauzal, Matei simțea că nu poate rămâne la monodeismul bisericii. Cu un singur Dumnezeu îi venea greu să explice lumea. Dar, dacă lumea întreagă, materială și spiritual, era ea însăși Divinitatea, în formele ei multiple? În ea ar fi putut să gândească liber, așa cum gândise Bruno, fără constrângerea dogmelor bisericii. Să justifice și să ducă mai departe eșafodajul filozofic al panteiștilor și, de ce nu, să vină cu un sistem filozofic nou. Visul oricărui filozof! Ar fi fost în stare? se întreba Matei. Poate că nu, poate, cine știe? Era pregătit să încerce. Eseul său, analizat și răs-analizat de conducerea revistei, apăru în trei numere sucesive ale Revistei de Filozofie. Mai mult de o treime din el căzuse sub foarfecele redactorului-șef. Dacă lui, ca redactor, i se ciuntise lucrarea, la ce se puteau aștepta alți autori? se gândi Matei. Nici măcar nu emisese nu-știu-ce idei subversive, nu contravenise liniei. Nimeni nu-i explică motivul ciuntirii textului său. Își explică singur: nu se putea acorda prea mult spațiu unor filozofi idealiști într-o revistă de filozofie care, nu-i așa, servea ideologia marxistă. Fu surprins să constate că forfecarea nu eliminase nicio referință bibliografică la lucrările profesorului Vlad Mirescu, deși lucrările citate nu erau traduse în țară și nu existau, în edițiile inițiale, în engleză, în nicio bibliotecă din România. A expediat cele trei numere de revistă pe adresa Universității din Chicago. Într-o scurtă scrisoare către profesorul Mirescu, menționă faptul că e vorba de o versiune prescurtată. Spera ca profesorul să înțeleagă despre ce fel de prescurtare era vorba. Vlad Mirescu îi răspunse cu o scrisoare binevoitoare de mulțumire. Matei se aștepta la mai mult. Nu la o remarcă privind originalitatea lucrării – în fond, mersese pe urmele profesorului, nu adusese nimic nou –, dar măcar o apreciere privind efortul său de analiză și de sintetizare a concluziilor. Prin eseul despre Giordano Bruno, Matei Gorganu crescu în aprecierea profesorilor de la facultate. Primi îndemnuri de a continua cu studiul filozofilor Renașterii. Mai mult, Decanul îl chemă la el și îl ajută să-și întocmească un program de bursă în Italia. Îi indică universitățile la care ar fi putut fi primit, ca bursier, profesorii de la care ar fi avut de învățat. Programul plecă la minister și… nimeni nu mai știu nimic ce se întâmplă cu el. Acceptat și ca doctorand, tot de către Decan, cu o temă pe care singur și-o alese: „Filozofia și Miturile Renașterii”, Matei se cufundă în pregătirea examenelor și a referatelor. Uitase de bursa din Italia. Știa că se pleca greu în Vest. Organele suspectau pe oricine că va rămâne acolo. Decât să aibă pierderi, să se audă că unii dau cu piciorul raiului socialist, decât să fie acuzate că dăduseră aprobări cui nu trebuie, preferau să nu aprobe pe nimeni. Așa că nu-și făcuse prea multe iluzii atunci când fusese propus. Trecuse mai bine de un an de atunci, când Decanul îl invită pe la facultate. Cu dată și oră precisă. Decanul îl luă de braț, ca pe un coleg, și îi șopti la ureche: – Dacă vrei să pleci, spune da. Mi-ar părea rău să ratezi bursa. Fără ca să-i explice mai mult, fără ca să aștepte reacția lui Matei, îl împinse în biroul Preodecanului. Acolo, pe fotoliul Prodecanului, stătea vechea lui cunoștință: Omul Rectoratului. Decanul îi lăsă singuri. Omul Rectoratului îl luă cu blândețe, ca și când ar fi vrut să-l convingă, încă de la început, că, de data aceasta nu avea să-l mustre în niciun fel. – Cum mai stați cu bursa în Italia, tov. Gorganu? – N-am mai auzit nimic de ea de când am trimis programul la Ministerul Învățământului, spuse Matei. Cred că aprobarea depinde și de CNST, nu? S-o fi blocat pe acolo, n-or fi fonduri. Deși, protocolul dintre Academia Română și Academia Italiană prevede că partea română plătește numai deplasarea bursierilor. Restul cheltuielilor, acolo, ar fi suportate de partea italiană. – Haideți să vă dau o veste bună, zâmbi Omul Rectoratului. Ieri a ieșit aprobarea CNST-ului. N-a spus că a sosit la Rectorat aprobarea de la CNST, observă Matei. I-a dat o veste pe care nimeni n-o primise, pe care o cunoștea, poate, numai Decanul. De ce atâta grabă să i-o comunice chiar el, Omul Rectoratului? Putea să vină pe cale oficială, să i-o spună chiar Decanul. Nu, ei voiau astfel să-i semnaleze faptul că au știut primii. Că au fost primii care i-au comunicat-o. Într-un cuvânt, că nu erau străini de toată povestea și că, într-un fel pe care nu se simțeau datori să-l explice, avuseseră și ei un rol în aprobarea bursei. Bineînțeles că avuseseră un rol, gândi Matei. Dacă el n-ar fi fost curat, dacă ei n-ar fi dat liber dosarului său, n-ar fi avut ce discuta acum, în biroul Prodcanului. Nimeni nu pleca în străinătate, la studii, la burse, în delegații de serviciu sau în scop turistic, fără acordul Securității. – Vă felicit, mă bucur că sunt primul, făcu Omul Rectoratului. Se ridică și îi întinse mâna, peste birou. Va fi o experiență utilă și pentru dumneata, și pentru Universitate. Și pentru renumele nostru, al țării. Tonul său deveni ceva mai oficial, păstrându-și totuși blândețea. – Să aveți grijă cum ne reprezentați, continuă Omul Rectoratului. Trebuie să știți că acolo, în Vest, nu ne privesc toți cu ochi buni. Realizările noastre nu sunt recunoscute. Sunt unii, chiar printre universitari, care ne sunt ostili. Dacă îi întâlniți, am vrea să știm și noi. Dacă sunt lucruri care nu suportă amânare, vă adresați Ambasadei noastre de la Roma. Ne interesează orice despre orice persoană cu care veți avea contacte. Când vă întoarceți… – Peste șase luni, atât e bursa, preciză Matei, ca să-și tragă sufletul, ca să mai câștige timp. – Atunci, când vă întoarceți, ne vedem din nou și îmi povestiți ce, cum și cine. Poate chiar, și mai bine, puneți totul pe hârtie, ca să ne fie mai ușor. De acord? îl întrebă Omul Rectoratului, privindu-l drept în ochi. Acum înțelegea ceea ce îi șoptise Decanul, de ce să spună da, la ce să spună da. Omul Rectoratului nu pusese condiții: ne raportezi, pleci, nu, spune adio bursei. Dar asta era de la sine înțeles. N-avea de ce să mai întrebe despre ce era vorba exact. Să se prefacă, așa, că n-a înțeles. Bursa lui era în mâinile lor. Numai spunând „Da, voi face ceea ce îmi cereți”, numai așa putea să-și adjudece acele șase luni de studiu în țara lui Giordano Bruno. Prețul trebuia plătit. Ça vaut une messe – cum s-a justificat Henric al IV-lea, regele hughenot al Navarrei, atunci când s-a întors la catolicism numai pentru a fi uns Rege al Franței. – De acord, vă voi informa la întoarcere. Dacă e ceva urgent, mă duc la Ambasada din Roma. Am înțeles bine? răspunse Matei, susținând privirea Omului Rectoratului. Am răspuns corect? spunea Matei din privire. Ați obținut de la mine ceea ce ați vrut? Am plătit vama, pot să plec? Merită bursa asta să mă plec în fața lor? gândea el, fără să spună. Angajamentul nu era unul teribil, putea să spună sau să scrie la întoarcere banalități, să înșiruie numele celor întâlniți și să dea amănunte importante pentru studiile lui, dar perfect inutile pentru ei. Dar, era, totuși, un angajament. Și-l lua, își spunea Matei, forțat de împrejurări. Numai și numai ca să capete bursa. Orice om rațional ar fi făcut la fel, în țara asta în care iraționalitatea își făcea de cap. Omul Rectoratului îi ură succes. Matei reuși să-și compună o privire recunoscătoare. Rămase cu decanul, dar acesta îl expedie repede. – Avem tot timpul ca să discutăm amănunte. Deocamdată te felicit și mă bucur enorm pentru tine, Matei, îi spuse Decanul ușor încurcat, parcă scuzându-se că i-a dat sfatul acela șoptit. N-avea rost să se scuze, se gândi Matei. Orice părinte și-ar fi sfătuit odrasla să facă la fel, orice profesor și-ar fi îndemnat la fel studentul sau doctorandul. Decanul, avertizându-l, amortizase șocul pe care oricum l-a simțit la propunerea Omului Rectoratului. La propunerea lor de colaborare. Căci, oricum ar fi numit-o, despre colaborarea cu ei era vorba, n-avea rost să se amăgească, să se ascundă după vorbe, constată, trist, Matei. Reuși să se concentreze, ca de obicei, pe emoția pozitivă. Aceea era importantă, esențială. Obținuse ceea ce dorise, trebuia să se bucure și să uite emoția negativă. Nu trebuia să se gândească la prețul plătit. Controlul emoțiilor, controlul în general, era calea pe care o sugera și Giordano Bruno pentru a te ridica pe un alt palier, inaccesibil omului de rând, disponibil numai aleșilor, inițiaților, pentru a vedea departe, în alte lumi, în cu totul alt fel decât vezi, auzi, simți în viața pământeană. Lumile acelea nevăzute, despre care prea puțini susțineau că le-au întrezărit sau că le-au trecut pragul, erau acolo, undeva. Infinitatea universului, cu miriadele sale de corpuri cerești, aproape că le determina, statistic, existența. La atâtea galaxii, constelații, sisteme planetare similare sistemului solar, nu se putea să nu existe mai multe lumi ca a noastră, a pământenilor. Poate că, întocmite altfel, nu puteau fi detectate cu mijloacele pe care le avem la îndemână, se gândea Matei. Poate, călătoria până la ele nu trebuie măsurată, astronomic, în ani lumină. În fond, nimeni n-a măsurat viteza gândului, dar e de crezut că e mult mai mare decât viteza luminii. Cu gândul trebuiau atinse acele lumi. Prin controlul minții, prin concentrarea ei în ceva, fascicol de unde, șuvoi de energie, rază, în acel ceva care să străbată până la ele, să le pătrundă și să le înțeleagă. Giordano Bruno încercase să comunice cu lumea despre care Religia spunea că există, lumea de dincolo, acolo unde ne ducem și de unde nu ne mai întoarcem. El pomenea de spirite. Religia susținea că acolo ni se duc sufletele și că acolo bunul Dumnezeu le mântuiește. Acolo ele așteaptă Învierea, Înviere pe care numai Iisus o căpătase până acum, ca răsplată a credinței, dar și a jertfei sale. Cu spiritele sau cu sufletele acelea, plecate fără putința de a se întoarce vreodată sau, după cum spunea Biserica, nu înainte de Judecata de Apoi, cu ele încercase să comunice Bruno. Crâmpeie din scrierile sale atestau câțiva pași reușiți în direcția aceea. Exagera filozoful, ca mulți alții care mărturiseau că i-au întâlnit pe plaiuri, pe Dumnezeu sau pe Maica Precistă, sau că sufletul vreunui răposat îi bântuie, îi mustră sau îi îndeamnă la vreo faptă eroică? Marele filozof, martirul ars pe rug de Inchiziție, scria și el, ca toți ceilalți martori, numai din imaginație, sau chiar reușise, cumva? În ce fel reușise, dacă reușise, nu era deloc clar. Cu gândul, prin concentrare, așa cum susțineau toți ezotericii, toți ocultiștii. Dar, mai exact, cum? (va urma) Ghiocel |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy